,,Întoarceţi-vă copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22)
Oare câţi dintre noi, nu am fost fii răzvrătiţi şi risipitori ai Tatalui nostru, bun, iubitor, milostiv si iertător? Putini, foarte putini. De ce? Fiindcă de multe ori am fost precum copacii uscaţi şi fără rod, precum copacii uscaţi în care n-a pătruns seva vieţii, fiindcă căinţa noastră a fost stearpă, nesinceră, nu a fost dusă până la capăt, rămânând doar la stadiul de gând, de vorbe, de dorinţă, dar nu şi de împlinire prin faptă. Fiindcă, deşi poate uneori ne-am căit sincer şi curat, am uitat într-o clipă de ce ne-a dictat conşiinţa, inima şi sufletul, am uitat de începutul bun pe care l-am pus în viaţa noastră, şi ne-am transformat din nou în omul vechi, rob al patimilor, ne-am transformat în omul lipsit de credintă, iubire de Dumnezeu şi semeni.
Ce înseamnă oare să fii fiu risipitor? Să încercăm să facem o caracterizare a acestuia.
Eşti fiu risipitor când nu faci ascultare de Tatăl tău şi nu îi împlineşti voia, ci te bazezi pe puterea ta, pe judecata ta şi tot ce săvârşeşti în viaţa ta e rezultatul gândirii tale, al faptelor tale, e rezultatul unui comportament care nu este propriu unui fiu bun şi ascultător.
Eşti fiu risipitor când viaţa ta are drept scop satisfacerea plăcerilor lumeşti de tot felul, eşti fiu risipitor când sufletul ţi-e plin de mâlul păcatelor şi slujesti doar trupului şi nu sufletului, uitând cu desăvârşire de acesta, ţinându-l flămând şi însetat de bucurii duhovniceşti, departe de Cuvântul Lui Dumnezeu, departe de Biserică, departe de Hristos şi iubirea Sa, care l-ar fi putut hrăni şi adăpa de la izvorul nesecat de Bucurie şi Har Sfânt.
Eşti fiu risipitor când Îl ţii pe Hristos la uşa sufletului tău, uşă ferecată cu multe lacăte de indiferenţă, împietrire, nesimţire şi nu Îl pofteşti înlăuntru, nu vrei să cinezi cu Acesta, nu vrei ca haina ta de nuntă să fie ţesută din firele căinţei, iubirii, credinţei şi nădejdii. Eşti fiu risipitor când nu vrei ca Hristos să fie Împăratul inimii tale, nu vrei ca Împărăţia Lui să fie inima ta, fiindca ţi-a luat-o în stăpânire un alt domn, domnul cel rău şi viclean, domnul diavol, căruia i-ai devenit argat, care te-a înşelat cu plăceri trecătoare şi care te-a prins în cursele sale, determinându-te să nu mai doreşti să te întorci niciodată în casa Tatălui tău care ţi-a dat viaţă, care te iubeste şi care te vrea alături de El, indiferent cât de mult i-ai greşit şi l-ai supărat.
Eşti fiu risipitor când slujeşti patimilor tale: mândriei, slavei deşarte, iubirii de argint, egoismului, minciunii, clevetirii, judecăţii, osândirii, invidiei, urii, duşmăniei, răzbunării, neiertării, împietririi inimii, necredinţei, deznădejdii, fricii, vicleniei, făţărniciei, etc şi nu vrei să părăseşti aceste păcate, nu vrei să îţi conştientizezi păcătoşenia, nu vrei să pui început bun în viaţa ta, nu vrei să îţi cureţi sufletul de straturile groase de murdărie cu o Baie a pocăinţei, cu o Baie cu apă curată şi vie care îl curăţă de tot ce e rău şi îl înviază din moartea patimilor şi a răutăţilor. Eşti fiu risipitor când nu vrei să mai urci o treaptă pe scara pocăinţei, nu vrei să îţi ceri iertare din tot sufletul Bunului Dumnezeu pentru mulţimea greşelilor tale.
Eşti fiu risipitor când nu împlineşti poruncile Lui Dumnezeu, când nu împlineşti legea Sa, când nu ţi-ai stabilit drept scop al vieţii mântuirea ta şi nu faci nimic să scapi din mocirla păcatelor, când rătăceşti drumul spre Acasă, când nu vrei să mergi pe adevărata cărare, pe cea strâmtă şi mai grea, ci pe cea lată şi uşoară, fugind de greutatea crucii tale spirituale, fiind rob al lumii în care trăieşti şi nu slujitor vrednic şi credincios al Tatălui Ceresc. ,,Când omul părăseşte calea Lui Dumnezeu, se trezeşte într-un labirint cu multe căi şi se năpusteşte când pe o cale când pe alta. Omul acesta aşează securea la rădăcina propriei sale vieţi, şi în fiecare zi taie câte o parte din rădăcină, până când copacul începe să se usuce.’’(crestinortodox.ro)
Şi de câte ori nu am mai fost fii risipitori!
Dar când am fost oare fii buni şi drepţi ai Tatălui Ceresc?
Am fost fii buni şi drepţi când ne-am conştientizat toate neputinţele, toate greşelile şi am dorit din toată inima să scăpăm de infirmitatea sufletească, am dorit din tot sufletul să ne pocăim cu toată smerenia, sinceritatea, cu multă zdrobire şi tânguire a inimii, am dorit sa înviem din moartea păcatelor la o viaţă nouă trăită cu Hristos, în Biserica Lui cea Sfântă şi Apostolească, într-o continuă sfinţenie şi dragoste de cele duhovniceşti şi cereşti.
Am fost fii buni când am conştientizat că Bunul Dumnezeu ne aşteaptă Acasă, chiar dacă ne-am trezit în ceasul al unsprezecelea, că ne aşteaptă să găsim drumul spre El şi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să găsim calea cea bună, calea cea strâmtă, calea căinţei, luminii şi iubirii care ne duce in bratele Sale iubitoare şi protectoare, fiindcă mare e bucuria Lui Dumnezeu când un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la El.
Şi am fost cu adevărat fii buni când nu am fost invidioşi că Tatăl din cer a iertat pe fraţii noştri care L-au iubit, care L-au ascultat, care L-au slujit mult mai puţin decât noi, dar nu ne-am întristat că le-a oferit şi lor iubire, milă şi iertare, ci ne-am bucurat, că pierduţi au fost precum oile rătăcite şi au fost găşiţi de Stăpânul lor şi al nostru, că morţi au fost şi au înviat, aşa cum am fost şi noi de atâtea ori. Să nu fim egoişti şi să dorim să ne bucurăm doar noi de iubirea, mila şi purtarea de grijă ale Lui Dumnezeu, să acceptăm că Tatăl nostru ceresc iubeşte pe toţi oamenii cu aceeaşi dragoste curată şi puternică, aşa cum o mamă iubitoare îşi iubeşte toţi copiii săi, chiar dacă nu ar merita toţi să se bucure la fel de dragostea ei.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din pilda ,,Fiului risipitor’’ să învăţăm aşa cum spune P.F. Daniel: ,,cât de mare este puterea pocăinţei, cât de sfântă este iubirea milostivă a Lui Dumnezeu Care iartă păcatele oamenilor şi cât de binecuvântată este bucuria pe care o dăruieşte Dumnezeu oamenilor smeriţi încă din lumea aceasta. Pilda ,,Fiului risipitor’’ ne îndeamnă să ne pocăim mai mult şi să ne împărtăşim mai des, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieţii şi de lucrarea Lui Hristos în viaţa noastră.’’
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute să nu uităm niciodată de casa ,,părintească’’, să tânjim mereu după căldura, iubirea şi lumina acesteia, să ne rugăm să putem cere mereu iertare Tatălui nostru când greşim fără măsură şi fără frică şi să spunem din toată inima, cu toată sinceritatea: Tată am greşit! Te rugăm, iartă-ne! Să ne rugăm să ajungem să ne căim nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, să ne rugăm să avem îndrăzneală, să nu ne ascundem de Tatăl nostru neputinţele şi rănile sufletului pricinuite de spinii păcatelor noastre, pentru că Acesta îi vindecă doar pe cei care s-au întors nesiliţi de nimeni la El, care s-au întors liber, fiindcă asta şi-au dorit, fiindcă au zis cu credinţă, fără îndoială, cu multă nădejde: ,,Iată, venim la Tine, că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru! (Ieremia 3, 22)
Cristina Toma
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
