Călin (file din poveste)

0
90

Călin (file din poveste)

Poemul Călin, subintitulat File din poveste, începe cu vizita noc­turnă, neanunţată, pe care i-o face Călin fetei de împărat. Călin n-are identitate, chiar dacă se numeşte Călin. El este „voinicul” din basmele populare româneşti, ceea ce înseamnă un bărbat tânăr, puternic şi neîn­fricat, capabil să învingă în orice împrejurare.

În numai două versuri, cele cu care începe poemul, Eminescu cre­ează o atmosferă de măreţie şi mister, fără nimic grandilocvent: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic”.

În lumina palidă a lunii îşi face imediat apariţia şi intrusul. La o fată de împărat, în plină noapte, nu se ajunge uşor, atunci când nu eşti anunţat:

„Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,/ Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;/ Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ/ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi”.

Dinamica escaladării este foarte expresiv schiţată de poet: „Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ”. Ca şi operaţiunea de pătrundere forţată în castel, prin ruperea gratiilor ru­ginite ale unei bolţi. Regizorii americani de filme de acţiune par să se inspire din acest poem.
Musafirul clandestin, neremarcat de străjile palatului, ajunge, fără ezitări, ca şi cum ar avea un plan al edificiului, în iatacul fetei de împărat. Poetul, care nu se grăbeşte, deşi situaţia ar cere-o, de­scrie pe larg, cu artă de pictor, incinta în care Călin intră „pe-a degetelor vârfuri”: „Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale/ Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale,/ Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,/ Pe-unde nu  părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.“
Capacitatea de a păstra ritmul, de a nu precipita relatarea, deşi eve­nimentele se precipită, este proprie marilor poeţi ai lumii, de la Homer la Dante. O dezvoltare calmă a ideilor, cu toate nuanţările necesare, găsim şi în interiorul replicilor fastuos-pitoreşti ale personajelor lui Shakespeare, ca şi cum spectacolul existenţei ar fi mai important decât succesul sau insuccesul întreprinderilor omeneşti.

Un bărbat pătrunzând noaptea în iatacul unei fete de împărat scufundate în somn. Scena este prin ea însăşi generatoare de poezie. Eminescu ştie să creeze, ca un prozator sau ca un dramaturg, situaţii productive din punct de vedere poetic.

Fata este protejată, ca de un grilaj gingaş, de o pânză de păianjen: „Iar de sus până-n podele un painjăn prins de vrajă/ A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ca licurește şi se pare a se rumpe,/ încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.“

Urmează descrierea, de o frumuseţe literară fără seamăn, a fetei adormite. Voi reveni asupra ei. Deocamdată sar pasajul şi ajung la ges­tul pe care îl face Călin dc a rupe pânza de păianjen:

„Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperi­tă de un colb de pietre scumpe“.

Este un gest bărbătesc, care simbolizează transformarea fetei în fe­meie. Nimeni nu şi-a mai reprezentat cu atâta delicateţe, ca Eminescu, virginitatea. Pânza de păianjen este un hymen extern, o iradiere pro­tectoare a fecioriei.

Descoperind, a doua zi, pânza de păianjen ruptă, fata de împărat se simte tristă şi fericită în acelaşi timp. Oboseala ei este voluptuoasă şi se traduce în vorbe de dragoste:

„Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,/ Şi-n oglindă-ale ei buze vede vinele şi supte -/ Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură./ – «Zburător cu negre plete, vin’la noapte de mă fură».“

*

Revin la momentul în care Călin, după ce a pătruns clandestin în castel, în plină noapte, o contemplă pe fata de împărat scufundată în somn.Trebuie să ne imaginăm scena, care are şi o frumuseţe statua­ră, nu numai una poetică. Călin este un tânăr bărbat generic, judecând după lipsa oricărei preocupări a poetului de a-l portretiza. Faptul că s-a căţărat pe stânci, folosindu-se deopotrivă de mâini şi de genunchi, că a rupt gratiile ruginite ale unei bolţi, că a intrat pe vârfurile picioarelor în iatacul „tăinuit“ nu îl individualizează. Îl putem considera, deci, nu un bărbat, ei bărbatul, dar îl putem considera şi o fantasmă erotică a fetei nubile. În mitologia populară românească această fantasmă se numeşte „zburător“, mod ingenios de a sugera că la trezirea fetei el dispare, aşa cum se pierde o pasăre în văzduh. Eminescu este sensibil la sugestiile oferite de folclor, în care arc mai marc încredere decât în cci mai rafi­naţi critici („Critici, voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus…“). În plus, preluând soluţii artistice din creaţia populară el are sentimentul că împrumută ceva dc la el însuşi, într-atât de al său i se pare folclorul.

Priveliştea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este aşa cum şi-ar dori-o, eu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală şi anume elibe­rată de inhibiţiile din viaţa diurnă. În lumina lunii, ea se abandonează total şi se expune privirii unui martor despre care nu ştie că există şi la vederea căruia ar ţipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a aşteptat, de câtva timp, în visurile ei tainice.

Tabloul fetei adormite se remarcă prin ceea ce s-ar putea numi un realism diafan. Este surprinzător cât de multe vede un poet visător, despre care ai putea crede că nu vede nimic. El observă, de exemplu, jocul de transparenţe al cămăşii de noapte care ascunde şi dezvăluie trupul alb. Neagu Djuvara a ironizat, într-o conferinţă ţinută în 2010 la Teatrul Naţional din Bucureşti, preferinţa de azi pentru trupurile bronzate (cele albe părându-ni-se, prin comparaţie, bolnăvicioase). El a numit această modă un exemplu de africanizare a Europei. Pe vremea lui Eminescu, intr-adevăr, după cum reiese şi din tablourile lui Nicolac (irigorescu – în care nici măcar ţărăneile obligate de munca la câmp să stea în soare nu au feţele bronzate idealul era pielea albă, protejată de pălării şi mănuşi, dc lenjerii compacte şi rochii atotcuprinzătoare. Această culoare a pielii era şi o dovadă că la nuditatea femeii un bărbat poate ajunge numai noaptea, în încăperi cu perdelele trase.

„Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: eu ochiu-l măsuri/ Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri;/ Ici şi colo a ci haină s-a desprins din sponci ş-arată/ Trupul alb în goliciunea-i, curăţia lui de fată.“

Extrem de fină este observaţia lui Eminescu că suprapunerea de ţesături străvezii produce o „uşoară-nvineţire“. Ea ne face să ne gân­dim la remarca lui G. Călinescu, dintr-o caracterizare a prozei lui Liviu Kebreanu, că apa, incoloră când o luăm în pumni, devine, la proporţiile unui peisaj marin, albastră.

Descrierea propriu-zisă a fetei adormite, realizată de poet într-un moment dc graţie, rivalizează cu tot ceea ce ne-a încântat vreodată în poezia de dragoste a lumii:

„Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniş­tita ea o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/

Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise glo­bii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pau/ De a vârstii ei eădură fragii sânului se coc,/ A ci gură-i descleştată de-a suflării sale foc.“

Versul „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie“ cucereşte prin gingăşia de acuarelă şi prin evocarea liniştii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Acelaşi vers emoţionează şi indirect, ilustrând tandreţea cu care Călin o priveşte pe fala adormită. Este nevoie de multă duioşie şi dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui.

„Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat.“ Versul a fost scris în 1X76. Va mai trebui să treacă un secol pentru ca un alt poet român, Emil Brumaru. să ducă mai departe reprezentarea braţului unei femei adormite: „Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Braţul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!“

În sfârşit, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sâ­nului se coc“, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre ne­mişcarea fetei adormite şi activitatea secretă din corpul ei. în cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sulă de ori, stângul peste dreptul şi dreptul peste stângul, tot nu va egala pu­terea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti: „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc“.

*

După prima noapte din viaţa ei petrecută cu un bărbat, tânăra fală de împărat din Călin (file din poveste) se simte cu totul alta, devine conştientă de propria-i feminitate, se îndrăgosteşte de ca însăşi. Este un portret psihologic pe care poetul îl face cu seriozitatea unui Balzac (şi, bineînţeles, cu mijloacele unui poet).

Mereu ne închipuim că Eminescu, cu privirea îndreptată spre stele, nu-i vede pe oameni. În realitate, el vede tot. Numai că nu-l interesea­ză lot. Mi-aduc aminte ce mi-a spus odată Nichila Stănescu. Eram la o masă, la Athénée Palace. unde poetul cu înfăţişare de zeu nordic îşi invi­tase prietenii ca să sărbătorească primirea unui premiu literar. La un mo­ment dat l-am surprins pe unul dintre invitaţi, un foarte popular prozator şi cronicar sportiv, cum ascundea în servietă două sticle de whisky, ştiind că totul va fi plătit dc Nichita Stănescu. Aveam 23 de ani – şi intransigen­ţa morală a acelei vârste – şi mă întrebam dacă trebuie sau nu să divulg lapta ruşinoasă. Nichila Stăncscu mi-a spus ocrotitor-tandru: „Nu te mai frământa! Să nu crezi că nu am văzut! Văd tot. Dar nu are nicio impor­tanţă. Dacă pe el asta îl bucură, mă bucur că se bucură.“

Sunt multe observaţii profunde privind psihologia unor oameni dintre cei mai diferiţi în poezia lui Eminescu. Te şi întrebi, descoperindu-le, când a avut timp poetul, foarte tânăr fiind, să înţeleagă atâtea despre semenii săi (la poemul Călin, de exemplu, a lucrat eu intermitenţe între 1871 şi 1876, ceea ce înseamnă de la 21 la 26 de ani!). Deocamdată să admirăm fineţea şi graţia cu care îşi reprezintă Eminescu narcisismul fetei recent transformate în femeie:

„Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci, se priveşte în oglindă,/ Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume/ Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume,/ Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasâ/ Cum că ea frumoasa lată a ghicit că e frumoasă.”

S-a remarcat faptul că puţini prozatori români sunt capabili să de­scrie sau să analizeze convingător viaţa sufletească a unui personaj feminin. Cei mai mulţi o înfrumuseţează neverosimil, prin idealizare, iar alţii, misogini, o simplifică până la caricatură, lată că un poet înţe­lege înaintea lor şi mai bine decât ei ce se petrece în sufletul unei femei la scurtă vreme după ce a devenit femeie. Prima ei noapte de dragoste este înregistrată ea un succes. Şi ca un motiv de nelinişte, de curiozita­te, de regret, de teamă, de speranţă, dar mai ales ca un succes. Puterea ci de atracţie a fost confirmată!

Năzuinţele nebuloase din perioada nubilităţii, dorinţa nedeclarată, dar intensă a fecioarei de a fi aleasă dc un bărbat, temerea că nu va fi, pentru că nu ştie dacă este cu adevărat frumoasă sau doar i se pare (aşa cum uneori i se pare că este cu desăvârşire urâtă), toate acestea au ră­mas simple amintiri. Experienţa a fost făcută şi a reuşit! Mijloacele de seducţie au funeţionat!

După trecerea eu bine a acestui examen de admitere în condiţia de femeie, ca îi este recunoscătoare propriului ci trup. îl priveşte cu ochii cu care îşi închipuie că l-a privit bărbatul. îl mângâie, îl iubeşte:

„Ce şopteşte ea in taină, când priveşte cu mirare/ Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân’ la picioare?/ «Vis frumos avul-am noaptea. A venit un zburător/ Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor…/ Şi de-aceea când mă caut în páretele de-oglinzi/ Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz/ Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţe­sut,/ Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut./ Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -/ Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?/ Dacă boiul mi-l înmlădiu, dacă ochii mei îmi plac,/ E temeiul că acestea fericit pe el îl fac./ Şi mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui -/ Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimănui,/ Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!»“

Ca întotdeauna când face tabloul unei femei, Bminescu foloseşte pensule subţiri şi culori diafane. în plus, imaginează atitudini care par gândite de un coregraf:

„Şi de-aceea când mă caut în páretele de-oglinzi/ Singurică-n că­măruţă braţe albe eu întinz/ Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,/ Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.“

Cum reuşeşte Eminescu să înţeleagă lumea dintr-o perspectivă re­alistă şi, în acelaşi timp, să-i evidenţieze sublimul, iată un secret de fabricaţie pe care ar fi bine să-l cunoască şi unii poeţi de azi, care cred că dau dovadă de realism (hiperrealism, minimalism etc.) numai dacă spală realitatea de poezie.

Sentimentul fiicei de împărat că totuşi a săvârşit un hybris devenind femeie este sugerat de încercarea ei de a se… dezvinovăţi, evocând un „zburător“, care ar fi vizitat-o în vis. Este o formă inocentă de mistificare, inventată de ţăranii noştri cuviincioşi de altădată şi păstrată în folclor.

*

O altă secvenţă eare se poate decupa din Călin este acea a întâl­nirilor amoroase secrete dintre fata de împărat şi bărbatul misterios, întâlnirile au loc tot noaptea, când prinţesa doarme, dar la un moment dat ea se trezeşte „de sărutu-i fermecat“ şi, văzând că „zburătorul“ vrea să fugă, ca un hoţ surprins asupra faptului, îl roagă să rămână:

„Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat,/ Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;/ Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,/ Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:/ «O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,/ Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc»“.

Fala de împărat şi-l reprezintă pe necunoscut ca pe un nefericit, neiubit de nimeni, ca pe un „zburător cu plete negre, umbră fără de no­roc“, cu ochi adânci şi trişti: „O tu umbră picritoare, cu adâncii, triştii ochi,/ Dulci-s ochii umbrei talc – nu le fie de diochi!“ Acest mod dc reprezentare confirmă, o dată în plus, înţelegerea de către Eminescu a psihologiei femeii: de multe ori ea preferă nu un bărbat puternic şi fe­ricit, ci unul vulnerabil, care are nevoie de ocrotirea ei. Aşa îşi şi justi­fică faţă de lume acceptarea lui: prezentând-o ca pe o obligaţie umani­tară pe care o îndeplineşte pentru că este o fiinţă puternică. Îşi creează astfel totodată, cu şiretenie femeiască, un ascendent faţă de bărbat.
În portretul „zburătorului“ putem distinge şi elemente proprii imaginaţiei erotice a călugăriţelor, mai ales dacă ştim ce i-a povestit căpitanul Matei Eminescu, fratele poetului, lui Cornel iu Botez (într-o scrisoare reprodusă în volumul alcătuit de Corneliu Botez, Omagiu lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa, 1909): „Pe când Eminescu era slujbaş la laşi, unde locuia împreună cu Bodnărescu în nişte chilii a[lej călugărilor greci din fundul curţii bisericii Trei Ierarhi, a venit la familia sa în Ipotcşti. Cu această ocaziune s-a dus şi la schitul Agafton din judeţul Botoşani, unde era călugăriţă mătuşa sa, maica Fevronia luraşcu. Aceasta, într-o scară, a făcut şezătoare dc tors lână, la care au venit mai multe călugăriţe. Una din ele, anume /.anaida, a spus povestea lui Călin. Poetul a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a versificat subiectul.“ Într-o primă versiune, titlul poemului (ca şi al poveştii populare) era Călin Nebunul, poreclă psihanalizabilă, în sensul că numai un bărbat supranumii „Nebunul“ ar putea să încalce interdicţiile şi să intre noaptea într-un castel clădit pe o stâncă (sau în­tr-o mănăstire de maici, înconjurată de ziduri înalte!). În plus, călugă­riţele au vocaţia adăpostirii în mănăstire a unor oameni fără identitate, care rătăcesc prin lume sau fug de propria lor soartă.

în poemul lui Eminescu necunoscutul de care se îndrăgosteşte fata de împărat este un personaj legendar, „zburătorul“, dar este în acelaşi timp şi un bărbat real, Călin, care în cele din urmă – ca să vorbim în termenii juridici de azi îşi va recunoaşte paternitatea asupra copilului rezultat din iubirea secretă (şi botezat, ca şi tatăl lui, Călin.)

În poemele lui Eminescu, bărbatul este cel care o iniţiază pe fată in jocul dragostei. Instructajul său delicat-exuberant întrece prin spirit ludic şi farmec Kama Sutra şi îl prezintă ca pe un seducător experi­mentat. Chiar şi atunci când poetul îl persiflează pe seducător, pentru frivolitatea lui, tot îi evidenţiază competenţa. Ni-l amintim pe Cătălin adresându-se altei inaccesibile fete de împărat, Cătălina: „Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul, / Ci numai nu te mânia,/ Ci stai cu binişorul./ Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul stâng/ Să mă cuprinzi cu braţul;// Şi ochii tăi nemiş­cători/ Sub ochii mei rămâie… / De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;/ Când faţa mea se pleacă-n jos,/ în sus rămâi cu faţa, / Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sârutându-te mă-nelin,/ Tu iarăşi mă sărută.“

Călin, cu calitatea lui supranaturală dc „zburător“, este şi mai persu­asiv şi ingenios în acţiunea de iniţiere. El o învaţă pe fata de împărat nu numai o fizică, ci şi o metafizică a iubirii. în logica poemului Luceafărul era inevitabil ca „vicleanul copil de casă“, Cătălin, să fie uşor ridiculizat, prin comparaţie cu astralitatea lui Hyperion. în Călin, seducătorul, cu aureola lui de personaj legendar, apare de la început ca un bărbat demn de admiraţie (nu ca un paj viclean). El îi recită parcă fetei dc împărat unul dintre splendidele poeme de dragoste scrise de Eminescu:

,,«O şopteşte-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres/ Dulci cuvinte ne-nţelese, însă pline de-nţeles./ Al vieţii vis de aur ca un ful­ger, ca o clipă-i,/ Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,/ Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,/ Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri/ Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele/ Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;/ Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,/ Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,/ Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,/ Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură./ Tu!!… nu vezi… nu-ţi aflu nume… Limba-n gură mi se leagă/ Şi nu pot să-ţi spun odată, cât ah! cât îmi eşti dc dragă!»/ Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,/ Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă;/ Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută,/ Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută,/ Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială,/ Ochi-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.“ Merită recitit de mai multe ori acest poem (poem în poem), scris într-o limbă „ca un fagure de miere“. Rimele rare şi surprinzătoare (una construită de poet: clipă-i/pipăi), patina de vechime (răsuflet, bălai, împătimite, se adapă, vorbăreţ, iară, roşă), simetriile în oglindă (cu­vinte ne-nțelese, însă pline de-nţeles), amestecul de senzualitate şi pasi­une mistică (Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele/ Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele) – totul contribuie la un fel de narcotizare a cititorului. El trăieşte în imaginaţie ceva atât de frumos încât, la sfârşitul lecturii, îi vine greu să se mai întoarcă la lumea reală.

*

Secvenţele 5 şi 6 din Călin (file din poveste) pot fi considerate scurte studii asupra suferinţei: suferinţa unei fete părăsite de iubitul ei şi suferinţa unui tată care şi-a alungat fiica pentru că a rămas în­sărcinată cu un necunoscut. Iată că Eminescu s-a gândit şi la aceste situaţii posibile din viaţa oamenilor, infirmând prejudecata că era un poet abstras, „nemuritor şi rece“, interesat exclusiv de reveriile lui. în ceea ce mă priveşte, am afirmat cu diverse ocazii eă opera lui seamănă cu Biblia, nu prin sacralitalc, ci prin faptul că în cuprinsul ei poţi găsi citate pentru orice împrejurare. Revin acum şi – pentru a înlătura orice echivoc – propun alt termen dc comparaţie, cu opera lui Shakespeare. Ca şi dramaturgul englez din a doua jumătate a secolului XVI şi în­ceputul secolului XVII, poetul român din a doua jumătate a secolului XIX s-a pronunţai în privinţa a tot ceea ce a frământat sau va frământa vreodată fiinţele omeneşti. Citirea cu luare aminte a operei lui echiva­lează cu urmarea cursurilor unei facultăţi umaniste.

Suferinţa unei fete pe care a părăsit-o iubitul – fie ea şi fiica unui împărat – este devastatoare, seamănă cu o moarte lentă. Poetul descrie într-un expresiv limbaj popular aspectul cadaveric al feţei ei:

„S-au făcut ca ceara albă, faţa roşă ea un măr/ Şi atâta de subţire, să o tai e-un fir de păr.“

Acestea nu sunt comparaţii inventate dc el (deşi ar fi putut oricând inventa unele mai spectaculoase). Sunt luate din fondul comun al gândi­rii artistice româneşti, loţi spunem – şi azi – despre cineva palid că s-a tăcut ca ceara, loţi avem în minte un măr roşu când vedem roşeaţa din obrajii unei fete, toţi sugerăm subţirimea extremă a ceva prin afirmaţia că acel ceva ar putea fi tăiat cu un fir de păr. Poetul ni se adresează în­tr-un limbaj cunoscut ea să intrăm repede în atmosferă şi să nu ne sperie de la începui eu noutatea viziunii sale. Abia după aceea îşi lansează propriile lui imagini pentru a reprezenta suferinţa tinerei femei părăsite:

„Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,/ Inimă făr’ de nă­dejde, suflete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a talc gene, al tău suflet se ridică“.

Am văzut-o pe Meryl Streep (care îşi lucrează atentă rolurile, după observarea îndelungă a comportamentului celor din jur) interpretând înlr-un film rolul unei femei părăsite de soţul ei; la un moment dat, ma­rea actriţă face exact gestul atribuit de tminescu eroinei lui: îşi aduce la ochii în lacrimi o şuviţă de păr, parcă pentru a-i ascunde şi. În acelaşi timp, pentru a-şi găsi o naivă ocrotire în faţa dezastrului.

„Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând”… Este de neuitat această imagine a unei femei îndurerate… Versurile care urmează completează şi spiritualizează portretul: „Inimă far’ de nădejde, su­flete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică”.

Gândirea fixată la nesfârşit asupra uneia şi aceleiaşi suferinţe am­plifică suferinţa, o transformă într-o obsesie chinuitoare. Sufletul fe­meii părăsite este un „suflet bătut de gând” – cum atât de bine rezumă poetul complicatul proces psihologic. Şi cum tot atât de bine sesizează diferitele nuanţe ale îndurerării: „Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică”, ………. tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos/ Stai eu buze discleştate de un tremur dureros”, „fii-ţi arzi ochii şi frumseţa… Dulce noaptea lor se stânge” etc.

Poetul deplânge faptul că, prin plânsul necontenit, se pierde noap­tea albastră a ochilor fetei de împărat, „a lor dulce vecinicie” şi apare riscul căderii în bezna compactă a morţii. Şi face o comparaţie tulbură­toare între cele două feluri de întuneric:

„Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu/ Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu”.

Suferinţa tatălui care şi-a alungat fiica într-un moment de furie, pentru ca apoi, rămas singur, să simtă un regret sfâşietor este şarjată. Poetul îi face împăratului un portret fantast-satiric, de un pitoresc care îi aduce aminte cititorului că este vorba doar de o poveste:
„O, tu crai cu barba-n noduri ea şi câlţii când nu-i perii/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii./ Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi,/ Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?/ Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?/ Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!“
Mă întreb dacă tinerii de azi ştiu ce înseamnă căiţi, puzderii, plea­vă. Cred că nu ştiu. dar au o anumită idee. Căiţi mai pot fi văzuţi la câte un supermarket cu ustensile pentru bricolaj – se vând celor care vor să etanşeizeze la instalaţia sanitară îmbinările pe bază de filet. Când îi cumperi, seamănă cu o perucă, astfel încât se poale înţelege comparaţia „ca şi câlţii când nu-i perii“. Puzderii (aşchiile minuscule şi numeroase care sar în toate părţile la meliţarea cânepei) nu mai vede nimeni în vremea noastră, dar cuvântul puzderie cu sensul de mulţime încă se mai foloseşte. Iar pleava, pentru cine n-a asistat niciodată la vânturarea boabelor de grâu, tot înseamnă ceva, ceva mărunt şi fără valoare. Într-un fel sau altul portretul împăratului a rămas inteligibil şi are chiar pregnanţă, în primul rând datorită plasticităţii primei imagini: „O, tu crai, cu barba-n noduri“, citind aceste câteva cuvinte, chipul bărbatului care uită să se mai îngrijească fiind copleşit de durere ne şi apare în faţă, pe albul mat al hârtiei sau pe acela luminiscent al monitorului.

Foarte inspirată este şi ideea lui Eminescu de a i se adresa şi fetei de împărat, şi împăratului direct, la persoana a doua, mărind impresia de viaţă.

*

La şapte ani după ce o părăseşte pe fata de împărat, lăsând-o în­sărcinată (şi expunând-o oprobriului public, inclusiv furiei împăratului, care o alungă din palat), Călin se întoarce. Prima fiinţă pe care o întâl­neşte este propriul lui fiu, undeva, lângă o pădure (pentru că acolo îşi găsiseră adăpost într-o colibă, femeia oropsită şi copilul ei din flori). Scena întâlnirii este melodramatică, ca întâlnirile dintre părinţi şi copii care au stat despărţiţi multă vreme, prezentate în direct la emisiuni TV de mare succes în întreaga lume (aşa cum a fost la noi emisiunea Surprize, surprize):

„Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?/ Un voinic eu ochi de vultur lunga vale o măsoară./ Şapte ani de când plecat-ai, /burător cu negre plete,/ Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!/ Şi pe câm­pul gol el vede un copil umblând desculţ/ Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi./ – «Bună vreme, măi băiete!» – «Mulţămim, voinic străin!»/ – «Cum te cheamă, mâi copile?» – «Ca pe tată-meu – Călin;/ Mama-mi spune câte-odată. de-o întreb: a cui-s, mamă?/ Zburătoru-ţi este lată şi pe el Călin îl cheamă»./ Când l-aude numai dânsul îşi ştia inima lui,/ Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.“

Întoarcerea neaşteptată a lui Călin se petrece într-o toamnă, ano­timp potrivit pentru nunţi, în tradiţia noastră ţărănească. Este un prilej pentru Eminescu să ne ofere un fastuos tablou al unui peisaj autumnal.

Am folosit cuvântul „tablou“, dar nu este vorba doar de forme şi culori, ci şi de o muzică pe care o aude numai cine ştie să asculte pădurea. Ni-l putem imagina pe poet retrăind, într-un moment de reverie, ceea ce a trăit în îndepărtaţii ani ai copilăriei:

„Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură/ înfunda mişcarea-i creaţă între stufla iezătură;/ Iar pădurea lin suspină şi prin frun­zele uscate/ Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate./ De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată/ Își deschide-a lui adâncuri, faţa luncii să le bată,/ Tristă-i firea, iară vântul sperios v’o creangă farmă -/ Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.“ Fiecare vers completează cu noi elemente spectacolul toamnei, cu­ceritor prin fineţea observaţiei şi prin capacitatea de a obţine de la cu­vinte imposibilul. Apa cenuşie care îşi împinge micile vălurelc („mişcarea-i creaţă“ – ce sugestivă asociere de cuvinte!) printre tulpinile de stuf, freamătul (freamătul, nu vântul propriu-zis!) care trece din copac în copac, tăcând să se desprindă dc pe ramuri frunzele uscate, razele lunii care pol pătrunde, în sfârşit, printre crengi, tresăririle vântului („sperios“, alt adjectiv folosit ingenios) care sfărâmă câte un ram us­cat – totul contribuie la crearea atmosferei.

Este o risipă dc frumuseţe literară care copleşeşte. Dacă ar fi să luăm în considerare numai imaginea „dragul codru, troienindu-şi frun­za toată“, tot am simţi că avem în faţă textul unui mare poet. Eminescu foloseşte şi aici, cu artă, singularul („frunza toată“) nu „frunzele toate“, cum ar fi scris alţi poeţi, corect, dar inexpresiv) şi dă un sens melancolic-visător verbului „a troieni“.

Urmează o descriere a interiorului colibei, în care intră Călin, adus de fiul său. Vedem şi noi ceea ce vede nou-venitul, plimbându-şi privirea prin încăpere. Eminescu dezvoltă şi aici (ca şi în Cugetările sărmanului Dionis şi în alte poeme ale sale) o comedie a sărăciei.

„Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,/ Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;/ Se coceau pe vatra sură două turle în cenuşă,/ Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;/ Hârâită, nodu­roasă stă în colb râşniţa veche,/ în cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche“.

Sărăcia nu are nimic dezolant sau umilitor, este sărăcia văzută de un prinţ deghizat în cerşetor, aşa cum s-a considerat probabil întotdeau­na poetul. Obiectele, ca şi situarea lor în încăpere sunt tonic-înveselitoare. Motanul, întrezărit fie şi numai o secundă, ni se dezvăluie ca un personaj răsfăţat şi cochet. Semnele vredniciei mamei se amestecă sim­patic cu acelea ale zbânţuiclii copilului. în casa mirosind a „busuioc şi mint-uscată“, ne explică în continuare Eminescu, se văd un fel de dese­ne rupestre caraghioase, care ne înduioşează imediat prin stângăcia lor:

„Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi/ Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ/ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,/ Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.“

Urmează scena revederii dintre fata dc împărat şi Călin, gândită de un regizor experimentat, care a stabilit eu precizie succesiunea de reacţii ale personajelor. Ea doarme, el se aşază lângă ea pe pat, o mân­gâie pe frunte şi îi şopteşte ceva la ureche, ea deschide somnoroasă ochii, neînţelegând dacă ceea ce vede e vis sau aievea, el o ridică din pat şi o strânge la piept, ea plânge de fericire şi răsuceşte o şuviţă de păr de-a lui pe un deget, el îi desprinde marama şi o sărută pe creştet, apoi îi ridică bărbia şi se uită în ochii ei, ea îl sărută cu sete pe gură, el participă la sărut, la fel dc însetat. Ar fi frumos dacă doi tineri actori ar interpreta cândva, fără cuvinte, această scenă, urmând nu indicaţiile de regie extrase de mine din poem, ci pe acelea in extenso, oferite de Eminescu însuşi:

„Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă/ în mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă./ El s-aşază lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,/ O dezmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,/ Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,/ Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,/ Spăriet la el se uită… i se pare că visează./ Ar zâmbi şi nu sc-ncredc, ar răcni şi nu cutează./ El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,/ Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpu­ne./ Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,/ Râde doar’ cu ochi-n lacrimi, spărietă de-o minune,/ Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,/ îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire./ El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,/ Drept în creştet o sărută pe-al ei păr dc aur moale/ Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochi-i plini de apă,/ Şi pe rând şi-aştupă gura, când cu gura se adapă.“

Cu sigurul său simţ al simetriei, poetul are grijă ca „zburătorul“ să o găsească pe fata dc împărat tot dormind, ca în urmă cu şapte ani, la prima lui vizită.

Poate părea curios faptul că nimeni nu-l întreabă pe Călin (şi nici el nu se simte dator să explice) de ce a lipsit atâta timp. Dar aceasta numai dacă judecăm în termenii unei anchete gazetăreşti de azi. Orice explicaţie ar da Călin, poemul s-ar împotmoli în „noroiul greu al pro­zei“. Eminescu ignoră această problemă de morală practică pentru a păstra altitudinea lirică a istorisirii.

*

Ca orice poveste, Călin se termină cu o nuntă. Este însă o nuntă mai puţin obişnuită; nu seamănă cu aceea dintre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, ei cu una din viaţa reală, întrucât survine la şapte ani de la inaugurarea de către îndrăgostiţi a patului conjugal.

Faptul că fiica împăratului este deja mamă când merge la altar cu alesul ci umanizează povestea lui Eminescu. Personajele nu sunt repre­zentate în doar două dimensiuni, aşa cum le vedem în desenele frumos colorate din cărţile dc poveşti, ci în trei, ca în realitate. Ca să ne facem înţeleşi de cititorii de azi, putem spune că poetul ne oferă o poveste în 3D!

Dar… Realismul sui-generis al poveştii nu o face vulgară. Scrisul lui Eminescu, în general, este imun la vulgaritate. Desfăşurarea eve­nimentelor devine mai verosimilă şi mai omenească prin abaterea de la convenţia iubirii prenupţiale imaculate, dar nunta în sine este de o solemnitate feerică, înfâţişându-se ca o nuntă a nunţilor. Eminescu are, ea nimeni altcineva, intuiţia sărbătorii, care este în esenţă o bucurie ritualizată. În aproape fiecare din poeziile lui găsim un scenariu ritualic, indiferent dacă este vorba de adormirea sub un tei sau de îmbrăţişarea iubitei, de coborârea luceafărului din cer sau dc citirea unor vechi scrisori, la lumina focului din sobă. În Călin se înregistrează un maximum al fervorii sărbătoreşti. Poetul se transformă într-un adevărat maestru de ceremonii, într-un Ariel care declanşează nu o furtună sumbră şi devastatoare, ca în Shakespcare, ci o furtună a fericirii; fulgerele ei iluminează pentru câte o clipă feţele surâzătoare ale participanţilor.

Formidabil este fastul scenografiei create de poet. La concursurile de nunţi organizate astăzi de unele posturi TV (de la noi, dar şi din alte ţări), nunta din Călin ar ocupa fără îndoială locul întâi. Nici cei mai ex­perimentaţi decoratori din lume, având la dispoziţie milioane de euro, n-ar putea să egaleze frumuseţea exorbitantă a ambianţei imaginate de Eminescu:

„De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii dc argint./ Acolo, lângă izvoară, iarba pare dc omăt,/ Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet;/ […] Mii dc fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare/ A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare“.

A devenit celebră, în timp, enigmatica indicaţie topografică, având drept repere „codrii de aramă“ şi „pădurea de argint“. S-au făcut pre­supuneri. Codrii de aramă ar fi de stejari (sau de fagi, predominanţi numeric în Bucovina), iar pădurea de argint – de mesteceni. Nu se pu­tea găsi în natură un loc mai potrivit pentru o nuntă decât o pădure de argint. De-a lungul vieţii noi vedem (dacă vedem şi nu trecem nepăsă­tori pe lângă ei) mesteceni izolaţi, care ne încântă cu trunchiurile lor zvelte şi albe şi cu graţia crengilor lor delicat-mlădioase. Dar o pădure de mesteceni, rar întâlnită în realitate, are ceva paradisiac şi reprezintă decorul ideal pentru o nuntă împărătească. (în anii adolescenţei, petre­cute de mine în Bucovina, am văzut o asemenea pădure. Mi-a apărut în faţă, pe neaşteptate, după ce străbătusem – bineînţeles – „codrii de aramă“ şi am avut impresia că am păşit, din greşeală, într-o altă lume, a purităţii şi gingăşiei. Dând dovadă de spirit practic, mi-am luat de acolo bucăţi de scoarţă de mesteacăn ea să scriu pe ele versuri de dragoste).

În pădurea lui Emineseu este întotdeauna şi apă, care măreşte fru­museţea locului, cu oglindiri, licăriri, „bulgări fluizi“ şi „ropot dulce“. Izvoarele îşi urmează susurul lor indiferent de ce se petrece în pădure, aşa cum un ceasornic îşi urmează tic-tac-ul indiferent de ce se petrece în încăperea în care se află:

„Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Când eoboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ în cuibar rotind de ape, peste care luna zace.“

Izvorârea neobosită a apei dă o sugestie de veşnicie. Veşnicia lui Emineseu nu s-a născut la sat, ci în preajma izvoarelor.

Masa la care urmează să stea nuntaşii este aşezată „lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate“ („tremur somnoros“, ce surprin­zător efect artistic obţinut prin asocierea a două cuvinte obişnuite!). Lista de oaspeţi este răsunătoare, pare citită cu voce tare de un crainic acompaniat de o muzică de fanfară:

„Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese/ Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;/ Fcţi-frumoşi cu păr de aur, zmei eu solzii de oţele,/ Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.“

Remarcabil este pluralul „Feţi-frumoşi“ care induce ideea că până şi unicul, supremul Făt-Frumos din basmele româneşti devine un per­sonaj printre altele în prezent mirilor aduşi de poet în prim-plan. În mod similar, alăturarea unor adversari tradiţionali – „Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele“ – creează impresia că nunta lui Călin şi a fetei de împărat este un eveniment atât de important, încât vechile conflicte nu mai contează, duşmanii ireconciliabili de altădată devenind pur şi simplu nuntaşi.

În afară de oaspeţii de rang înalt sunt prezente şi personaje pito­reşti, de carnaval, astfel încât nunta împărătească aduce şi a petrecere populară. La un moment dat poetul se joacă, amuzându-se – dintr-un surplus de exuberanţă – pe seama socrului mare:

„lată craiul, socru mare, rezemat în jilţ cu spală,/ El pe capu-i poar­tă mitră şi-i cu barba pieptănată;/ Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf/ Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf…“ Ceremonia culminează eu apariţia mirelui şi miresei. Mirele este doar numit de poet, în timp ce mireasa are parte de un portret complet şi feeric:

„Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,/ Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese./ îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a al­bei rochii,/ Faţa-i roşie ea mărul, de noroc i-s umezi ochii;/ La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,/ C’are-i cade peste braţe, peste umerele goale./ Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,/ Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.“

Această disproporţie dintre atenţia acordată mirelui şi cea acorda­tă miresei ţine de tradiţia românească. Chiar şi în vremea noastră, dacă apare pe stradă un alai de nuntă, îi putem auzi pe trecători: „Hai să vedem mireasa!“ Nimeni nu spune: „Hai să vedem mirele!“

Nunta din Călin are loc în afara palatului, departe de el, într-un loc în care nimic nu mai evocă o construcţie omenească. Se desfăşoară nu între o podea şi un tavan, ci între pământ şi cer. Această nuntă are o cosmicitatc care o aminteşte pe aceea din Mioriţa (dar nu conţine şi echivocul nuntă-înmormântare din balada populară).

„Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună/ Nunul marc, mândrul soare şi pe nună, mândra lună.“

Scriind aceste versuri, Emincscu a avut în minte, fără îndoială, ca „ghid al nunţilor“. Mioriţa.

Odaia cu nunta împărătească, grandioasă – happy-end al poemului Călin se desfăşoară şi o nuntă miniaturală, a gâzelor. Se cunună un fluture cu o viorică, iar nuntaşi sunt albinele, furnicile, greierii, ţânţa­rii, cărăbuşii, lăcustele şi bondarii. Având simţul „efectului de scenă“ şi bun-gust, Eminescu a înţeles că fastul căsătoriei dintre Călin şi fata de împărat îl poate obosi pe cititor, printr-o monotonie a măreţiei, şi că ar fi mai bine pus în valoare de o replică a întregii ceremonii, în registru fantezist-comic. în commedia dell-arte apărea adeseori, alături de personajul sublim (îndrăgostit, rege, erou ş.a.), un tel de clovn, care îl maimuţărea pe cel dintâi într-un mod simpatic. Procedeul a fost preluat sau reinvenlat şi de Shakcspeare, ca şi de alţi scriitori eu un puternic instinct artistic.

Fluturele este una dintre puţinele insecte care poate juca rolul de bărbat frumos într-o poveste, având un design elegant şi, în acelaşi timp, obiceiul… masculin, de a trece din floare în floare. Poetul, bi­neînţeles, nu se poate abţine să-l tachineze, ca pe un fante din lumea insectelor:

„O cojiţă de alună trag locustc, podu-l scutur,/ Cu musteaţa răsu­cită şede-n ea un mire flutur;/ Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,/ Toţi eu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.“

Foarte înveselitoare este armata de fluturi care îl însoţesc pe mire, având aerul unor burlaci care îl conduc pe un prieten al lor la altar.

Pe mireasă, Eminescu nu o descrie, doar o numeşte, dar nume­le este suficient pentru a evoca feminitatea. Viorica (viola odorala), pe care moldovenii o numesc toporaş, muntenii – mieşunea, iar ol­tenii tămăioară (după cum se menţionează în dicţionarul lui Lazăr Şăineanu), are un parfum ameţitor. Nu întâmplător face parte dintre principalele materii prime folosite de industria de parfumuri (inclusiv de firma Christian Dior). Deşi în zona de unde provine Eminescu aces­tei flori de primăvară i se spune „toporaş“, el a evitat termenul, care ar fi stricat momentul, fiind un substantiv masculin.

A ajuns celebru versul cu care începe episodul nunţii gângăniilor (fi­ind folosit de români cu umor în situaţii care n-au nicio legătură cu nunta miniaturală din Călin): „Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?“

Cu acest vers, Eminescu face trecerea de la registrul stilistic al solemnităţii la cel al amuzamentului. Este ca şi cum ar întoarce un co­mutator. Defilarea nuntaşilor minusculi este un spectacol de gingăşie şi umor. Îl putem privi şi noi, cu încântare, dar şi mai emoţionant ar fi să ni-l imaginăm pe Eminescu destatându-se, ca un copil, cu punerea în funcţiune a acestei nunţi-jucărie create de mintea lui. Extraordinare sunt momentele de voioşie ale unui geniu:

„Trec furnici ducând în gură de faină marii saci,/ Ca să coacă pen­tru nuntă şi plăcinte şi colaci;/ Şi albinele-aduc miere, aduc colb mă­runt de aur,/ Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur./ Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un greierel,/ îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;/ în veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec/ Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec“.

Acasă la Titu Maiorescu, unde fusese invitat să ia cina, într-o seară de septembrie a anului 1876, Eminescu a citit fragmente din poemul de curând terminat, Călin (file din poveste). Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, a consemnat episodul în jurnalul ei intim, dovedind că a rămas străină de farmecul poemului. Şi aceasta din cauza snobismu­lui, dar şi pentru că, în loc să asculte cu atenţie poemul, l-a studiat cu o mare curiozitate pe poet cu bărbat:

„Seara luă iarăşi masa cu noi şi după masă ne ceti pasagii dintr-o nouă poezie. La cetit vocea era plăcut monotonă. Poezia fu găsită de toţi foarte bună, dar eu nu eram de aceeaşi părere, pentru eă poezia pomenea mult de licurici şi de multe alte gângănii de tot felul care vor­beau; un gen de poezie care nu mi-a plăcui niciodată, şi mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n-o cunoş­team de ajuns. Cum şedea aplecat peste foile, aşa de caligrafic scrise, ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşea străluci­toare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nări­lor o uşoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mişcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijtă, poate nespălată.“

*

Regretând că se încheie poemul, care ne-a transportat într-o lume paradisiacă, pentru ca în cele din urmă să ne izgonească din ca, nu ne rămâne decât să recitim gazelul reprodus imediat sub titlu, ca motto.

La prima lectură, nu l-am înţeles şi am sperat că sensul lui va deveni clar după parcurgerea întregii construcţii, dar iată că nici la a doua lec­tură nu-l înţelegem. Ce legătură are o fată care stă, într-o zi de toamnă cu ploaie şi vânt, „la gura sobei“, cu povestea lui Călin?

Poate că prin motto se sugerează atmosfera în care poate fi ascul­tată o poveste. Poate că poetul consideră povestea un dar făcut iubitei. Poate că – speră el – iubita se va privi – visătoare, surâzândă – în po­veste, ca într-o oglindă. Nu ered că aceste presupuneri vor fi vreodată confirmate (sau infirmate). Sigur este că „gazelul“, ea aproape orice text scris de Emincscu, are un parfum literar care persistă şi după mai bine de o sută de ani. în câteva propoziţii scurte, ca de compunere şco­lară, este creată o emoţie de toamnă:

„Toamna frunzele colindă,/ Sun-un grier sub o grindă,/ Vântul jal­nic bate-n geamuri,/ Cu o mână tremurândă“.

Sunt cuvinte simple, la îndemâna oricui, dar combinate astfel încât instaurează o stare de spirit.

Alex Vasiliu, Eminescu, poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here