Căile şi felurile pătrunderii ispitelor

Calea pătrunderii ispitei o reprezintă, aşadar, un gând, o imagine, o senzaţie, o halucinaţie, o închipuire, o fantezie, o amintire. Acestea urmează două circuite: fie din exterior spre interior, adică de la ispita lumii, spre suflet, prin mijlocirea simţurilor, ale căror tentacule sunt larg şi iraţional deschise spre plăcere, fie din interior spre exterior, prin închipuiri şi amintiri, spre fapta sensibilă.

Părinţii asceţi vorbesc despre o ispită gradată, proporţională sau conformă cu treapta duhovnicească a fiecăruia.

În prima formă , lumea cu ispitele ei exercită un rol ademenitor; în cea de-a doua, amintirea şi mecanismul psihic al fanteziei sau al închipuirii caută să exercite un rol presant. Sau în alţi termeni, este vorba despre ispita interioară şi despre ispita exterioară.

Atât o cale, cât şi cealaltă, se reduce la un gând rău diavolesc, ispititor;se reduce la un act de deliberare şi opţiune, ce solicită libertatea noastră de alegere. Prin ispitele exterioare, lumea intră în suflet sub forma unui gând de plăcere aparentă; se revarsă din minte în simţuri tot sub forma unui gând de plăcere trupească.

Părinţii asceţi vorbesc despre o ispită gradată, proporţională sau conformă cu treapta duhovnicească a fiecăruia. Sfântul Isaac Sirul ne explică acest lucru, spunând că „este un obicei vechi al diavolului, al potrivnicului nostru, ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor ce intră în lupta aceasta, după felul armelor sale, şi să schimbe chipul războiului după scopul urmărit de diferite persoane.

„In principiu, diavolul are obiceiul să ispitească sau să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa lui. „

Pe cei ce îi vede trândãvi în a se hotărî şi neputincioşi în gânduri, îi războieşte de la început cu tărie şi ridică împotriva lor ispite grele şi puternice, ca să-i facă să guste de la începutul drumului feluritele lui răutăţi şi să-i cuprindă de la prima luptă frica şi să li se pară calea lor aspră şi greu de străbătut şi să zică: «Dacă începutul este aşa de greu şi de aspru, cine va putea să înfrunte până la sfârşit războaiele cele multe, aşezate de-a lungul ei?» Şi zicând aşa, nu mai pot sta tari sau înainta. Ba nu pot privi nici spre altceva, aşa de mult îi apasă grija aceasta. Şi pe încetul, diavolul strânge războiul lui împotriva lor, ca să fugă de el”.

Referindu-se la căile de pătrundere a gândurilor păcătoase în planul conştiinţei, Talasie Libianul enumeră: „lucrarea simţurilor, amintirea şi amestecarea din trup”.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Prin acestea trei primeşte mintea înţelesurile pătimaşe: prin simţire, prin schimbarea în starea organică şi prin amintire.

Prin simţire, când lucrurile de care suntem împătimiţi, venind în atingere cu ea, o mişcă spre gânduri pătimaşe.

Prin schimbări în starea organică, când mustul trupului, schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată; sau prin lucrarea diavolilor sau prin vreo boală, mişcă iarăşi mintea spre gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei.

Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile faţă de care am simţit vreo patimă, de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe”.

Duşmanii cei mai înverşunaţi ai creştinului sunt trupul, caci prin el intra ispita.

Sfântul Petru Damaschin ne spune că „în principiu, diavolul are obiceiul să ispitească sau să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa lui, adică cu bucurie şi mândrie sau cu întristare şi deznădejde, fie cu oboseală şi nelucrare, fie cu lucruri şi cugetări ivite nelavreme şi fără de folos, fie cu dragoste exagerată, fie cu ură pătimaşă faţă de materie şi lucruri”.

Sau cum subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Dracii iau prilejuri de a stârni în noi gânduri pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea cu aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel, fiind biruitori, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă.

După aceea, cei ce au pustiit sufletul prin gânduri, diavolii, se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului”.

Având ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxă vorbeşte despre mai multe feluri de ispite. Avem ispite interioare, exterioare şi de la lume, iar duşmanii cei mai înverşunaţi ai creştinului sunt trupul, lumea şi diavolul. Trupul poate ispiti prin „tot complexul de înclinări păcătoase, pervertite. Ele exista în firea umană şi în trup şi în suflet, datorită păcatului strămoşesc. Datorită acestui păcat, forţele psiho-fizice nu sunt înclinate să funcţioneze după firea lor iniţială. Ele sunt înclinate în mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se”.

Poftele trupeşti se manifestă sub forma dorinţelor exagerate.

Sfântul Apostol Ioan ne spune că ispita interioară este cauzată de pofta trupului, de pofta ochilor şi de trufia vieţii (1 Ioan 2, 16). Poftele trupeşti se manifestă sub forma dorinţelor exagerate după mâncare, băutură sau satisfacerea exacerbată a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifestă ca o dorinţă de dobândire a bogăţiei şi a lucrurilor epatane văzute adeseori la alţii. Pofta inimii echivalează cu slava deşartă şi mândria, cu egoismul şi vanitatea, cu filaftia (iubirea de sine), această rădăcină a tuturor relelor.

Ȋn ispită, diavolul este ajutat adeseori de afecte şi de simţuri.

Prin intermediul lucrurilor sensibile, aparţinând lumi exterioare omului, diavolul caută să ne pregătească variate curse. El crede că va reuşi să ne înşele pentru a nu mai putea să discernem adevărata lor valoare şi semnificaţie duhovnicească. Omul adeseori, în loc să le folosească duhovniceşte, cu discernământ, abuzează de creaţia lui Dumnezeu şi de lucrurile ce o compun, folosindu-l abuziv şi spre propria sa plăcere. Ȋn această ispită, diavolul este ajutat adeseori de afecte şi de simţuri, dacă acestea nu sunt disciplinate, ci sunt satisfăcute peste trebuinţă. Fiind mai aproape de lume materială, între aceasta şi suflet, şi mai înclinate spre ceea ce est material, trupesc, simţurile se îndreaptă mai ales spre lucruril sensibile şi corporale, în scopul dobândirii şi folosirii lor, spr plăcerea sa trupească.

Diavolul ne ispiteşte nu doar prin lucruri, ci şi prin semen noştri. Uneori slujesc, fără să conştientizeze, adică fară sã ştie, diavolului, prin faptele lor rele.

Prin ispita internă, diavolul ţinteşte distrugerea inimii duhovniceşti şi a minţii. Isihie Sinaitul spune că: toate păcatele bal mai întâi la uşa minţii prin gânduri. Mintea, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este la mijloc între două fiinţe, care îţi lucrează cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi diavol. Dar, adaugă el, „ea are permanent puterea şi libertatea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea”.

Iar Isihie Sinaitul spune: „Minte cu minte se încaieră în luptă, în chip nevăzut, mintea drăcească cu mintea noastră”.

Singurul cunoscător al inimilor noastre duhovniceşti este Dumnezeu.

Este o învăţătură tradiţională a spiritualităţii ortodoxe, potrivit căreia îngerii răi nu cunosc inimile noastre duhovniceşti. Singurul cunoscător al inimilor noastre duhovniceşti este Dumnezeu. Insă „diavolii, iscodind toate mişcările şi cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din mişcările inimii”. Doar Dumnezeu cunoaşte deplin cele ascunse şi nevăzute ale noastre. Diavolii caută, însă, să afle despre mişcările inimii duhovniceşti pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale trupului. „Toate înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii. Nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră…”,  ne avertizează Evagrie Ponticul.

Tot Evagrie spune că „diavolul se poate atinge de creier şi să-l tulbure, îndemnându-l spre slavă deşartă. Insă cei care ne pot influenţa cu adevărat sunt Dumnezeu şi îngerii buni. Aceştia arătându-ni-se, opresc chiar şi numai cu cuvântul interior, lucrarea potrivnică din noi; mişcă lumina minţii, să-l facă să-i primească şi să-i redea pacea gândurilor, chiar dacă mintea nu vrea aceasta”.

Însă diavolii caută să tulbure mintea, ducând-o la nestatornicia ei.

Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău