Sensul păcatului

caderea in pacatCaderea in pacat nu este decat pervertirea raporturilor interioare stabilite de Dumnezeu. Dar inainte de acesta, Sarpele a pervertit starea paradisiaca sugerand ideea falsa a unei oprelisti, deci a unei Legi inaintea caderii. Sarpele insinueaza: “Dumnezeu a zis El, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai?” (Geneza 3, 1).

Caderea in pacat a survenit atunci cand s-a incalcat porunca: “Nu manca din acel fruct pentru ca altminteri vei muri”.

Ori, Dumnezeu spunea exact invers: “Din toti pomii din rai poti sa maninci” (Geneza 2, 16) aratand doar ca urmarile vor fi diferite. Sfantul Pavel ar spune “Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12); Sarpele ar spune: “Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”. In acest fel, Dumnezeu este transformat in Lege care interzice. Dar Dumnezeu nu spune: “Nu manca din acel fruct pentru ca altminteri vei muri”. Nu este un ordin, este prevestirea unui destin liber ales, in ambele sensuri. Nu este vorba de o banala neascultare: e vorba de neglijarea comuniunii vitale cu Tatal, de stingerea dorului dupa prezenta Lui, dupa iubirea adevarata care da viata. Caderea in pacat se arata aici ca o directionare catre un destin tragic.

In vreme ce la polul opus se gaseste moartea, in momentul ispitirii, omul si-L reprezinta pe Dumnezeu ca pe o autoritate care emite ordine si pretinde o supunere oarba. Sugestia aceasta vine de la Satana, de la revolta originara impotriva unei autoritati obiectivate, saracite si pervertite, care nu mai reprezinta un adevar eliberator. De cand omul L-a “obiectivat” pe Dumnezeu instituind o distanta, un spatiu exterior, el se ascunde si rataceste prin bezna. El isi fabrica o existenta de prizonier. Iata de ce vine Hristos pentru a spune: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa propovaduiesc robilor dezrobirea… si sa slobozesc pe cei apasati” (Luca 4, 19).

“Lasati mortii sa-i ingroape pe morti”

Caderea in pacat are sensul pacatului originar. Este transformarea lui Dumnezeu intr-o autoritate exterioara, in Lege, fapt care conduce la transgresarea Legii divinizate situandu-l pe om in afara lui Dumnezeu. A trebuit sa survina intruparea pentru ca omul sa se regaseasca inlauntrul lui Dumnezeu. A trebuit ca Pruncul lisus sa dezvaluie adevaratul chip al Tatalui. In parabola fiului risipitor, autoritatea justitiara nu este de partea parintelui, ci de aceea a fiului cel mare. Tatal nu face decat sa alerge in intampinarea copilului sau.

“Lasati mortii sa-i ingroape pe morti” inseamna: ingropati autoritatea si libertatea care au murit de aceeasi boala. “Stiti ca ocarmuitorii neamurilor domnesc peste ele si cei mari le stapanesc. Nu tot asa va fi intre voi, ci care intre voi va vrea sa fie mare, sa fie slujitorul vostru” (Matei 20, 25-26). Sfantul Ioan Botezatorul este “cel mai mare dintre oameni” pentru ca este “cel mai mic” (Matei 11, 12). Cuvantul Sfantului Pavel (II Corinteni l, 24): “nu ca doar avem stapanire peste credinta voastra, dar suntem impreuna-lucratori ai bucuriei voastre” – exprima de minune conceptia rasariteana despre “autoritatea” episcopala.

In Noul Testament, “porunca noua” inlocuieste Legea mozaica si instituie o relatie reciproca: “Cel ce ma iubeste… pe acela il voi iubi”. Autoritatea mesianica a lui lisus consta in puterea de a ierta pacatele si de a vindeca intru mantuire. Totul este interiorizat: Legea si Profetii concentrandu-se in porunca iubirii.

Biserica, calauzita de Duhul Sfant, elibereaza omul de neascultare si caderea in pacat.

Autoritatea conferita celor Doisprezece si urmasilor acestora se exercita in interiorul comunitatii, niciodata deasupra ei. Identificarea dintre Biserica si Hristos – Capul si Trupul – invalideaza orice autoritate umana asupra Poporului lui Dumnezeu. O atare autoritate ar pune un om deasupra lui Hristos. De la Irineu incoace, episcopatul nu este o putere asupra Bisericii. Insasi identitatea ei sacramentala si harisma adevarului nu exprima infailibilitatea unei persoane, ci pe aceea a unei Biserici locale, unita cu Biserica soborniceasca.

De la Cincizecime, Biserica este calauzita de Duhul Sfant. Sinodul apostolic de la Ierusalim i-a formulat principiul de viata, chiar daca nu s-a referit la cuvantul Domnului: “Parutu-s-a Duhului Sfant si noua…” (Faptele Apostolilor 15, 28).

Totusi, in Biserica, totul este “in ordine”, iar episcopul este raspunzator de propovaduirea corecta si de indrumarea pastorala a comunitatii. Consensul universal este semnul adevarului in materie de credinta, caci singura instanta suprema in interiorul Trupului eclezial este Duhul Sfant. Nasterea “fapturii noi” izbaveste si ne face sa vedem in Biserica “libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

Biserica graieste in Duhul Adevarului

Scepticismul de astazi se impotriveste autoritatii exterioare pentru ca ravneste dupa principiul inferioritatii si presimte ca misterul Bisericii nu consta in autoritate, ci in Duhul Adevarului.

Cunoasterea Adevarului care te elibereaza de caderea in pacat nu este cea a adevarului despre Dumnezeu. Este cunoasterea Adevarului care este Dumnezeu sau, cum spune atat de bine Sfantul Simeon, sarbatoare a intilnirii: “Te slavesc pentru ca, neamestecat si neampartit, Te-ai facut un duh cu mine”. Focul dumnezeiesc cuprinde Creatorul si faptura, inlatura orice distanta si orice obiectivare sau exteriorizare a autoritatii. Sartre este dornic de o libertate formala, dar aceasta libertate este vida, fara obiect; dupa spusele lui Simone Weil, ceea ce predomina este obiectul sau continutul: apa vietii, Duhul Sfant revarsat fara masura.

”Iubirea nebuna a lui Dumnezeu”, Paul Evdokimov

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here