Busola… Știați că?

0
3962

busolaDacă am locui pe Venus, pe Marte sau poate pe Pluto ne-ar fi fost foarte greu să ajungem dintr-un loc în altul cu destulă precizie, folosind o busolă magnetică (aceasta depinde de interiorul magnetic al planetei pe care se află – cu alte cuvinte, acul busolei se poziționează pe direcția nord-sud indiferent de locul în care te afli), deoarece aceste planete sunt lipsite de magnetism.

Același lucru este valabil și pentru Mercur, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.

Busola magnetică funcționează însă pe Pământ deoarece aceasta este o planetă magnetică, proprietate care se manifestă datorită contactului dintre miezul lichid și cel semitopit ale ei.

Mulți dintre noi se gândesc la busolă la modul tradițional, ca la un instrument folositor celor care se aventurează într-o zonă necunoscută. Busolele sunt folosite și pentru ghidarea navelor, avioanelor și vehiculelor.

Busola magnetică există de sute de ani, apărând odată cu constatarea marinarilor europeni și chinezi din secolul al XII-lea că o bucată de „magnetit”, o rocă magnetică, ce era așezată pe un butuc în apă, se alinia pe direcția Stelei Polare. Acest fenomen le-a aprins curiozitatea, iar experimentele i-au condus la faza următoare, aceea de frecare a unei bucăți de metal cu magnetitul, provocând astfel magnetizarea acesteia, deși ei nu cunoșteau atunci acest termen.

Pentru a ne da seama cum funcționează o busolă, să ne imaginam Pământul ca pe un magnet uriaș cu o orientare nord-sud care provoacă automat orientarea pe aceeași direcție și a altor obiecte cu proprietăți magnetice. Totuși, această orientare nu este exact pe direcția nord-sud a axei Pământului. Această mică deviație, cunoscută sub numele de declinație, nu este atât de semnificativă încât să îndrepte utilizatorul busolei pe o cale greșită, deși busolele sunt realizate, de  obicei, în așa fel încât să aibă o bună precizie.

Desigur, diferențele provocate de declinație pot fi de sute de kilometri între nordul magnetic și cel geografic, în funcție de poziția în care este privită busola. În unele cazuri, terenul pe care se află observatorul are un câmp magnetic propriu, fapt care afectează orientarea spre direcția nord-sud. Acest fenoment este cunoscut sub numele de deviație.

Cei ce au perfecționat busola erau englezii. În trecut, multe războaie erau purtate pe mare, iar flotele trebuiau să știe  în ce direcție se deplasau în situația în care  nu aveau nici un punct de reper la orizont.

În secolul al XIII-lea există deja o busolă rudimentară, constând dintr-un act magnetic montat pe fundul unui bol umplut cu apă. Pe această busolă primitivă, nu erau marcate decât nordul și sudul, iar mai târziu s-a implementat roza, un disc pe care eram însemnate alte 30 de direcții principale, montat sub ac, un disc pe care erau însemnate alte 30 de direcții principale, montat sub ac, astfel încât direcția de mers să poată fi citită cu ușurință.

În secolul al XV-lea nu se știe de ce a durat atât de mult – aceia care foloseau zilnic busola au început să observe că acul compasului nu indica exact nordul.

De exemplu, navigatorii au observat acest lucru dându-și seama că acul se îndrepta puțin lateral față de nordul real. Această deviere trebuia compensată la calcularea direcției.

Una dintre problemele asociate acestor busole relativ primitive era incapacitatea acului de  a rămâne orientat spre nordul magnetic – indiferent unde ar fi fost acesta. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, englezul Godwin Knight a descoperit o metodă de magnetizare a oțelului. Această metodă a fost aplicată pentru obținerea acului de busolă, ce era fixat sub forma unei bare montate pe busolă. Acest tip de ac își păstra magnetizarea pentru un interval lung de timp, astfel că așa numitele busole Knight au început să devină foarte căutate.

În vremurile de demult, unele busole aveau botul plin cu apă, după cum am menționat mai sus, iar altele erau uscate. Ambele tipuri aveau neajunsuri: puteam prezenta deviații în urma unei lovituri, iar busola cu apă suferea din cauza scurgerilor.

În 1862, busola cu lichid a devenit  mai populară decât celălalt tip, în momentul în care „flotorul” a fost așezat pe o roză, preluând astfel, cea mai mare parte a greutății de pe „pivot”. O altă îmbunătățire a fost includerea unor „foale” care păstrau constantă cantitatea de lichid din busolă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea busola cu roză uscată a fost scoasă din uz.

Începuturile busolei moderne se situează în anii 1930 prin realizarea unei carcase umplute cu aer care proteja acul. Această invenție a dus în final la apariția busolei manuale.

100 cele mai mari invenții dintotdeauna, de Tom Philbin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here