”Nu tot ce este înalt și sfânt, nu tot ce este dulce este și bun, nu tot ce dorește omul este curat și nu tot ce îi e drag omului este plăcut și lui Dumnezeu”. (Thomas a Kempis)
Bunăvoința sau buna-credință este unul din derivații voinței privită ca atribut sufletesc. Din punct de vedere creștin, această formulare este sau ar trebui să fie considerată un paradox. Voința celui care îl urmează pe Hristos nu ar trebui să fie decât slujitoare a binelui.
Felul cum se ia o hotărâre
Dar, încă de la starea de intenție și apoi la gând, al oricărui proiect al nostru, apare întunericul, care îl ”paște”. Aici găsim tăinuită întreaga economie a mântuirii noastre ”planificată” de Dumnezeu ”pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Dumnezeu i-a lăsat această putere, voința liberă. Nimeni și nimic nu-l poate sili pe om să ia o hotărâre între bine și rău. Alta decât cea a sa. Nimeni și nimic nu-l poate constrânge pe om, ca să-i modifice crezurile sale. Aici stă adevărul mărturisit de părintele Nicolae Steinhardt, când scrie despre libertatea deplină, pe care a simțit-o mai pregnant ca oriunde, în pușcărie (constrâns).
De aici derivă nevoia de intimitate cu Dumnezeu a credinciosului în rugăciune.
Numai omul are nevoie de ”bunăvoința” lui Dumnezeu, numai Lui îi spunem ”Tu Doamne, Ție Doamne, Te rog Doamne”.
Omul are nevoie de distincții, de grade, de funcții, falsuri ca niște gablonzuri suflate cu aur care să-l așeze deasupra semenului său. Numai când avem nevoie imperioasă de ajutorul lui Dumnezeu, când el rămâne singurul care ne poate ajuta, abia atunci înțelegem că, de fapt, Bunăvoința pe care o așteptăm de la oameni, nu este decât ”tot darul cel bun și desăvârșit” care vine doar ”de sus”, de la Dumnezeu.
Sursa: ”Ortodoxia – Dimensiunea românească” – Pr. Ioan Gherasim
Jurnal Spiritual
