Buna Vestire – Momentul când Dumnezeu a propus, iar fecioara a hotărât

0
821

buna vestireSărbătoarea de astăzi ne prezintă un moment de răscruce pentru istoria mântuirii noastre. De acum înainte, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele evenimentului de astăzi răzbat până la sfârşitul veacurilor. Este vorba despre începutul mântuirii noastre, marcat de momentul Bunei Vestiri a naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Buna vestire a naşterii lui Iisus este prezentată în paralel cu cea adresată lui Zaharia. Cercetătorii biblici afirmă că între buna vestire a naşterii pruncului Ioan (în care mesajul este transmis tatălui) şi Buna Vestire a naşterii Mântuitorului Hristos (în care mesajul este transmis mamei) există o asemănare de stil şi fond, ele fiind tratate ca episoade paralele, cu diferenţieri de sens. Încheind relatarea despre vestirea adresată lui Zaharia, ca preot înaintea lui Dumnezeu şi slujitor înaintea oamenilor, Evanghelistul Luca prezintă într-un mod simplu pe fecioara Maria. Ea nu se poate lăuda cu nici un titlu sau funcţie importantă în cadrul poporului Israel, ci este doar fecioară din Nazaret, oraş în Galileea. Logodnicul sau protectorul său, dimpotrivă, se poate mândri cu descendenţa sa davidică, dar este îndepărtat de firul naraţiunii. Evanghelistul sugerează astfel că Maria va fi Maica Domnului şi a Răscumpărătorului tuturor, nu datorită calităţii şi trecutului său iudaic, ci mai ales datorită acceptării alegerii divine.

Momentul în care Fecioara Maria primeşte Buna Vestire de la îngerul Gavriil este relatat doar de Sfântul Evanghelist Luca, în primul capitol al Evangheliei sale. Termenul de Buna Vestire, ca definiţie teologică şi lingvistică, nu exprimă doar momentul întâlnirii dintre înger şi Fecioara Maria, ci este şi numele generic dat Evangheliei lui Hristos, ca arvună a împăcării aduse de El între Dumnezeu şi oameni. Evenimentul Bunei Vestiri sau al mesajului divin transmis de îngerul Gavriil Fecioarei Maria cuprinde cinci elemente: închinăciunea îngerului (Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei.), vestea adusă (Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus.), nedumerirea Fecioarei (Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?), confirmarea asistenţei divine în procesul zămislirii pruncului (Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.) şi acceptarea mesajului (Fie mie după cuvântul tău!). Dialogul acesta, în întregime, atârnă de un singur cuvânt, rostit de Fecioara Maria: Fie mie după cuvântul tău! Acest act de asumare a voii divine a restabilit omul în ascultare jertfelnică faţă de Dumnezeu.

Evanghelistul ne prezintă viitoarea mamă ca fiind fecioară, iar Maria confirmă această stare. Naşterea şi sarcina ei sunt desemnate prin termeni obişnuiţi, dar Dumnezeu înlocuieşte tatăl uman cu Duhul Sfânt şi pruncul cu Fiul Celui Preaînalt, în sensul real şi literal al cuvântului. Motivul paternităţii divine şi al promisiunii îngereşti se adaugă motivului fecioriei. Natura şi funcţiile Pruncului sunt descoperite progresiv: titlul este de Fiu, iar funcţia este de a domni, la care se adaugă elementul cultic: Sfântul.

Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Este întrebarea pe care o pune Maria Fecioara, corespunzătoare întrebării puse de Zaharia. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune despre acest moment: „Nu ca şi cum nu ar fi crezut Fecioara a zis cum va fi aceasta, ci ca o înţeleaptă şi pricepută, căutând să înveţe chipul lucrului, că niciodată nu s-a făcut vreun lucru ca acesta mai înainte, nici după aceea nu se va mai face. Din această pricină o şi iartă pe ea îngerul şi nu o osândeşte ca pe Zaharia, ci mai vârtos îi tâlcuieşte chipul săvârşirii. Pentru că Zaharia cu cuviinţă se osândeşte, căci a avut multe pilde de femei sterpe ce au născut, dar Fecioara nicio pildă nu a avut.”  Acela cerea o confirmare a revelaţiei primite, pe când Maria întreabă ce cale să urmeze sau în ce mod se va petrece conceperea.

Ca garanţie a veridicităţii mesajului, îngerul aminteşte de rudenia Mariei, Elisabeta, care „a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă”. Astfel, ambele acte sunt manifestări ale puterii lui Dumnezeu. Sensul teologic desprins din cuvintele menţionate este că Elisabeta prefigurează pe Israel-ul înaintat în vârstă şi cu atenţia spirituală slăbită, ce va naşte un fiu investit cu misiunea de a mărturisi şi pregăti calea lui Iisus.

„Iată roaba Domnului!”, ca acceptare liberă a cuvintelor transmise de îngerul Domnului reprezintă angajamentul plin de încredere în voia divină, care contrastează cu îndoiala lui Zaharia.

Din relatarea evangheliei deducem un lucru foarte important: cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s-o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr-însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduinţă, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. E clipa când Fecioara însumează într-însa setea universală de libertate. Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău! În acea clipă s-a petrecut întruparea. Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr-un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într-un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într-un anume context social şi într-un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui.

Nu e greu de înţeles de ce Sfânta Fecioară este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. În cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidiei. Totul, dintr-un singur cuvânt: Fie!

Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. În numele nostru, Fecioara Maria a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! În numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Nicolae Cabasila vorbeşte despre întruparea lui Iisus Hristos şi despre rolul Sfintei Fecioare Maria, spunând că „Dumnezeu a ales-o pe Fecioara spre a face parte din planul Său. Dumnezeu a propus, iar Fecioara a hotărât. Astfel, întruparea Cuvântului nu a fost numai lucrarea Tatălui, a Puterii Sale şi a Sfântului Duh, unul binevoind, celălalt sălăşluindu-Se, iar cel de-al treilea umbrind-o, dar a fost şi voinţa şi credinţa Fecioarei. Fiindcă n-ar fi fost cu putinţă ca cele trei Persoane să înfăptuiască acest plan, această lucrare fără consimţământul şi credinţa Preacuratei. Nimeni n-a fost mai mare ca Ioan Botezătorul – după judecăţile Mântuitorului Însuşi, şi totuşi Ioan nu s-a socotit vrednic să se atingă de încălţările Celui ce deja se smerise, chip de rob luând. Dar Preacurata a îndrăznit să-l poarte în fiinţa ei neprihănită pe Cuvântul Însuşi, pe acest Ipostas al lui Dumnezeu, înainte chiar ca El să se fi smerit. Preacurata Fecioară a fost invitată la împlinirea unor lucrări neobişnuite şi suprafireşti, care depăşeau orice putere: era vorba de a urca pământul până la ceruri, de a transforma universul prin intermediul ei înşişi. Şi totuşi, duhul ei nu a fost deloc tulburat, cu atât mai mult cu cât ea nu s-a nesocotit nedemnă pentru împlinirea acestei lucrări”.

Să luăm şi noi pildă de ascultare şi de sfinţenie de la Sfânta Fecioară Maria şi să ne pregătim a primi ceea ce putem aduce spre slavă şi laudă atât lui Dumnezeu, cât şi Maicii Sale, nu numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea oamenilor.

Mihai Parfeni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here