Bradul

0
2364
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
Afară, în pădure, creștea un brăduț frumos. Își alesese un loc bun: putea să-l mângăie soarele, aer avea destul și în jurul lui, creșteau o mulțime de brazi și molizi. Dar brăduțul dorea din suflet să se facă mare.

Nu-i păsa nici de soarele cald, nici de aerul proaspăt, nu se uita nici la copiii de țărani care se plimbau pe lângă el și sporăvăiau ori de câte ori ieșeau la pădure  să culeagă fragi și zmeură. Veneau adeseori cu câte un ciubăr plin și își împodobeau pălăriile cu șiruri de fragi; se așezau apoi lângă brăduț și ziceau: ” Ia uitați-vă ce drăguț e brădulețul ăsta!”. Dar brăduțul nici nu-i băga în seamă.

brad 1În anul următor, era mai mare cu o înnăditură, iar după încă unul i se mai adăugă o înnăditură; căci brazilor le poți număra anii după înnădituri.

– Ah, de aș fi și eu la fel de mare ca ceilalți copaci! suspina copăcelul. Mi-aș putea întinde ramurile de jur împrejur, până, hăt, departe, și aș ajunge cu vârful să privesc în lumea largă. Păsările și-ar face cuibul în crengile mele, iar când ar sufla vântul, aș putea da și eu din cap cu tot atâta măreție cum dau și ceilalți brazi!

Nu se bucura nici de raza soarelui, nici de păsări și nici de norii purpurii, care pluteau în zori și în amurg pe deasupra lui.

Iarna, când zăpada îl înconjura, albă și scânteietoare, și când vreun iepure trecea săltând pe lângă el, fără să-l bage în seamă – vai, ce se mai necăjea brăduțul nostru!

Două ierni trecură astfel, în a treia, copăcelul crescuse, atât de mare, încât iepurele, nu numai că nu putea să treacă fără să-l bage în seamă, dar trebuia chiar să-l înconjoare. ”Ah, să crești, să crești, să ajungi mare și bătrân, iată singurul lucru frumos pe lume”, își zicea brăduțul.

Toamna, veneau mereu tăietori de lemne și doborau câțiva din copacii cei mai mari; asta se întâmpla în fiecare an, și tânărul nostru brad, care în răstimp crescuse binișor, se cutremura văzând cum aarborii aceia mari și frumoși se prăbușeau trosnind și  pârâind, cum li se retezau crengile, și cum arătau apoi de golași, de lungi și de subțiri; aproape să nu-i mai recunoști.  Pe urmă erau încărcați în care și caii îi duceau afară din pădure.

Unde îi duceau? Ce soartă îi aștepta?

Primăvara, când  veneau rândunelele și berzele, bradul le întreba:

– Nu știți unde i-au dus?  Nu i-ați întâlnit?

Rândunelele nu știau nimic; dar barza după ce căzu o vreme pe gânduri, dădu din cap și zise:

– Da, cred că știu. Am întâlnit multe corăbii pe când zburam din Egipt încoace; îmi închipui că ei erau, arborii voștri, căcii miroseau a brad; și v-au trimis salutări prin mine. Da, și cum mai străluceau, cum mai străluceau!

– Ah, de m-aș face mai repede mare să pot pleca și eu în largul mării! Dar oare cum e marea aia, cum o fi arătând?

– Păi ar fi o poveste cam lungă să  ți-o descriu, zise barza și își luă zborul.

”Bucură-te de tinerețe, îl îndemnau pe brad razele soarelui. Bucură-te de verdeața ta proaspătă,  de viața tânără care zvâcnește în tine!”

Și vântul îi săruta crengile, și roua îți plângea lacrimile deasupra lui; dar bradul nu vedea nimic din toate astea.

Când se apropiau sărbătorile Crăciunului, erau doborâți copăcei tineri de tot care, de multe ori, nu erau nici pe jumătate atât de înalți cât bradul din povestea noastră, ce nu avea astâmpăr și voia să o ia mereu din loc.

Copăceilor acestora tineri – aleși dintre cei mai frumoși – nu li se tăiau niciodată crengile; erau și ei așezați în căruțe și caii îi trăgeau afară din pădure.

– Unde-i duc? întreba bradul. Doar nu sunt mai mari decât mine, ba am zărit unul care era cu mult mai mic. Și de ce își păstrează crengile? Încotro le e drumul?

– Noi știm! Noi știm! Ciripeau vrăbiile.

I-am văzut jos, în oraș, prin fereastră. Noi știm încotro se duc. Brăduții ăștia ajung la o asemenea strălucire și măreție cum nici nu se poate închipui. I-am văzut prin fereastră cum, așezați în odăi mari și luminoase, erau împodobiți cu cele mai frumoase lucruri: mere aurite, turtă dulce, jucării și multe, multe lumânărele.

– Și pe urmă? Întrebă bradul, tremurând din toate rămurelele. Și pe urmă ce se mai întâmplă cu el?

– Păi mai mult nu am văzut nici noi. Dar era neasemuit de frumos!

– Îmi va fi oare  și mie dat să pășesc atât de strălucitor? Se bucura de pe acum bradul. Asta-i chiar mai bine decât să o pornești pe mare. Ah, cum mă scurmă nerăbdarea! De-ar veni odată Crăciunul! Acum sunt mare și am crescut cât și cei care au fost luați anul trecut. Ah, de m-aș vedea odată în căruță! Să mă văd în odaia aia caldă, cu toată strălucirea și măreția aceea! Și pe urmă? Da, pe urmă vine ceva și mai bun, și mai frumos; altminteri pentru ce ne-ar mai împodobi? Trebuie să urmeze ceva cum nu se poate mai măreț, mai minunat! Dar ce? Vai, cât sufăr! Mă scurmă un dor, o nerăbdare fără margini, nu mai știu nici eu ce e cu mine!

”Bucură-te de noi! îi șopteau aerul și lumina soarelui. Bucură-te sub cerul liber de proaspăta tinerețe”

Dar bradul nu se bucura deloc și creștea … iarna, ca și vara stătea mohorât în straiul lui verde închis. Oamenii se uitau la el și spuneau: ”Ce copac frumos!”

Înainte de Crăciun pe el îl doborâră întâi. Securea își vârî adânc tăișul în trunchiul bradului și el se prăbuși cu un geamăt la pământ. Simți o durere ascuțită, un leșin. Nu se mai putea gândi la nici o fericire, era mâhnit că trebuia să se despartă de locul lui de baștină, să plece departe de pământul din care răsărise. Știa doar cu n-o să-i mai revadă niciodată pe vecinii, vechii tovarăși, micile tufișuri și florile din jur, ba poate nici păsările care se avântau în înaltul cerului. Plecarea nu era deloc plăcută.

Copacul își reveni abia când, după ce fusese descărcat în curte, alături de alți brazi, auzi pe unul din oameni zicând:

– Bradul ăsta e minunat! Numai de el avem nevoie.

Veniră apoi doi slujitori grozav de gătiți și duseră bradul într-o sală mare și frumoasă. De jur împrejur, pe pereți, atârnau tablouri și lângă soba de teracotă, erau așezate vase mari, chinezești cu lei zugrăviți de capac. Se găseau acolo jilțuri legănătoare, canapele de mătase, mese mari pline de cărți cu poze și de jucării care valorau de o sută de ori o sută de taleri – cel puțin așa spuneau copiii. Iar bradul a fost pus într-un ciubăr mare umplut cu nisip; nimeni însă nu putea vedea că e un ciubăr, deoarece, era înfășurat într-o țesătură verde și se afla așezat pe un covor mare și pestriț. Vai cum mai tremura bradul! Oare ce avea să se mai întâmple cu el?

Slujitorii și dădacele începură să-l împodobească.

Agățau de crengile lui niște coșulețe mici tăiate cu foarfeca din hârtie colorată și umplute cu zaharicale; merele și nucile aurite atârnau de rămurelele bradului ca și cum ar fi crescut din ele, și peste o sută de lumânărele roșii, albastre și albe fură prinse de crengi. Păpuși care arătau aidoma oamenilor – bradul nu mai văzuse până atunci asemenea făpturi – se legănau în verdele frunzelor, iar sus, în vârf, fusese prinsă o stea făurită din hârtie aurită; totul era măreț și încântător, neobișnuit de încântător.

Diseară, spuneau cu toții, diseară o să strălucească strașnic.

”Ah, suspină bradul, de-ar fi odată seară, de-ar aprinde odată luminările! Și ce o să sa întâmple pe urmă? O să vină oare copacii din pădure să mă vadă? O să zboare vrăbiile prin fața ferestrei? O să cresc oare aici și o să stau iarna și vara așa de gătit cum sunt acum?” Nu se gândea la nimic rău, dar îl durea grozav scoarța de dorul pădurii și durerile de scoarță sunt pentru un arbore la fel de rele ca durerile de cap pentru noi.

În fine, fură aprinse lumânările. Ce strălucire, ce minunăție! Bradul tremura din toate rămurelele, așa că una din lumânări aprinse o creangă. Ardea în toată regula.

”Doamne ferește!” strigară dădacele și se grăbiră să stingă flăcăruia.

Acum bradul nu avea voie nici să tremure. Vai, era îngrozitor! Vai, ce frică îi era să nu piardă ceva din podoabele lui! Era ca beat de atâta strălucire.

Deodată canturile ușii se dădură în lături – și o droaie de copii năvăliră în încăpere, gata gata să răstoarne bradul; cei vârstnici veneau agale după ei. Copii amuțiră – dar numai pentru o clipă, apoi reîncepură să chiuie de vuia sala, încinseră o horă în jurul bradului și se porniră să culeagă un dar după altul.

”Ce tot fac ăștia? se întrebă copacul. Ce-o să se mai întâmple?”

Și lumânările ardeau și se topeau aproape de tot de rămurelele verzi, și pe măsură ce se sfârșeau, cineva le stingea. Apoi copiilor li se dădu voie să despoaie bradul. Tăbărâră asupra lui de-i trosniră crengile; dacă nu ar fi ajuns cu vârful și cu steaua aurită până la tavan, s-ar fi prăbușit.

BradulCopii jucară în jurul lui cu darurile lor minunate în mâini. Nimeni nu se uita la pom, afară de bătrâna dădacă, dar și ea veni de fapt să se uite prin crengi, ca să vadă dacă n-a rămas cumva uitată vreo smochină sau vreun măr.

”O poveste! O poveste!”, începură deodată copii să strige. Și traseră cu de-a sila, lângă pom un om scund și gras.

Grăsunul se așeză chiar sub brad, ”căci astfel suntem oarecum ca și afară, în aer și liber, zise el, și, afară de asta să se mai aleagă și pomul cu ceva de folos ascultând ce vă spun. Dar să știți că nu vă istorisesc decât o singură poveste. Vreți să o auziți pe aia cu N-aude-N-a-vede sau cea cu Gogoș-Cocoloș care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție?”

N-aude-N-a-vede, strigară unii, Gogoș-Cocoloș cerură alții. Era o hărmălaie de-ți lua auzul. Numai bradul tăcea mâlc și își zicea: ” Eu nu intru în joc, n-am nimic de făcut în treaba asta!” fusese doar și el cineva, făcuse doar ce trebuia să facă.

Bondocul povesti despre Gogoș-Cocoloș, care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție, iar copii băteau din palme și ziceau: ” Mai spune! Mai spune!” voiau să audă și povestea lui N-aude-N-a-vede dar trebuiră să se mulțumească numai cu povestea lui Gogoș-Cocoloș.

Bradul tăcea dus pe gânduri. Nici când nu au istorisit păsările din pădure asemenea povești.

”Gogoș-Cocoloș care s-a dat de-a dura pe toate trepte și tot a căpătat o domniță de nevastă. Da, da, așa merg lururile pe lumea asta!” își zicea bradul și credea că e adevărat, o povestise doar un om atât de cumsecade!

”Da, da, cine știe? Poate că mo rostogolesc și eu pe scără și capăt o domniță.” Și se bucura că în ziua următoare îl vor împodobi din nou cu lumânări și jucării, cu beteală și cu fructe.

”Mâine am să tremur, își zicea bradul. Vreau să mă bucur în voie de toată măreția mea. Mâine am să aud din nou poveatea cu Gogoș-Cocoloș și poate și pe aceea cu N-aude-N-a-vede.” Și rămase tăcut și îngândurat întreaga noapte.

Dimieața sosiră servitorii și slujnica.

” Aha, au venit să mă gătească din nou!” se bucură bradul.

Dar fu scos din încăpere urcat sus în pod și așezat într-un colț întunecos, unde nu putea pătrunde lumina zilei.

”Ce-o mai fi însemnând și asta?  se întreba pomul. Ce să caut eu aici? Ce pot eu să aud în podul ăsta?”

Se sprijini de perete și chibzui, și chibzui …Avea doar timp destul, căci trecură zile și nopți fără să mai urce nimeni la dânsul. Și când, în sfârșit, veni cineva, era pentru a aduce niște lăzi mari pe care i le puse în față. Acum bradul sta ascuns cu totul vederii, astfel încât trebui să creadă că fusese uitat.

” Afară, acum e iarnă, își zise pomul, pământul e tare și acoperit de zăpadă, oamenii nu mă mai pot sădi la loc. De aceea trebuie să stai aici, în adăpost până la primăvară. Cât de bine orânduite sunt toate astea! Cât de buni sunt oamenii! Numai de n-ar fi locut atât de întunecos și de singuraatic! … nici măcar un iepuraș cât de mic! … și cât de plăcut era afară, în pădure, când cădea zăpada și iepurii săltau în jurul meu! Da, chiar și când treceau pe lângă mine fără să mă vadă, dar atunci mă necăjeam. Cât de îngrozitor de singur mă simt aici!”

”Pip, Pib!” chițcăi un șoricel și se strecură tiptil pe lângă pom; apoi mai veni unul tot atât de mic.

Amândoi își apropiară botișorul de trunchiul bradului, îl mirosiră și se furișară printre crengi.

– E un frig groaznic, ziseră șoriceii, altminteri nu e rău aici. Nu-i așa, bătrâne brad?

– Dar nu-s bătrân deloc! răspunse bradul. Sunt  alții mult mai bătrâni ca mine.

– Cum de-ai ajuns aici? îl întrebară șoarecii, curioși la culme.

– Spune-ne care e locul cel mai frums de pe pământ? Ai fost pe acolo? Ai fost jos, în cămară, unde brânza stă pe o scândură și slănina atârnă de tavan, unde aluneci pe lumânări de seu, în cămara în care intri slab și din care ieși gras?

– Astea nu le cunosc, răspunse pomul. Dar cunosc pădurea unde strălucește soarele și unde cântă păsările.

Și se porni să-și povestească de-a fir-a-păr copilăria, iar șoriceii, care nu mai auiziră nimic asemănător, ascultau și se minunau:

– Nu, zău, că multe ai mai văzut! Cât de fericit trebuie să fi fost acolo în pădure.

Într-o dimineață, când au venit niște oameni și s-au apucat să trebăluiască în pod: lăzile fură date de o parte, pomul fu înșfăcat și trântit, bineînțeles nu cu prea multă blândețe pe podea, după care o slugă îl trase jos pe scară la lumina zilei.

În curte se jucau câțiva din copii care de Crăciun, dansaseră în jurul pomului. Unul dintre cei mai mici dădu fuga la brad și îi smulse steaua de aur. Și sluga veni și tăie copacul făcându-l surcele. Se adunase o grămăjoară întreagă. Curând focul cuprinse fiecare părticică a bradului.

Pomul gemea cumplit și fiecare geamăt se asemuia cu o trosnitură, ceea ce îi îndemna pe copiii care se jucau să se apropie de foc și să strige: ” Poc! Poc!”.

Și cu fiecare trosnitură, regretele bradului se întețeau: regreta pădurea și diminețile răcoroase de vară, și nopțile înstelate de iarnă, regreta seara aceea minunată de Crăciun în care auzise povestea lui Gogoș- Cocoloș, singura poveste pe care o auzise și pe care putea să o istorisească. Apoi bradul se preschimbă în cenușă.

Băieții se jucau în grădină și cel mai mic dintre ei, își prinsese în piept steaua de aur pe care bradul o purtase în cea mai fericită seară a lui.

Dar acum toare s-au sfârșit, și s-a sfârșit și pomul și s-a sfârșit și povestea. S-a sfârșit, s-a sfârșit, asta e doar soarta fiecărei povești.

Hans Christian Andersen, ”Basme”

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here