Biserici goale, vândute sau demolate. Declinul catolicismului european
Catolicismul din Europa este în criză. Fapt demonstrat de diminuarea prezenţei oamenilor în biserici şi de sfârşitul sentimentului de apartenenţă religioasă în zone mari din Europa de Vest. Dar, mai presus de toate, este demonstrat de unele gesturi care confirmă nu numai întreruperea legăturii dintre societate şi credinţă, ci şi un adevărat sfârşit al sensului sacru al religiei ca spirit, dar şi ca o comunitate.
Ultimul caz (unul dintre cele mai relevante) s-a petrecut la Utrecht, unde cea mai mare arhiepiscopie din Olanda a decis să-şi scoată la vânzare catedrala. Pentru curia locală, biserica Santa Caterina este prea scumpă. Băncile bisericii sunt din ce în ce mai goale, ofertele din ce în ce mai puţine, iar cheltuielile mult prea mari. Astfel, clădirea care, din 1560, reprezintă inima bisericii din Utrecht şi care a devenit catedrală din 1853, riscă să fie închisă definitiv. Vândută ca şi cum ar fi un bun inutil.
O vânzare care, printre altele, pare a fi o batjocură, deoarece arhidieceza condusă de Wim Eijk ar dori să cedeze catedrala pentru suma simbolică de 1 euro Muzeului Catharijne Convent. Un edificiu cu o poveste destul de similară celei pe care ar putea s-o aibă în curând catedrala, având în vedere că, din mănăstire, s-a transformat într-o galerie de artă.
Potrivit observatorilor, cauza acestei posibile vânzări se găseşte în valul de secularizare care a lovit ţara. Utrecht este un caz limitat, însă extrem de important. Aşa cum a relatat presa locală, episcopia oraşului va rămâne probabil cu doar 20 de biserici active în următoarele două decenii.
Din păcate, şi celelalte date ale comunităţii catolice par să confirme această tendinţă negativă. Numărul catolicilor a scăzut de la 924 000, în 1980, la 750 000, în 2014. Şi, chiar dacă s-a înregistrat o uşoară creştere în următorii ani (aproximativ 4000 de suflete), datele din întreaga Olandă sunt extrem de preocupante: din 3,5 milioane de persoane care se declară catolici, în 2017, doar 158 000 de credincioşi au spus că merg Ia biserică. Şi acest lucru se reflectă şi în colapsul donaţiilor.
Astfel, în faţa acestei crize, eparhia a decis să facă o reducere drastică şi să cedeze catedrala. Iar în ciuda semnăturilor, a petiţiilor şi a apelurilor lansate pe reţelele nodale, se pare că nimeni nu-i poate schimba ideea cardinalului Ejik. Care pare că s-a resemnat să facă un gest care ar avea o semnificaţie profundă în istoria catolicismului occidental.
Dar cazul olandez este doar unul dintre cele mai recente ale unei crize care a afectat toată Europa de Vest. Afilierea religioasă este pusă din ce în ce mai mult pe plan secund. Şi, mai ales în Europa centrală şi de nord, există o adevărată decreştinizare, care nu priveşte numai marile oraşe, ci şi comunităţile mici.
În Franţa, există numeroase cazuri de biserici demolate pentru a face loc activităţilor economice. Unul dintre cele mai mediatízate a fost cazul bisericii San Martino la Sablé-sur-Sarthe. Construită în 1880 şi abandonată în 2015, a fost apoi demolată şi transformată în loc de parcare. Între 2016 şi 2017, au fost demolate zece biserici, iar între timp a continuat moda cedării clădirilor religioase, care s-au transformat în birouri, săli de gimnastică şi galerii de artă. Pentru bucuria seculariştilor care iau apărarea vânzărilor, spunând că astfel bisericile revin la viaţă.
Anul trecut, cazul bisericii Sf. Lambert de la Immerath, în Renania de Nord- Westfalia, a stârnit multă vâlvă. La ordinul instanţei, care a confirmat interesul public, biserica a fost demolată pentru a face loc unui depozit. Secole de credinţă au fost date deoparte pentru a face loc cărbunelui provenit din mina din apropiere.
Toate acestea sunt simboluri: imagini ale unei Europe într-o continuă criză de identitate şi care ar trebui să-i facă să reflecteze nu numai pe creştini, ci şi pe toţi cei care apără ideea de Europa. Deoarece asistăm la o adevărată furie seculară tăcută, care nu aparţine altor credinţe sau regimuri totalitare, ci este rezultatul declinului oricărui tip de simţ al identităţii. O pierdere de identitate care invadează Occidentul şi care, pentru moment, nu afectează şi Europa de Est, unde legătura dintre credinţă şi identitate pare a fi mai puternică, creând o ruptură care nu mai este doar politică, ci şi culturală, între Estul şi Vestul vechiului continent.
În opoziţie democraţia liberală şi suveranitatea naţiunilor.
Principiul majorităţii presupune că, odată abolită monarhia de tip Ancien Regime, în care decizia ultimă era atributul unui suveran legitimat prin naştere şi religios, singura, unica modalitate de legitimare a conducerii politice şi a deciziilor adoptate de aceasta este voinţa majorităţii. Corolarul acestui principiu este că democraţiile au nevoie de majorităţi, dar nu strict electorale şi matematice, ci şi valorice, de apartenenţă. Semnificaţia sa este esenţială, pentru că defineşte unica sursă de legitimitate politică acceptabilă a vremurilor noastre – voinţa majorităţii naţiunii, care a înlocuit voinţa suveranului „uns de Dumnezeu“, fosta sursă de legitimitate politică, acceptată în Europa timp de peste 1 000 de ani drept ceva perfect normal şi de la sine înţeles. Pentru a avea democraţie în sens occidental şi modern este nevoie de naţiuni care să-şi asume suveranitatea, iar naţiunile nu pot exista fără delimitare politico-teritorială – frontiere sub control suveran şi reguli clare de acces în corpul cetăţenesc – şi fără delimitare axiologică – o matrice valorică aptă să dea sens axiomei iluministe de secol 18, conform căreia individul, odată eliberat din servitute şi transformat din supus, în cetăţean, se va implica politic, cu bună credinţă, pentru binele general al societăţii din care face parte („et pluribus unum“/“unul, dintre mulţi“ – cum spune dictonul latin inspirat ales drept motto de către republica federală nord-americană).
Democraţiile funcţionează cu cetăţeni, nu cu supuşi.
Principiul constituţionalismului recunoaşte faptul că democraţia trebuie protejată de propriile ei excese şi de inevitabilii ei demagogi şi presupune, în esenţă, că, dacă majoritatea decide şi legiferează, asta nu înseamnă că poate legifera sau face orice vrea, prin folosirea abuzivă a primului principiu, odată ce a câştigat un scrutin. Corolarul acestui principiu este că democraţiile nu pot fi lăsate integral la dispoziţia majorităţilor simple, în unele domenii deciziile fiind rezervate super-majorităţilor sau referendumurilor. Constituţionalismul presupune o „Lege a legilor“, care să nu poate fi modificată de simple majorităţi rezultate la urne (se impun praguri minime de două treimi sau chiar trei pătrimi din numărul parlamentarilor), şi care reglementează, în esenţă, două seturi de probleme: cum funcţionează şi cooperează puterile separate din stat (inclusiv care este „ordinea de precădere“ a instituţiilor care derivă direct din votul popular), respectiv care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale garantate cetăţenilor. Ca regulă generală, garantarea drepturilor şi libertăţilor prin simpla lor menţionare în textul constituţional nu ajută prea mult, daci) textul aceleiaşi Constituţii nu identifici) „punctul magic“ de echilibru şi control reciproc între instituţii, dar astfel încât funcţia executivă a statului să nu fie paralizată.
Astăzi, la aproape 30 de ani de la emblematicul an 1989, principiul majorităţii este ameninţat în Europa de Vest (fostă necomunistă), plus Canada, Australia, Noua Zeelendă etc., iar principiul constituţionalismului în Europa Central- Răsăriteană (în premieră absolută după 1989, Freedom House a clasificat, în 2019, Ungaria ca ţară „parţial liberă“, o breşă semnificativă în spaţiul euroatlantic).
În SUA – piesa de rezistenţă a Occidentului post-1945 – avem o situaţie atipică, ambele principii fiind simulan sub asalt, mai ales după 2016 (denunţarea „anacronismului“ Senatului şi Curţii Supreme de către stânga radicală şi contestarea sistemului electoral de esenţă federală, după alegerile prezidenţiale din 2016, sunt sugestive în sine).
Articolul în întregime poate fi citit pe contributors.ro
Sursa: rador.ro
Lumea 4/2019
