Viaţa socio-culturală trebuie construită în jurul dogmei şi călăuzită de principiile unei sociologii teologice

0
86

Biserica - teologie„Mergând, învăţaţi toate neamurile” spune Domnul. Biserica se îngrijeşte de sufletele individuale, dar are totodată în sarcină alcătuirile naţionale. Ea îşi face auzită mărturia profetică de-a lungul formării culturilor şi civilizaţiilor. Realitatea ei euharistică întemeiază transcendentul, iar mesajul ei pascal îi conferă o veşnică actualitate, deasupra epocilor. Ea vesteşte adevărul că Hristos a venit pentru a face din morţi nişte fiinţe aţipite şi pentru a-i trezi pe cei vii.

Istoria nu este autonomă…

Oricare popor se concentrează asupra unei misiuni istorice în sensul căreia desluşeşte — mai devreme sau mai târziu – planul lui Dumnezeu. Parabola talanţilor vorbeşte despre acest plan normativ supus libertăţii umane. Etica evanghelică este o etică a libertăţii şi a creaţiei. Ea presupune maturitatea deplină proprie adultului; comportă – infinit mai mult decât orice poruncă a Legii – disciplină ascetică, constrângere consimţită şi risc.

Istoria nu este autonomă. Toate evenimentele sale se referă la Cel Care are “întreaga putere în cer şi pe pământ”. Chiar şi un cuvânt precum: “Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”. (Matei 22, 21) nu are sens decât în lumina credinţei: Cezarul nu este Cezar decât în raport cu Dumnezeu! “Dacă Dumnezeu nu există mă mai pot numi căpitan?”   – se întreabă un ofiţer din “Demonii” lui Dostoievski – căruia cineva voia să-i demonstreze că Dumnezeu nu există. Nimic din ce este istoric nu poate scăpa de pre-ştiinţa normativă menită să-l judece. Aceasta este “semnificaţia “crizelor” inerente oricărei civilizaţii. Ele sunt judecăţi eshatologice, clipe providenţiale, irumperi ale transcendentului menite să atragă atenţia “celor care au urechi de auzit…”.

Orice dualism maniheic, orice monofizism care separă divinul de uman sunt condamnate prin formula succintă a Sinodului de la Calcedon: firea divină şi cea umană sunt unite neamestecat şi neîmpărţit. Această formulă determină cu mare precizie raporturile dintre Biserică şi lume, dintre Biserică şi istorie, dintre Biserică şi cultură. La nivel normativ, viaţa socio-culturală trebuie construită în jurul dogmei şi călăuzită de principiile unei sociologii teologice, dat fiind că “creştinismul este o imitare a naturii lui Dumnezeu”.

Problema sensului istoric

Eshatologia laicizată, secularizată, se lipseşte de eshatonul biblic şi visează la o comuniune a sfinţilor fără Cel Sfânt, la o Împărăţie a lui Dumnezeu fără Dumnezeu; această eshatologie este de fapt o erezie născută din slăbiciunile creştinismului însuşi. Ea are de ales între a abandona Împărăţia în favoarea unei cetăţi închise înăuntrul istoriei şi a părăsi lumea în profitul contemplării indefinite a cerului. Repunând impetuos problema sensului istoric, marxismul contemporan pune conştiinţa creştină în situaţia de a afirma continuitatea tainică dintre istorie şi împărăţia lui Dumnezeu.

Revoluţia finală nu poate veni decât dintr-o Biserică încărcată cu energiile Sfântului Duh.

Prin chiar natura sa, ea nu poate preconiza vreo normă socială imuabilă, bucurându-se de o deplină supleţe, în funcţie de diferitele contexte locale. Cuvântul mângâie, dar şi dojeneşte. Aşa se explică faptul că martorul avizat condamnă conformismul şi compromisul şi se bazează pe un realism penetrant, capabil să denunţe, în toiul luptei, prezenţa elementelor demonice. Cea mai actuală dintre sarcinile globale este aceea de a oferi tuturor fructele pământului, fără a-i priva de libertatea religioasă şi politică. Este problema bogaţilor şi a falşilor săraci care tânjesc după bogăţii.

Într-o civilizaţie tehnică şi mercantilă, poetul, gânditorul sau profetul sunt fiinţe inutile. Artiştii şi intelectualii dezinteresaţi constituie deja un nou tip de proletariat. Evident că, înainte de orice, ar trebui aplicat un impozit mondial care să suprime foamea trupească. Apoi, ar trebui să ne gândim la cei flămînzi care ştiu că omul nu poate trăi numai cu pâine. E urgent să afirmăm primatul culturii şi al spiritului de fineţe. Societatea modernă trebuie să-şi protejeze poeţii şi profeţii. De vreme ce – din respect al libertăţii – societatea acceptă pe demoni, ea trebuie să rezerve un loc şi îngerilor şi sfinţilor, care sunt la fel de reali ca şi ceilalţi oameni sau ca demonii.

Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”

A te îndoi că omul poate stăpâni nu atât cosmosul, cât pe el însuşi, înseamnă a-i retrage demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Fermitatea credinţei poate străpunge acesta lume hermetică pentru a manifesta prezenţa nevăzută a Transcendentului; pentru a învia morţii, pentru a muta munţii; pentru a semăna focul speranţei întru mântuirea tuturor; pentru a branşa deşertăciunea acestei lumi la “plenitudinea trinitară a Bisericii”…

O teologie monofizită şi descărnată nu poate schimba nimic din măreţia canonului patristic, aşa cum nu poate minimaliza sau moleşi textele cele mai explozive ale Scripturii. Este clar că prima justificare a istoriei se găseşte în maximalismul eshatologic al monahilor. Căci, cel care nu participă la sfârşitul monastic al istoriei, la trecerea bruscă spre lumea de dincolo – lumea născută din pauza procreaţiei – acela îşi asumă întreaga responsabilitate a construirii unei istorii pozitive, adică deschisă către pleroma omenească: “Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”; această cale şi aceste cărări indică maturizarea omului în dinamismul plenitudinii sale.

Teologia eshatologică nu are nici o legătură directă cu filosofia speculativă, întrucât presupune înălţarea gândirii pe propria ei cruce: “Cele ce… la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI” (I Corinteni 2, 9). O asemenea gândire te familiarizează cu această frumoasă definiţie a creştinilor: “Cei ce au iubit Parusia” (II Timotei 4, 8). În lumina ei, sfinţii, eroii şi geniile care ating – fiecare în felul său – adevărul unic, se împlinesc în realitatea ultimă a Împărăţiei.

Pentru Dumnezeu si pentru Biserica, omul nu este niciodată un mijloc.

Dacă existenţa omului presupune existenţa lui Dumnezeu, existenţa lui Dumnezeu presupune existenţa omului. In ochii lui Dumnezeu, persoana umană este valoarea absolută, omul fiind un “alter” şi un prieten de la care El aşteaptă răspunsul liber al iubirii şi al creativităţii. Soluţia este divino-umană, depinzând de coincidenţa celor două Plenitudini în Hristos. Iată de ce omul eshatologic nu rămâne într-o aşteptare pasivă, ci se consacră pregătirii lucrătoare şi fervente a Parusiei. Hristos vine “la ai Săi” (loan l, 11), ca Dumnezeu printre cei îndumnezeiţi, ca fulgerare a Pleromei divine în deplinătatea unei umanităţi deificate.

“Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (loan 13, 20). Soarta lumii depinde de atitudinea inventivă, de creativitatea Bisericii, de arta ei de a prezenta mesajul evanghelic astfel încât el să fie primit de toţi oamenii. La toate nivelele ei, cultura este sfera directă a acestei confruntări, dar ambiguitatea culturii complică teribil această sarcină.

“Aşteptam Împărăţia şi ne-am pomenit cu Biserica”

Istoric vorbind, cultura a fost utilizată în propovăduirea Evangheliei, dar ea nu a constituit neapărat un element organic al spiritualităţii creştine. Pe de altă parte, întâlnim aici o dificultate inerentă naturii înseşi a culturii. Principiul culturii greco-romane este forma perfectă, gândită în limitele timpului finit şi care se opune infinitului, nelimitării, apocalipsului. Din cauza aversiunii ei faţă de moarte, cultura se opune eshatologiei şi se închide în durata timpului istoric. Or, “Chipul acestei lumi va trece”. Iată un avertisment care ne cere să nu ne cioplim idoli; să nu ne facem iluzia unor paradisuri terestre, chiar de-ar fi să urmărim utopia identificării Bisericii, cu Împărăţia lui Dumnezeu. “Aşteptam Împărăţia şi ne-am pomenit cu Biserica”, spunea Loisy. Chipul Bisericii luptătoare trece şi el, asemenea lumii.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here