Biserica şi cultura (III)

0
213
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

biserica si cultura 3– Nu socotiţi însă că acum cultura a mers prea departe, parcă lucrând la desfiinţarea, la anularea, la refuzul rădăcinilor ei, că ea a lucrat împotriva propriilor ei temelii?

– Da, acesta este un fenomen al lumii moderne care s-a dezvoltat în Europa occidentală, cu reverberaţii pe toată planeta datorită expansiunii culturii şi civi­lizaţiei occidentale, constând în accentuarea laturii utilitariste, în înlocuirea teocentrismului prin antro­pocentrism, într-un raţionalism excesiv care a avut tendinţa de a ignora dimensiunea religioasă în aşa fel, încât într-adevăr în cultura modernă a apărut această direcţie a desacralizării, care merge mână în mână cu desacralizarea tehnologică, pentru că tehnologia nu aparţine culturii creatoare, ci acelei rezolvări a problemelor materiale. De la ea nu se putea aştepta o inspiraţie religioasă. Dar dacă şi cultura este ea însăşi măcinată de domnia îndoielii şi a raţionalismului uni­lateral, înseamnă că acea posibilitate religioasă, acea deschidere către transcendenţă care însoţise cultura a slăbit în aşa fel încât trăim într-o epocă în care, pe de-o parte, spre deosebire de începutul secolului nostru, al XX-lea, care se termină, acum, în pragul mileniului al III-lea, se constată reapariţia unei anumi­te aspiraţii spre transcendenţă, reluarea unor anumite teme de ordin religios în literatură şi artă, mai multă atracţie faţă de elementul mistic decât a fost cazul în trecut, dar pe de altă parte continuă şi linia aceasta destructivă nivelatoare care face ca intuiţiile religioase şi spirituale să-şi piardă puterea. De aici problema pe care o ridicaţi dumneavoastră, în ce măsură nu s-ar putea ca, indiferent de războaiele între religii, ceea ce înseamnă războaiele între culturi – dar culturile, spune Huntington, au un nucleu indestructibil religios -, dacă nu s-ar putea ca această cultură creştină, din care facem parte şi noi, cu specificul nostru de creştinism răsăritean, să intre într-o disoluţie, dispărând şi fără conflict, numai prin faptul că este nivelată de nişte tendinţe generale de raţionalizare, de desacralizare, de negare a valorii creştine într-adevăr, aceasta este o problemă.

Pe de-o parte, o libertate care ne dă posibilitatea să ne manifestăm esenţa noastră religioasă mai bine decât sub comunism; pe de altă parte, un amalgam de teme desacralizante şi de aici un rol şi o misiune specială care îi revine Bisericii. S-a spus că Biserica Ortodoxă Română, sub comunism, s-a refugiat în spaţiul liturgic, ignorând lupta etică şi abţinându-se de la manifestări care nu-i erau permise în domeniul unei culturi a spiritualităţii, transmise şi altora, nu practicată numai undeva într-o chilie de mănăstire. Dar trebuie să ne dăm mai bine seama că spaţiul li­turgic nu înseamnă un simplu ritual. Şi acum se vede folosul salvării acelui spaţiu liturgic în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Intelectualii sunt înclinaţi să uite că nu e vorba numai de un ritual, ci este vorba de chemarea prezenţei lui Hristos. Or participarea la Hristos şi imitarea lui Hristos este ceea ce defineşte viaţa creştină. Deci nu era vorba numai de un ritual, ci era vorba de a păstra o anumită viaţă plenară în­tru Hristos. Deci în situaţia în care ne găsim acum, această căutare a prezenţei lui Hristos trebuie să se continue şi în afară de spaţiul liturgic prin confrunta­rea cu aceste modele, din care multe sunt nehristice sau poate chiar contra elementului hristologic.

Iată că se complică situaţia Bisericii în raport cu cultura, pentru că, pe de-o parte, evitarea unui război al culturilor – spune Huntington şi-1 putem urmări oarecum în chestiunea aceasta – se poate face prin evitarea fundamentalismelor. De exemplu: nu islamul este agresiv, ci fundamentalismul islamic, ceea ce transformă religia într-o ideologie, adică într-o poziţie unilaterală şi exclusivistă şi care vrea să se impună altora. Nu este calea creştinismului. Creştinismul nu este o ideologie. Pe de-o parte, chiar un dialog între marile religii poate folosi păstrarea unei anumite stări de echilibru şi de pace ca alternativă la ciocni­rea războaielor. Pe de altă parte, dialogul acesta se face într-o lume în care există dezorientare, pentru că sunt tot felul de oferte şi de seducţii, dintre eare o mare parte aparţin la ceea ce am putea numi un fel de neopăgânism. Este proclamarea unor valori pur economice, pur biologice, care încep să fie de-a dreptul idolatrizate, de la sexualitate până la profit. Faţă de aceste tendinţe, bineînţeles că Biserica tre­buie să răspundă, şi să răspundă printr-o cultură, în afară de cult şi de Liturghie, printr-o cultură spirituală, printr-o spiritualitate. E foarte greu să rezolvăm, în cadrul acestei discuţii, această problemă foarte spi­noasă. Una dintre căi, cu care cred că aţi fi de acord, este aceea de a regăsi trăirea şi experienţa interioară creştină. Este o cale care e în acord cu tendinţele veacului, în măsura în care experienţa şi nu formula abstractă este cea care începe să se bucure de mai mare credibilitate. Or ce înseamnă trăirea creştină? înseamnă experienţa interioară a celui care trăieşte conform învăţăturii şi chemării lui Hristos. în sensul acesta nu ar fi de ajuns numai să teoretizăm sau să lansăm nişte noi teologii, ci să arătăm cum poate fi trăită o teologie, cum poate ea să devină viaţă. Şi în felul acesta creştinismul să devină convingător prin experienţă şi exemplul dat.

Dialoguri duhovniceşti, Nicolae Stroescu-Stânişoară

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here