Doresc să vă clarific puţin cu ce dispoziţii şi simţăminte trebuie să ne înfăţişăm în biserica lui Dumnezeu. Ştiţi că Domnul Atotmilostiv binevoieşte cu deosebire să fie prezent în bisericile, sfinţite prin chemarea în rugăciune a harului Său… De aceea, asemenea biserici se numesc pe drept cuvânt cortul legământului lui Dumnezeu cu oamenii, lăcaşul deosebitei statorniciri a lui Dumnezeu între oameni, cum însuşi El ne încredinţează: voi aşeza locaşul Meu în mijlocul lor – spune El – şi voi umbla printre ei, voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul meu (cf. Lev. 26, 12). În vechiul Israel aceasta s-a adeverit într-un mod vizibil tuturor. Un nor a acoperit cortul şi din nor a ieşit glas. Apoi, în timpul călătoriei israeliţilor prin pustie, un stâlp de nor, înălţându-se şi oprindu-se deasupra cortului, le-a fost călăuză în mersul către Canaanul făgăduit. Deasupra bisericilor creştine nu se vede un nor material, dar cu toate acestea în ele este prezentă, cu adevărat, umbrirea harului lui Dumnezeu. Aceste biserici nu se ridică şi nu se deplasează asemenea cortului sfânt, dar, cu toate acestea, ele sunt adevăratele călăuze pentru cei ce merg spre Canaanul ceresc.
Această ultimă însuşire a bisericilor noastre îmi aduce aminte de pribegia israelitenilor şi mă face să mă gândesc că şi noi trebuie, desigur, să ne învăluim bisericile noastre cu sentimente şi dispoziţii asemănătoare, astfel încât ele să ne poată fi călăuze pe drumul vieţii, într-acolo unde Dumnezeu ne-a hărăzit să sălăşluim în veci.
Când sfântul cort fu ridicat şi sfinţit, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise ca, din acel moment, să-şi organizeze astfel mersul prin pustie, încât trei seminţii de israeliteni să meargă înaintea cortului, trei în urma lui, trei pe latura din dreapta şi trei pe cea stângă, iar în mijloc se deplasa cortul însuşi, purtat de seminţia lui Levit. Amintindu-ne de această rânduială şi fiind încredinţaţi că şi bisericile noastre sunt, de asemeni, călăuzitoare, şi că şi noi mergem, pe lângă ele, în împărăţia Cerească, ne străduim şi noi, fără să vrem, să aflăm ce anume din sentimentele şi dispoziţiile noastre sufleteşti faţă de Biserică ar putea corespunde celor trei ce merg înainte, celor trei ce merg în urmă şi celorlalte trei, de pe laturi. Iată cum îmi imaginez eu aceasta.
Trei înainte, spre răsărit. Aici trebuie aşezate cele mai înalte simţiri duhovniceşti. Care ar fi acestea? Socotesc că ele sunt:
a) Credinţa că Domnul Se află într-adevăr în biserică, prin prezenţa Sa harică deosebită, că biserica este casa lui Dumnezeu, înspre care este îndreptat încontinuu ochiul Său şi unde petrece întotdeauna inima Lui;
b) speranţa că Domnul; Cel ce sălăşluieşte în biserică, ia aminte ca un tată iubitor de fii la toate rugăminţile adresate Lui şi este gata să le împlinească pe toate, dacă fericirea noastră veşnică cere acest lucru;
c) dragostea faţă de Biserică, datorită căreia ne este dulce petrecerea în ea, ca în casa părintească, şi prin care duhul nostru în pace se linişteşte în biserică, aşa cum se linişteşte pruncul la sânul mamei.
Acestea sunt principalele dispoziţii sufleteşti, începătoare şi tainice, faţă de Biserica lui Dumnezeu, care au rolul de a provoca şi a da naştere altor dispoziţii. Ele cresc în duh şi sunt îndreptate, am putea spune, faţă către faţă spre Dumnezeu însuşi – către acest Răsărit al minţii.
În partea opusă, din spate, spre apus, trebuie, să aşezăm ceva trupesc, călăuzit însă de duh. Vom pune aici trudele săvârşite cu trupul legate de casa lui Dumnezeu, ca lăcaş al rugăciunii. Acestea pot fi grupate în trei, şi anume:
a) truda mersului sârguincios la biserică, la toate slujbele, de la prima chemare, fără ocolişuri, fără cruţare de sine, fără născocirea unor obstacole închipuite, după următoarea regulă: de îndată ce ai auzit clopotul ce cheamă la slujbă, lasă totul şi grăbeşte-te la biserică;
b) truda şederii răbdătoare în biserică de la începutul slujbei şi până la sfârşit, într-un singur loc, fără mişcări de colo-colo, fără o ţinută neglijentă a membrelor, cu o anumită încordare înviorătoare;
c) truda statului evlavios în picioare – în linişte, cu metanii, cu ochii îndreptaţi în jos, sau în sus la icoane sau la picturile cu faptele sfinţilor, cu urechile îndreptate la cele ce se cântă şi se citesc, cu limba tăcută, fără priviri în jur şi rătăciri ale ochilor şi fără discuţii. Toate aceste fapte exprimă truda trupească din timpul rugăciunii, susţinută de duhul lăuntric al rugăciunii, care, la rându-i, o susţine.
Acum, ce aţi aşeza dumneavoastră la dreapta şi la stânga, pe această linie de răspântie? Cred că aici trebuie aşezate trudele sufleteşti din nevoinţa rugăciunii. Şi anume: În partea dreaptă vor sta trei fapte pozitive. Acestea sunt:
a) aşezarea cu mintea în inimă, în prezenţa lui Dumnezeu, însoţită de o frică înviorătoare, care îmbărbătează şi ne împrospătează templul lăuntric, asemenea aerului reavăn de dimineaţă;
b) pătrunderea profundă în puterea şi în înţelesul tuturor celor cântate şi citite şi a actelor liturgice, cu inima deschisă pentru primirea simţămintelor şi a dispoziţiilor care urmează să se nască de aici, cu hotărârea de a le păstra în noi pentru totdeauna şi de a lucra în spiritul lor, ca după îndrumările lui Dumnezeu;
c) dispoziţia paşnică a duhului binevoitor faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmani, după porunca Domnului, astfel încât, dacă în biserică îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul înaintea altarului şi mergi de te împacă cu el (cf. Mt. 5, 23-24).
În partea stângă vor sta trei fapte negative. Şi anume:
a) neprădarea gândurilor, adică neîngăduinţa ca mintea să rătăcească pe la diferite locuri şi lucruri, atunci când stai în biserică, şi reîntoarcerea ei la lucrarea sa, de fiecare dată când se lasă cuprinsă după voia ei de visare;
b) neîmpovărarea inimii cu grijile lumeşti, care îl împing fără cruţare tot mai departe pe cel ce li s-a predat şi nu îi lasă timp pentru a se preocupa de cele cereşti;
c) neataşarea faţă de nimic din cele pământeşti sau eliberarea de toate patimile care-l trag în jos şi care nu lasă mintea să se înalţe.
Priviţi: s-a format o cruce a rugăciunii, care se statorniceşte în duh în fiinţa noastră atunci când mergem la biserică şi ne rugăm cum se cuvine. Sub umbrirea acestei cruci sau sub influenţa simţămintelor şi a dispoziţiilor care o alcătuiesc se lucrează însăşi rugăciunea, atât ca rugăciune rostită însoţită de metanii, cât şi ca îndreptare liniştită a simţămintelor spre Dumnezeu, şi ca şedere tainică înaintea lui Dumnezeu sau adâncire cu duhul în Dumnezeu. Aşa cum cortul, situat între cele douăsprezece seminţii, era îngrădit de acestea şi, laolaltă cu ele, le dădea o structură, tot aşa şi rugăciunea, în toate formele ei, se îngrădeşte cu mai sus pomenitele dispoziţii sufleteşti şi cu trudele de rugăciune şi, la rândul ei, le înviorează şi le chiverniseşte.
Asta-i tot! Cine se dispune astfel faţă de Biserică, acela-şi găsi chiar în această dispoziţie o călăuză sigură şi un mijloc pentru a ajunge la împărăţia cerească (căci cu aceasta am început discuţia noastră). Un astfel de om, putem spune că se află în zbor către ea. Observaţi cum simţămintele arătate şi faptele de rugăciune, dispuse în ordinea corespunzătoare, reprezintă o pasăre în zbor?… Scrieţi-mi şi veţi vedea că este aşa.
Aşezaţi acolo unde trebuie să se afle capul faptele duhului în rugăciune, adică credinţa că Domnul se află în biserică, speranţa că îl va auzi pe cel ce se roagă şi iubirea faţă de Biserică, ca faţă de casa părintească. Unde trebuie să fie aripa dreaptă, scrieţi preocupările pozitive ale sufletului în rugăciune, şi anume: ţinuta dreaptă în prezenţa lui Dumnezeu, luarea-aminte la toate cele din biserică, cu inima deschisă pentru primirea înrâuririlor tainice ale lui Dumnezeu şi împăcarea cu toată lumea. Pe locul aripii stângi puneţi ceea ce nu trebuie să facă sufletul în timpul rugăciunii, şi anume: neîmprăştierea minţii sau trezvia, lipsa de griji şi nepătimirea. După aceasta, pentru coadă rămân nevoinţele trupeşti în rugăciune: nevoinţa mersului la biserică, nevoinţa statului în picioare în biserică şi nevoinţa făptuirii rugăciunii cu trupul. Iar trupul acestei păsări îl alcătuieşte însăşi rugăciunea, sub toate formele ei.
Iată pasărea-rugăciune! Să nu credeţi că sunt exagerări sau născociri arbitrare. Doar imaginea este inventată, dar lucrarea rugăciunii, în esenţa ei, aşa este. La fel ca pasărea, inspirând aerul şi expirându-l, punându-şi în mişcare aripile, capul şi celelalte părţi, ea zboară cu uşurinţă, sau zboară numai atunci când acţionează cu toate acestea: tot aşa, şi înălţarea prin rugăciune spre Dumnezeu nu este altfel cu putinţă, decât atunci când există în noi toate faptele şi dispoziţiile sufleteşti amintite. Dacă lipseşte ceva, lucrarea rugăciunii se îngreunează sau chiar se întrerupe. Orice truditor în rugăciune ştie aceasta din experienţă, iar despre cei ce nu se roagă, ce să mai vorbim!
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
