Binevesteşte, pământului, bucurie mare

0
170

Astăzi, când sărbătorim înainte-prăznuirea Buneivestiri, am poposit în acest schit, chemaţi de părintele Calinic, ostenitor în acest aşezământ; şi împreună am trăit bucuria care se coboară din cer la Bunavestire, când s-a făcut începutul mântuirii noastre.

Ce este acest moment pentru noi, credincioşii? Este momentul arătării în timp a Celui neîncăput şi fără de început; a Logosului divin Care S-a născut din Tatăl, din veşnicie (Binevesteşte, pământului, bucurie mare).

148323_sinaxar-25-martie-buna-vestire

De aceea, putem spune – lăudând pe Dumnezeu – că astăzi cerul se uneşte cu pământul, aşa cum Sfântul Ioan Damaschin tălmăceşte atât de limpede, spunând: „Dumnezeu Se coboară din cer şi se face om, pentru ca pe om să-l facă dumnezeu.”

Arhanghelul Gavriil a fost trimis să-i zică Prea Sfintei Fecioare Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.”

Iar ea s-a tulburat de cuvintele lui şi cugeta în sine: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele Său Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 26-35).

Auzind această tălmăcire, Maria a răspuns cu bucurie şi cu bună-cuviinţă: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38); şi îngerul a plecat de la ea.

Aşa s-a petrecut acest eveniment al începutului mântuirii noastre, când Fiul lui Dumnezeu Cel născut fără de mamă din Tatăl devine şi Fiu al Omului, fără de tată din mamă. Şi, iată, acest moment înseamnă cerul unit cu pământul, pentru că de la păcatul lui Adam, când el a fost izgonit din Rai, Dumnezeu nu a mai coborât pe pământ; ca semn că Dumnezeu nu mai locuia cu oamenii pe pământ, pământul nu a făcut să răsară numai pomi roditori şi animale blânde, ci şi spini şi pălămidă şi fiare sălbatice care mişunau pe pământ.

Aşa oamenii au luat chipul fiarelor, pentru că păcatele i-au schimonosit şi i-au făcut să fie aspri şi necruţători unii cu alţii.

De fapt, Părintele Paisie Aghioritul spune că animalele au împrumutat din răutatea omului. În această “molipsire” a răului constă blestemul lui Dumnezeu asupra oamenilor, din pricina păcatului. Şi, dacă strămoşii, după ce au greşit, s-au ascuns şi nu au stat de vorbă cu Dumnezeu, decât numai ca să dea vina unul pe altul: Adam pe femeie şi femeia pe şarpe, iată, acum, când Dumnezeu strigă pe Maria şi o salută prin îngeri cu cuvântul: „bucură-tel”‘, Maria – la glasul îngerului, când Arhanghelul Gavriil pronunţă cuvintele lui Dumnezeu – răspunde în locul Evei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău.”

Aceste cuvinte au însemnat răspunsul aşteptat de Dumnezeu din partea- omului pentru a-l face părtaş mântuirii, adică a mântuirii care nu este decât concretizarea dorinţei lui Dumnezeu de a izbăvi neamul omenesc din robia păcatului şi din robia morţii.

Această sărbătoare trebuie să aducă în sufletul fiecăruia dintre noi o veste bună. Pentru că fiecăruia dintre noi Dumnezeu ne şopteşte salutul său de bucurie, pentru că nu a trimis pe Fiul Său în lume în alt scop decât acela ca fiecare dintre noi să se izbăvească de păcat, de blestem şi de moarte şi să capete neclintita nădejde a vieţii şi a bucuriei veşnice de la Dumnezeu. Pentru aceea trebuie să fim încrezători în această dragoste a lui Dumnezeu. Ceea ce spunea înţeleptul Solomon în Ecleziastul: „Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?… Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (1,3 şi 9) ne face să înţelegem că omul nu putea ieşi din cercul închis al păcatului.

Pe când vestea întrupării lui Hristos aduce în istoria lumii şi a cosmosului – cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – o nouă rază de lumină.

La rândul său, Sf. Ioan Damaschinul, răspunzând lui Solomon, spune că Bunăvestirea întrupării lui Hristos este singurul lucru nou sub soare: „Iată ceva cu adevărat nou sub soare! Cea mai mare noutate sub soare este aceea că Fiul lui Dumnezeu, Care e mai presus decât toate făpturile, devine făptură şi se uneşte cu oamenii, ca pe oameni să-i îndumnezeiască.” Într-un cuvânt, putem spune că Bunavestire este prăznuirea acestei noutăţi aduse lumii de întruparea Fiului lui Dumnezeu, noutate care trebuie să fie însoţită de binevestirea bucuriei pe care Dumnezeu o aduce inimilor care primesc această propovăduire a întrupării lui Hristos, prin care se adeveresc cuvintele Sfinţilor Părinţi că omul nu s-ar fi putut mântui singur, adică nu s-ar fi putut urca la cer dacă Dumnezeu nu cobora la el.

De aceea a fost nevoie de smerirea lui Hristos-Fiul lui Dumnezeu până la starea de rob, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu fiind… S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi în înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Şi totuşi în ce constă această noutate? În primul rând, în reîntâlnirea dintre om şi Dumnezeu! Oare nu acest lucru l-au vestit permanent proorocii Vechiului Testament? Desigur, ei au vestit reîntâlnirea omului cu Dumnezeu, dar n-au putut-o realiza efectiv, nu au putut da realitate dorinţei funciare a omului de a se uni cu Dumnezeu, şi de a-şi manifesta măreţia dumnezeiască pe care i-a dăruit-o Dumnezeu dintru început, pe care însă a pierdut-o prin păcatul neascultării: „Când -privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalm 8, 3-6) – spunea împăratul David, constatând acest paradox:

Omul a fost creat să poarte pe chipul său slava dumnezeiască şi, cu toate acestea, în chip neînţeles, a fost micşorat să fie „cu puţin” mai prejos de îngeri, deşi ei nu au fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26)!

Or, noutatea absolută a întrupării lui Hristos este că a adus un răspuns lămuritor asupra acestei taine de nelămurit, răspuns exprimat atât de plastic de psalmist, „adânc pe adânc cheamă”, adică adâncul de taină al omului a căutat adâncul prezenţei dumnezeieşti pentru că omul este creat „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu; tipul icoanei omeneşti a căutat arhetipul dumnezeiesc după care a fost creată.

Fericitul Augustin spune, referindu-se la acest adânc de taină al omului, că prin Iisus Hristos omul descoperă că Dumnezeu este fiecărui om mai intim decât îşi este omul; această identificare de sine a omului pe care o realizează cu ajutorul adâncului de taină al lui Dumnezeu n-ar fi fost posibilă fără „adâncimea care nu se poate vedea lesne nici cu ochii îngereşti” a Buneivestiri, de care se vorbeşte în Acatistul praznicului.

Odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu nu se bucură doar cele cereşti cu cele pământeşti, cât mai ales are loc această „venire în sine” a omului, asemenea fiului risipitor.

La Bunavestire – prin acel „fie mie după Cuvântul Tău” al Sfintei Fecioare Maria – se pune început desăvârşitei oferiri din partea noastră, adică a tuturor oamenilor, ca ofrandă şi jertfă lui Dumnezeu Tatăl; acest „abis de nepătruns al Dumnezeirii – spune O. Clement – pe care toate religiile Asiei profunde nu încetează să-l scruteze” devine, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, „un abis patern din care ne vin, prin Fiul, iubirea şi libertatea”.

Prin aceasta, tot ceea ce părea să nu ofere „nimic nou sub soare” se răstoarnă; însăşi zădărnicia revoltătoare devine ofrandă, pentru că în Iisus „libertatea omului sfârşeşte prin a adera la voinţa lui Dumnezeu”. Prin Bunavestire, cuvintele lui Iov – „din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5) – capătă concreteţe.

Privind astfel lucrurile, înţelegem un adevăr extrem de important pentru zilele noastre, adevăr legat de unitatea Bisericii – Trupul lui Hristos.

Şi anume, de ce toţi acei creştini care au păstrat cinstirea Maicii Domnului nu s-au depărtat de adevărul credinţei, în ciuda unor schisme care – după viziunea Sfântului Alexandru al Alexandriei – au sfâşiat „cămaşa lui Hristos”. Pentru a fi mai precis, vreau să fac referire la faptul că romano-catolicii, dacă au păstrat cinstirea Maicii Domnului, au păstrat şi cinstirea Sfinţilor şi a Sf. Cruci, dar şi Sf. Taine şi Sf. Euharistie.

Pe când creştinii din Bisericile ieşite din Reformă, nepăstrând cultul Maicii Domnului, s-au împărţit şi reîmpărţit în sute de grupări sau denominaţiuni creştine.

Iar acum, când Mişcarea ecumenică se află în criză, cred că este de datoria noastră a medita şi mai profund la răspunsul pe care-l putem da întrebării: De ce – prin ucenicul Său cel iubit -, atunci când Se afla Iisus pe Cruce, ne-a înfiat Maicii Sale?

Aşa cum nu putem vedea în moartea lui Hristos doar o moarte biologică şi în înviere nu putem să percepem doar revenirea la viaţă a unui cadavru, ci mai ales dumnezeiasca transfigurare a întregii firi umane; tot aşa, şi în naşterea Mântuitorului trebuie să vedem mai mult decât o naştere umană, fie ea şi feciorelnică.

Pentru că nu întâmplător Arhanghelul Gavriil face precizarea că Cel Care Se va naşte este Fiul Celui Preaînalt! Adică, transfigurarea firii noastre, care a atins culmea la învierea Domnului, a început de fapt de la Bunavestire, urcând spre Vinerea Mare a Golgotei şi trecând prin odihna sabatică la slava zilei celei neînserate a învierii. Or, Luther şi toţi reformatorii -dacă au minimalizat cinstirea Maicii Domnului şi importanţa Buneivestiri – n-au putut trece dincolo de Vinerea Mare, de ceea ce numim „teologia morţii lui Dumnezeu”; de aici şi drama modernităţii şi a postmodernismului privind propovăduirea lui Hristos lumii. Bunavestire ne ajută să înţelegem şi de ce Paştele încă de la începutul creştinismului a fost cea mai mare sărbătoare a Bisericii lui Hristos.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului spune că pogorârea lui Hristos în adâncul iadului a fost prefigurată de pogorârea Sa de la Bunavestire.

La Bunavestire a avut loc întru smerenie -cum spune Sfântul Apostol Pavel -, iar la înviere întru slavă şi biruinţă, anticipând biruinţa care va avea loc definitiv la sfârşitul veacurilor, adică atunci când cel din urmă vrăjmaş care va fi biruit va fi moartea. Dacă nu credem în pogorârea Fiului lui Dumnezeu în şânurile Fecioarei, nu putem înţelege nici biruinţa învierii – adevărul de temelie al credinţei în Hristos. Iată de ce este mai mult decât important ca în aceste vremuri de derută morală şi spirituală, Bunavestire să reprezinte o adevărată cheie de înţelegere a însăşi credinţei în Hristos şi a centralităţii Sale, oglindită de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Liturghie.

„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27); acesta este un adevăr de necontestat, la fel şi acela că Bunavestire ne ajută să înţelegem mai bine ce înseamnă comuniunea Bisericii şi pe ce se fundamentează ea şi de ce nu e posibil ca adevărata Biserică să nu fie decât una singură, aşa cum mărturisim în Crez.

Oricâte adunări creştine ar exista, numai acelea care au păstrat cinstirea Maicii Domnului alcătuiesc adevărata Biserică a lui Hristos. Unica Biserică a lui Hristos nu este o Biserică însingurată sau singuratică, ci este o Biserică a comuniunii, pentru că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioara Maria bucurie a venit la toată lumea.

Cred că cel mai frumos exprimă acest adevăr de credinţă rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, din Acatistul Buneivestiri: „Mirarea cea mare a îngerilor, propovăduitoarea proorocilor, podoaba cea aleasă a arhanghelilor, întărirea cea tare a mucenicilor, lauda cea preamărită a Apostolilor, povăţuitoarea cea tare a călugărilor, înfrânarea cea tare a postitorilor, curăţia şi mărirea fecioarelor, veselia cea lină a maicilor, înţelepciunea şi învăţătura pruncilor, cârmuitoarea săracilor şi a văduvelor; îmbrăcămintea celor goi, sănătate celor bolnavi, izbăvire celor robiţi, linişte celor de ipe mare, liman bun celor înviforaţi, povăţuitoare neostenită a celor rătăciţi, mergere uşoară celor călători, odihnă celor osteniţi, acoperământ şi scăpare celor asupriţi; nădejde celor fără de nădejde, ajutătoare celor lipsiţi; celor săraci, bogăţie neîmpuţinată, celor întristaţi, de-a pururi mângâiere, celor pe care nu-i iubeşte nimeni, iubire în smerenie; celor păcătoşi, mântuire către Dumnezeu; tuturor creştinilor îngrădire tare, ajutătoare nebiruită şl folositoare. “

Nu am citat această rugăciune pentru că este cea mai frumoasă rugăciune închinată Maicii Domnului, cât mai ales pentru că este cea care explică – aşa cum spuneam – de ce toată cinstirea pe care i-o acordăm Maicii Domnului este cea mai statornică temelie a unităţii de credinţă a Bisericii.

Au spus-o şi marii teologi Jaroslav Pelikan şi Max Thurian. Dar a dovedit-o şi întreaga istorie a Bisericii creştine!
Părintele D. Stăniloae spunea că Maica Domnului ne ajută să înţelegem mai bine iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi.

Şi pentru că ne aflăm aici, în Dobrogea, ca împreună-trăitori cu credincioşii musulmani, trebuie să spunem că Maica Domnului ne-a dat putere ca – prin lucrarea de caritate în folosul semenului sărac, necăjit şi întristat – să arătăm superioritatea credinţei în Hristos. înşişi teologii musulmani, pe vremea Sfântului Ioan Damaschin, au recunoscut că în această milostivire creştină stă superioritatea credinţei în Hristos. Iată cum Maica Domnului este nu numai o punte de dialog intercreştin, ci şi interreligios, mai ales în aceste zile în care terorismele de tot felul se înmulţesc. Să ne ajute Maica Domnului să o cinstim aşa cum se cuvine, făcându-ne prin aceasta următori părinţilor şi strămoşilor care au avut o evlavie deosebită fată de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, numind vatra străbună a fi o adevărată „grădină a Maicii Domnului” – adevăr recunoscut şi de Papa Ioan Paul al II-lea.

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here