Bineţea cea de toate zilele… A da şi a primi…

0
243

       Bineţea cea de toate zilele… A da şi a primi…

           Stimaţi cititori, vă propun azi o mică „excursie” în ceea ce, îndeobşte, face sau ar trebui să facă parte din viaţa noastră cea de toate zilele: a saluta şi a răspunde la salut!… Poate nu v-aş fi propus această temă pentru azi dacă, în decurs de doar câteva zile, nu aş fi întâlnit câţiva oameni, nu mulţi, cu care am interacţionat destul de des de-a lungul timpului şi care, pur şi simplu, nu mi-au răspuns la salut!…

          Culmea e că aceştia la care fac referire fac parte din acea categorie de oameni cărora le-am făcut destul de mult bine în câteva ocazii dificile pentru ei şi m-aş fi aşteptat măcar la un minim şi banal răspuns la salut…

          Fireşte, nu aşteptam osanale şi nici „periuţe” dar un răspuns la salut face parte, zic eu, din minima şi elementara bună creştere pe care se presupune că mămica şi tăticul ţi-o inoculează în cei câţiva ani de acasă pe care trebuie să-i avem cu toţii şi pe care tu, ca persoană normală, trebuie să ţi-o impui apoi ca necesară în interacţiunea cu alţii. Pentru că suntem, prin natura noastră, fiinţe sociale şi nu garnitură asortată de verdeţuri pentru vreun prânz vegan!…

           Ni se-ntîmplă să nu primim răspuns la salut nici de la cei necunoscuţi nouă dar cu care interferăm, vrând-nevrând.

         Desigur, cunoaşteţi că, în majoritatea hipermarket-urilor de pe plaiurile noastre mioritice se găsesc nişte dispozitive de „măsurat” amabilitatea personalului ce lucrează acolo „pentru binele consumatorului” şi profitul acţionarilor, fireşte!…Sunt, de principiu, nişte cutiuţe electronice mici, pătrate, cu două butoane; unul cu un „zâmbărici”, adică e butonul de votat „de bine” iar celălalt e unul cu o mutră mai acră, cu colţurile gurii trase de legea gravitaţiei, adică poţi vota starea necorespunzătoare tehnicilor de marketing modern şi eficient a slujbaşilor lucrători acolo…

          Mi-am făcut un obicei în a folosi această ocazie de feedback evaluativ, în speranţa că, poate, cineva ia în calcul retroacţiunile cumpărătorilor…

           Şi mai am obiceiul ca, întotdeauna, la casa de marcat, să salut înainte ca persoana de la casă să mă „ia în primire”…Uneori primesc răspuns, fie el şi-n colţul buzelor, alteori nici măcar o privire, de parcă n-aş fi ditamai omul ci un neînsemnat protozoar. Ultima dată, când am vizitat un asemenea „aşezământ” de negoţ multinaţional, cu fiţe de „bonjour” măcar după ţara de origine, am încercat să folosesc butonul de „Aşa nu!” pentru că ”acrimea sa” de la casa de marcat nu mi-a răspuns la salut după ce o gratulasem de trei ori cu „sărut mâinile, doamnă”…

           Doar când m-a văzut că nu plec din faţa casei de marcat după circa două-trei minute de „butonare” a catadixit să-mi arunce o privire ieşită parcă din Star Wars, pe principiul săbiilor-laser ale lui Darth Vader şi-a lui ceată: ”Alooo, domnu’!… Ce, nu vedeţi că nu funcţionează?!”…

           I-am răspuns mai acid decât aş fi dorit în relaţia cu o doamnă relativ tânără şi bine coafată (la exterior, zic): „Primo, signora, nu sunt conectat la aparat să ştiu dacă funcţionează sau nu şi secundo, dacă-mi răspundeaţi la salut, nu insistam, dar aş vrea să ştiu dacă omul din dumneavoastră funcţionează!”… Replica sa nu întârzie, luându-mă direct la pertu cu tupeul unuia cu care aş fi ciocnit valiza-n gară în mersul la cătănie ori a uneia cu care aş fi dansat, repetat, vestitul „dans al pinguinului”; „Ce-i, dom’le, dar cu ce ţi-am greşit?”…

         Şi au urmat,fără nicio noimă pentru mine, dinspre guriţa-i umflată cu puţin botox (cred) câteva „mici” invective demne de o ţaţă din mahalaua Vergului de acum un secol şi ceva…

         Nu prea rămân dator şi, sincer, nu de fiecare dată întorc celălalt obraz dar, când am văzut câtă tevatură-i umflă zulufii coafaţi ai dânsei ideea mea fixă că trebuie să mi se răspundă la un simplu salut (de fapt, trei…), am cedat dialogului surzilor şi i-am replicat doar atât, la pertu, că doar ne ştiam de-o viaţă: „Cu nimic, cuconiţă, doar cu faptul că exişti aici pentru a servi oamenii şi nu invers şi te exprimi cum nu trebuie în relaţia cu clienţii şi mai cred că şefii magazinului de unde cumpără fraierii ăştia care te mai şi salută ar trebui să-ţi facă zilnic un instructaj despre cum trebuie să-ţi respecţi fişa postului”…

          Am plecat, simţindu-mă precum Don Quijote în faţa eternelor mori de vânt, după ce-n urma mea o mai auzeam bombănind a jale şi amar…

         Pot înţelege grijile, nevoile zilnice ori indispoziţiile temporare ale cuiva dar nu vreau să înţeleg şi să accept mojicia şi proasta creştere, mai ales când cineva nu-ţi vrea răul ci îţi dă „bineţe”!… Ce-i drept, am aflat ulterior de la un amic ce lucrează tot acolo dar la „monitorizare” că dialogul, mai mult sau mai puţin spumos, a fost urmărit prin sistemul lor de supraveghere iar pe dânsa a costat-o nişte procente mai puţin în salariul lunar… Normal că nu mă gândeam nicio secundă la asta dar, câteodată, greşelile de comportament le simţi şi la buzunar dacă nu te adaptezi la mediul social firesc.

          În majoritatea culturilor din întreaga lume salutul este o modalitate prin care o persoană îşi manifestă respectul faţă de semenii săi.

              Cred cu tărie că niciun om nu este atât de neînsemnat încât să nu merite măcar un salut. Felul în care obişnuieşti să saluţi oamenii ce îţi apar în cale, vorbeşte despre nivelul tău de educaţie, despre cei câţiva ani de acasă pe care ţi i-au dat au ba părinţii. Salutul se învaţă din pruncie, atunci când „se formatează hard-ul” bunului simţ… Mai întâi îl înveţi în familie, după care-l aplici la toate instituţiile de învăţământ urmate-n viaţă, la locul de muncă ori în societate.

           În lumea de azi, plină de convenienţe, auzim de multe ori salutări şi ziceri de bine ce „trec pe lângă noi” şi ne simţim, probabil, mulţumiţi că s-au salvat convenţiile sociale aparente, că persoana şi-a manifestat respectul ori buna creştere.

           Există, cred, situaţii când esenţa salutului ne scapă, şi nu prea căutăm să aprofundăm mesajul şi trecem mai departe pe trotuarul împlinirilor ori necazurilor cotidiene. Ar fi bine să conştientizăm, totuşi că orice „bineţe” are o finalitate atât pentru cel ce dă cât şi pentru cel ce primeşte „bineţea”. Asta dacă o dă sau o primeşte şi nu uită s-o facă!

          Nu doresc să mă erijez în vreun pseudo-predicator ori să apelez la elemente kantiene ale „criticii raţiunii pure” dar, cel puţin la nivelul formei, „bineţea” este un cuvânt, iar cuvântul nu trebuie niciodată dispreţuit.

        Suntem singura specie trăitoare pe planetă, până una alta, care folosim limbajul articulat, constituit din cuvinte. Cuvântul „bineţiei” date în salut contează mult, pentru că salutul deschide puntea prin care împărtăşeşti celuilalt ceva din tine însuţi, iar dacă o faci doar de complezenţă, nu comunici nimic şi te-ndepărtezi de lumea în care se presupune că trăieşti.Dar pledoaria mea se rezumă azi măcar la nevoia de a răspunde, fie şi de complezenţă, la „bineţea” salutului cel de toate zilele. Fie acesta şi formal şi tot e o speranţă că “păcătoşii” se pot îndrepta!

        Nu cred să mai existe prea multe lucruri care să mă surprindă la vârsta mea şi, fireşte, nu am pretenția că le-am văzut pe toate, doar că, în general, „m-am prins” cum funcționează lucrurile în viață, am văzut şi întâlnit oameni de tot felul, acasă şi în diverse colţuri ale lumii, din toate categoriile sociale şi din multe culturi și cred că știu ce așteptări trebuie să am de la oameni, astfel încât să nu fiu surprins prea neplăcut de fapte sau întâmplări.

         Tocmai de aceea cred că e o dovadă de maximă lipsă de bun simţ să mă salute cineva și să nu răspund la salut. Mi se pare de neconceput că există astăzi oameni presupus educați în diverse şcoli, care lucrează în comunităţi umane cu care interferează zilnic, întâlnesc zilnic alți oameni, și care „dau cu stângu-n dreptul” şi aruncă la coş bagajul de educaţie primit prin simpla alegere de a nu răspunde la salut.

         Dar, poate, mi-am păstrat eu cam mult din cota de naivitate specifică anilor de-nceput ai vieţii!.

         E un loc comun să afirmăm că acei şapte (ori cinci-şase, câţi or mai fi acum…) ani de acasă te învaţă să-i saluţi pe toţi cei pe care îi cunoşti, atunci când te întâlneşti cu ei. E trist, în acelaşi timp, să vezi persoane care, înaintând în vârstă, se îndepărtează de acei ani şi le este din ce în ce mai greu să-şi amintească ce le-au spus „ăi bătrâni”!.

          Câteodată chiar mă deranjează până către enervare cei care te evită atunci când treci pe lângă ei pe stradă, îi saluţi, iar ei orientează privirea către vreun element al naturii pe care-l descoperă brusc chiar atunci şi… merg mai departe, fără nicio reacţie când aud salutul tău.

       Pot înţelege lipsa de atenţie, preocuparea, grijile zilnice dar una e să ai probleme cu sistemul auditiv şi alta e să-ţi zică cineva un sonor „Bună ziua, Nelule!”, iar tu să te uiţi către zările albastre, cu gândurile cam pe unde o-nţărcat mutu’ cămila!…

         Cred că toţi cei care citiţi aceste câteva rânduri sunteţi de acord că e deranjant când nu ți se răspunde la salut. Ai impresia că sistemul de referinţă social al respectivului îl face să se considere superior, iar tu nu ești destul de bun încât să-ți răspundă la un simplu „Bună ziua”. Un salut ori, măcar, un răspuns la salut zic că merităm cu toţii, chiar şi cei ce au uitat ABC-ul bunei creşteri!…

        Cred despre mine că nu sunt o persoană care poartă pică cuiva dar oamenii care nu salută sau nu răspund la salut îmi devin, brusc, antipatici.

         Cu toate sentimentele creştineşti ce ne-ndeamnă să ne iubim aproapele…Mai ales când te cunosc, ai interacţionat cu ei de multe ori, pe unii i-ai ajutat cât ai putut iar atunci când te văd se comportă cu tine de parcă ai fi un eschimos necunoscut aterizat pe plaiuri mioritice acum cinci minute iar ei te întâlnesc pentru prima dată atunci.

          Îmi aduc aminte cu drag de bunicii mei de pe plaiuri sătmărene, cei care, în simplitatea lor de oameni trăitori la sat şi lucrători ai pământului, îmi spuneau în copilărie să nu care cumva să trec pe lângă cineva fără să „dau bineţe” că, altfel, nu-mi va fi bine mie!…

           Normal că se mai întâmpla, copil fiind, să mai „uit” să mai salut câte-un nene sau vreo tanti din satul bunicilor dar primeam, invariabil, reacţia „uitării” mele: „No, vezi, că mi-o zis baciu’ Ghiţă c-o trecut pă lângă tine şi ai stat ca mutu’ cu ochii după frunze!”… Şi nu-mi pica bine!…Şi mi se făcea ruşine!…Era un câştig al societăţii rurale în care oamenii-şi cunoşteau foarte bine  vecinii mai apropiaţi ori îndepărtaţi din tot satul şi-n care apelativul de „ţăran” nu avea, absolut deloc, conotaţiile peiorative date azi acestui termen de mulţi pseudo-educaţi!

          Am fost educat de părinţii mei, oameni simpli şi săraci, să salut şi să răspund la salut.

        Dacă astăzi vreun oarecare nu mă salută sau nu-mi răspunde la salut, nu consider că este „un ţăran”, pentru că ar însemna să nu respect ţăranii, oameni cumsecade, care salută şi respectă, cel puţin formal, şi persoanele pe care nu le cunosc.

        Nu-mi arog cine ştie ce pretenţii de studii antropo-sociale dar, empiric, am învăţat că orice privire, gest ori grijă în sens pozitiv şi respect faţă de semeni ar trebui să provoace o reacţie pozitivă, de principiu. Fireşte, acest lucru e valabil când discutăm de sfera vieţii normale şi nu de deviaţii patologice! Am sentimentul certitudinii când afirm că respectul pentru ceilalţi, implicit „bineţea”, se întoarce sigur asupra ta, simţind şi tu, fie satisfacţie fie frustrare, dacă nu primeşti recunoaşterea socială la care te aştepţi.

         Un salut şi răspunsul la salut este, în esenţă, cel mai banal mod de recunoaştere a prezenţei celuilalt pe această lume şi-i comunică acestuia faptul că tu îi apreciezi simpla existenţă, că îl consideri demn de luat în seamă şi că faceţi parte împreună din tagma lui Homo Sapiens Sapiens.

         Pentru oricine, interferenţa socială prin salut constituie o „cărămidă” importantă în construcţia pentru stima lui de sine şi este, în principiu, primul pas pentru începerea ori continuarea unei relaţii fireşti şi amiabile. Lipsa salutului ori „privirea prin copaci” atunci când ar trebui să existe un răspuns la salut este, majoritar percepută negativ de fiecare dintre noi, pe principiul: „Ce i-oi fi făcut de se face că nu mă vede?”.

         În limba română, „a da bineţe” are sensul de a saluta, de a face urări de bine şi, de fapt, chiar explicaţia ei porneşte de la cuvintele „bine” şi „bun”, cuvinte regăsite în aproape toate formulele de salut tradiţionale.

        Nu trebuie să uităm şi faptul că ne-salutul între persoane cunoscute sau aparţinând unei comunităţi a fost, de-a lungul timpului „etichetat” social şi sancţionat, printr-o zicătoare adecvată: „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură!“.

           Pe vremuri, cel care primea „Bună ziua!“ era preocupat şi de ceea ce se afla dincolo de sonoritatea vorbelor. Astfel că răspunsul putea să nu fie unul formal, ci solicita şi un răspuns adecvat. Cum ar fi, de pildă: „Bună să-ţi fie inima, cum ţi-e căutătura!“. Salutul verbal a fost dintotdeauna, fie că am conştientizat ori ba, asociat cu cel sugerat de gesturi. Dar salutul a fost asociat dar şi cu ceea ce „spunea” chipul „salutătorului”. Şi de multe ori aşa vezi dacă primeşti „bineţe” ori altceva!…

         Nu mi-am propus, nici pe departe, să fac vreo trecere-n revistă în rândurile de faţă despre „procedurile de operare standard”. Aceasta, privind modul de a da şi a primi salutul.

         Există destule cărţi şi site-uri pe vasta nemărginire a internetului care încearcă să prezinte elemente din variate coduri de bune maniere. Acestea sunt mai mult sau mai puţin corecte. Însă important este să şi punem în aplicare ceea ce, eventual, citim şi (re)învăţăm!…Degeaba dăm vreun banal „share” pe vreo reţea de Social Media despre cum trebuie să ne comportăm. Aceasta, dacă-n secunda doi după „butonare”, ceea ce distribuim nu punem în aplicare!…

      Ca produs al experienţei sociale acumulate-n timp, salutul are ca primă funcţie conectarea oamenilor într-o relaţie de comunicare. Aceasta e considerată ca normă socială, pentru reactualizarea relaţiilor sociale, inclusiv la nivelul cotidianului. Prin salut ne exprimăm atitudinea față de cel căruia îi adresăm salutul și  verificăm, fireşte, cunoașterea statutelor sociale ale celorlalţi…

           Salutul este esenţial în stabilirea unor relaţii cu cei din jur.

          Oamenii nu trebuie priviţi în funcţie de „palierul” social ori de nivelul profesional de care aparţin. Continui să cred că ţara noastră va deveni un pic mai bună decât este acum dacă vom fi mai mulți cei care putem vedea binele. Binele din această țară şi dacă relaționăm cu acest bine. Şi putem începe, simplu, de la a da bineţe!… Pur şi simplu!…Fiecare om care trăieşte într-o societate trebuie să cunoască câteva reguli de bune maniere care ne ajută să ne respectăm reciproc. De aici pot pleca mai multe direcţii în a face bine, împreună cu „bineţea” dată verbal. Pentru că, invariabil, ne implicăm nu doar în propria viață, ci şi în viața celorlalți, fără a fi intruzivi mai mult decât este necesar, fireşte!. Implicit, vom înțelege că a face bine cuiva este un mare bine pe care ni-l putem face singuri.

         Poate că, de-a lungul timpului, m-am aflat în relaţii conflictuale cu multe persoane.

    Uneori poate că am avut dreptate, uneori nu. Dar de câte ori m-am întâlnit cu „preopinenţii”, îmi place să cred că nu am uitat să-i salut. Poate nu cu întreaga „bineţe” potrivită dar am salutat sau am răspuns la salut. Pentru că, altfel, aş fi uitat ce m-au învăţat „ăi bătrâni”! Şi pentru că, altfel, aş fi ratat, în ciuda neînţelegerilor ce pot interveni, posibilitatea de a relua relaţii normale. Acestea sunt atât de bine descrise de vechea expresie „Să laşi loc de bună ziua“..

          Recunosc că aceste câteva rânduri mi-au fost inspirate atât de premisa spusă la început. Și de faptul că am re-citit, relativ recent, două lucrări faine, de acelaşi autor. Pe aceste lucrări pe care le recomand oricui doreşte a se îmbogăţi spiritual.

  • Pietreanu Marica, „De ce se salută oamenii? Almanahul civilizaţiei”,Editura Știinţifică, 1970.
  • Pietreanu Marica, „Salutul în limba română. Studiu socio-lingvistic” Editura Știinţifică și Enciclopedică, București,1984.

          În concluzie, haideţi să privim oamenii din jur şi să recunoaştem prezenţa şi existenţa lor în societate. Poate că aceasta îi va face să fie mai buni. Și ne va face şi pe noi mai buni în încercarea de a rămâne, totuşi, Homo Sapiens Sapiens.

Gânduri bune tuturor!

Alte articole găsiţi aici.

 Al dvs. Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here