Bestiare şi menajerii medievale
În Evul Mediu, numeroase specii sunt încă necunoscute în vestul Europei (Bestiare. Grădini și istorii naturale). Primii exploratori descoperă cu uimire speciile care populează ţinuturile îndepărtate. Astfel, când vede pentru prima dată un rinocer de Sumatra, Marco Polo se gândeşte că inorogii nu sunt atât de frumoşi precum pretind legendele! Cât despre bestiare, culegeri de descrieri de animale, deseori bogat ilustrate, acestea amestecă observaţiile disparate şi credinţele fabuloase.
Începuturile istoriei naturale
Ideea inventarierii speciilor vii într-o ordine raţională a apărut în Antichitate. Lui Plinius cel Bătrân i se datorează prima Istorie naturală. Însă această operă monumentală este mai degrabă o compilaţie a cunoştinţelor vremii sale, fără a fi ordonate metodic şi raţional.
Ordine în creație
Britanicul John Ray a fost cel care a inaugurat era ştiinţifică a istoriei naturale, definind noţiunea de specie, într-o perioadă în care se simţea crunt nevoia unei clasificări metodice, în urma descoperirii Americii, a înmulţirii expediţiilor în jurul globului şi a afluenţei de specimene noi, nimeni nu mai distingea clar tabloul lumii vii!
O grădină extraordinară
Grădina regală de plante medicinale, creată între anii 1626 şi 1635 de Guy de La Brosse, medic al lui Ludovic al Xlll-lea şi botanist, reuneşte plante aduse din cele patru colţuri ale lumii. Dincolo de interesul pur terapeutic, aceasta este destinată inventarierii şi studiului speciilor. Loc de cercetare şi de învăţare, „Grădina regală” devine în scurt timp o instituţie cu prestigiu internaţional. A fost asociată cu Menajeria Regală de la Versailles şi a devenit Muzeu Naţional de Istorie în 1793, în contextul Revoluţiei Franceze. Grădina, după ce şi-a pierdut caracteristica monarhică, a fost numită pur şi simplu „Grădina Plantelor”.
Grădina regală, destinată cultivării plantelor medicinale.
Păsări-muscă, desene din Istoria naturală a lui Buffon
Fixismul fisurat
Louis Leclerc, conte de Buffon este, fără îndoială, cel mai popular şi mai influent naturalist al secolului al XVIII-lea. Opunându-se sistemului Iui Linné, acesta propune drept criteriu de distingere a speciilor sterilitatea hibrizilor. Ca şi Linné, el ţine la ideea de fixitate a speciilor. Însă apar mai multe observaţii care zdruncină această convingere. Până la urmă, el avansează ideea că anumite specii provin dintr-o sursă comună, dar nu generalizează acest principiu la totalitatea animalelor. Însuşi Linné, spre sfârşitul vieţii, a făcut câțiva paşi către un „transformism limitat”.
Noul Adam
Naturalistul suedez Carl Von Linné s-a aflat la originea unui sistem de clasificare a tuturor speciilor vii (Sistemul naturii, 1735). Botanist înainte de toate, el propune o clasificare bazată pe similitudini, care însă nu este unanim acceptată. În schimb, metoda sa de a întocmi o nomenclatură, care desemnează fiecare specie prin două nume latine (primul pentru gen, al doilea pentru specie, de exemplu Canis lupus pentru lup), este folosită şi în zilele noastre. Dându-le nume animalelor create de Dumnezeu şi nefiind foarte modest din fire, el se considera drept „noul Adam”!
Arborele lumii vii
Jean-Baptiste Lamarck a instaurat, în secolul al XlX-lea, o nouă metodă de clasificare, bazată pe genealogie, deşi susţinută de ipoteze false şi fără să fie axată pe adevăratul mecanism al evoluţiei speciilor. Dacă speciile derivă unele din altele, atunci ele pot fi reprezentate pe un arbore genealogic (denumit mai târziu filogenetic) şi regrupate după relaţiile de rudenie. îmbunătăţită de progresul înregistrat în diferite domenii (genetică, statistică, paleontologie), această clasificare genealogică este folosită si astăzi.
Plantele se deplasează?
Plantele sunt capabile să efectueze mişcări, precum Mimosa pudica, care îşi închide frunzuliţele la atingere, sau palmierul, care se deplasează foarte încet dacă este privat de soare. Există şi plante cu adevărat mobile: tumbleweed sau ciulinul rusesc. Adus într-adevăr din Rusia la sfârşitul secolului al XlX-lea, Salsosa tragus a invadat Statele Unite ale Americii: partea superioară a acestui ciulin, odată uscată, se desprinde de rădăcină şi este purtată de vânt. Când ghemul ajunge pe un ochi de apă, seminţele pe care le conţine încolţesc şi dau naştere unor plante noi.
Mimosa pudica.
Alte articole puteți găsi și aici.
Zapping prin științe, Ivan Kiriow și Léa Milsent
.){kind=link}