Aventuri prin Zodia comunicării sau… vremea Ducăi-Vodă…

0
104

       Aventuri prin Zodia comunicării sau… vremea Ducăi-Vodă…

             Stimaţi cititori, azi nu am să vă mai propun aici pe bulevardul virtual al „Jurnalului Spiritual” să ne urcăm în „maşina timpului” ci să revenim un pic în prezentul nostru cel de doate zilele şi să vorbim un pic despre comunicarea organizaţională exemplificată pe nişte păţanii absolut reale.

Aventuri prin Zodia comunicării sau… vremea Ducăi-Vodă…

        Dacă „dăm în cărţi” cu ştaif, cursuri şi comunicări ştiinţifice, aflăm că, azi, comunicarea instituţională este din ce în ce mai dezvoltată în cadrul organizaţiilor publice. Astfel, marile întreprinderi publice au departamente sau persoane specializate pe această temă şi îşi menţin imaginea publică graţie unei politici şi unor activităţi susţinute. Şi mai spun cărţile cum că această comunicare însoţeşte activitatea instituţiilor publice, contribuind la realizarea în bune condiţii a acesteia.

         Ea, comunicarea, răspunde, cică, nevoii organizaţiilor din sectorul public de a-şi afirma rolul specific, aducând la cunoştinţa cetăţenilor obligaţiile de asumat şi prerogativele de care dispun. Şi iarăşi mai spun aceleaşi cărţi cum că această comunicare publică se referă atât la schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate publică, cât şi la menţinerea liantului social… Frumoase teorii, nu?… Aşa ar arăta „raiul” comunicării publice numai că practica demonstrează că nu e chiar aşa, de foarte multe ori şi nimerim adesea-n partea cealaltă, aia cu smoală… Şi am să vă rog să aveţi răbdare şi să trecem împreună prin două exemple din viaţa de toate zilele pentru a sublinia cele zise anterior… A sublinia la „aşa nu”, fireşte!

          Este un loc comun faptul că, în timpurile moderne, reuşim să avem parte de binefacerile civilizaţiei la cote nebănuite nici măcar acum vreo câteva decenii ca să nu vorbim despre acum câteva secole. Accesul la utilităţi fără de care astăzi e greu să ne concepem viaţa reprezintă o condiţie sine-qua-non a  existenţei noastre: apă curentă, gaz metan, energie electrică, televiziune prin cablu, digital au ba, sau telefonie fixă ori mobilă cu care putem comunica… Cel puţin în mediul urban în frumoasa şi eterna Românie că în cel rural mai sunt, din păcate, multe „pete” pe harta accesului la atributele fireşti ale civilizaţiei moderne!…

       Chiar nu doresc în rândurile de faţă a face referiri „politizante” la încercările, tentativele ori laudele privind „scoaterea din noroi” a României, pentru că ar trebui să fac „excursii” nedorite de mine prin lumea lui nenea Iancu şi a eternului său „cetăţean turmentat”  de promisiunile electorale din ultimele vreo trei decenii… Şi nu doresc asta…

        Ce-mi propun azi să împărtăşesc cu dumneavoastră sunt doar două experienţe referitoare la comunicarea instituţională cu clientul onest, plătitor de servicii ori taxe şi impozite, cu cetăţeanul care nu întârzie plata facturilor serviciilor primite prin contracte ori a taxelor către onor autorităţi. Şi care nu întârzie pentru că ştie că, altfel, „atoatestăpânitorul” furnizor de utilităţi ori „fonciirea” îi taie urgent firava cracă existenţială de sub picioare, cracă materializată în zilnica sa iluzie de civilizaţie ori de confort social… Adică fie îi „taie” curentul electric, gazul, cablul TV, semnalul de telefonie fie îl ameninţă cu „măciuca” amenzilor „fonciereşti” sau cu blocarea conturilor fiscale… După caz…

         Şi am să încep cu prima exemplificare a două experienţe personale în contextul celor pomenite anterior… Nu mai departe de început de aprilie, adicătelea taman de ziua în care ne mai iluzionăm să ne păcălim amical precum în mai îndepărtata ori mai apropiata pruncie, Braşovul a avut „bafta” unei păcăleli total nedorite de cineva, nici măcar sau mai ales, de furnizorul zonal de energie electrică.

          Un incendiu masiv la o staţie de transformare de mare putere, la începutul dimineţii, a lăsat în „bezna” lipsei de current electric o mare parte a municipiului de sub Tâmpa. E firesc să se poată întâmpla astfel de evenimente nedorite de nimeni în orice localitate românească ori de pe alte coordonate geografice, nu aceasta este problema pe care doresc s-o împărtăşesc cu dumneavoastră.

           Disconfortul creat celor afectaţi timp de câteva ore bune, atât la locuinţa fiecăruia cât şi la instituţii publice ori entităţi private nu este, fireşte, unul care să nască prea multe „gânduri creştineşti” la adresa furnizorului principal dar asta nu neapărat pentru producerea evenimentului în sine ci pentru capacitatea celor în drept să răspundă la criză.

         Nu mă refer, normal, la modul de gestionare a stingerii incendiului, care a fost profesionist şi oportun executat de pompieri ori la modul de repunere în funcţiune a unor căi de furnizare de energie temporare ori permanente de către echipele de intervenţie a respectivului furnizor. Spun „criză” pentru că aşa poţi defini întâmplarea care afectează negativ firescul vieţii cotidiene a celor obişnuiţi de mult timp cu normalitatea accesului la utilităţi curente.

          Nu ai curent – nu ai căldură şi apă caldă la centrala termică, fie ea de apartament, de scară, de bloc ori de instituţie, că tot are nevoie de niscaiva „găleţi de curent” pentru a iniţia arderea gazului metan. Nu ai curent- nu ai siguranţă pe cele conţinute de frigiderul familial ori la cele de la locurile de muncă dotate cu astfel de facilităţi. Nu ai curent – nu poţi lucra la locul de muncă cu majoritatea instrumentelor, sculelor, accesoriilor inventate să funcţioneze cu energia venită pe calea cablurilor de curent…

         Ca să nu mai zic că te „lasă-n aer” şi cu accesul la „Sfântul Goagăl”, atunci când se „prăjesc” ori nu mai sunt alimentate hub-urile de reţea de cablu ori internet!… Şi nu-i puţin lucru-n ziua de azi!… Buuun, nu că n-ar mai fi existat „pene” de curent prin urbea transilvană dar asta a fost niţel mai „apăsată”… Totuşi, nu despre avaria în sine  vreau a zice ori despre vechimea intolerabilă a instalaţiilor electrice în care nu s-a investit aproape nimic în ultimele decenii, chiar dacă intră sume masive în casieriile ori conturile furnizorului ori a „băieţilor deştepţi”.

          Voiam să zic, în fapt, câte ceva nu tocmai vesel ori laudativ despre reacţia (mai bine zis, lipsa de reacţie…) a onor furnizorului. Dai telefoane să afli ce şi cum de ce n-ai „electroni jucăuşi” la prize pe la toate numerele posibile ale acestuia (laolaltă cu alte mii de oameni, fireşte), doar-doar o răspunde cineva… Aiurea!… Robotul cu voce suavă te trimite la „plimbare” zicându-ţi, sec, cum că ba numărul e ocupat, ba că nu e alocat (un tel-verde de pe site-ul lor), ba că e extreeeeem de ocupat etc. ş.a.m.d.

         Telefonul principal al firmei dânşilor sună dar pas de să răspundă cineva! Pe site-ul furnizorului totu-i verde şi frumos, nici urmă de vreo codiţă de comunicat, cum că „bre, abonaţilor, e incendiu mare la agregatele noastre, nu vă dăm curent azi până cam pe la ora X”. Instrumentul de comunicare blamat, hulit, iubit, judecat, condamnat ori cenzurat etc., numit Facebook nu e de găsit la onor furnizor… Că e al naibii de greu de făcut o pagină de-asta instituţională având în vedere că tot rumânu’ are-n dotare pe inteligentul obiect de comunicare mobilă aplicaţia imaginată de nenea Mark şi a lui ceată!… Ce să mai vorbim de alte reţele de Social Media gen Twitter ori Instagram?!?… Acu-mi dau seama când scriu că pe aia rusească n-am căutat!… Nu mai ştiu cum îi zice… Parcă ceva cu V Kontakte!…

         Murmur în barbă (sau în mustăţi, că barbă n-am…) nişte gânduri bune şi schimb direcţia „tirului” telefonic către nişte „surse” angajate la furnizor şi care-mi zic, sub protecţia anonimatului, fireşte, despre masiva avarie provocată de incendiu (sau invers, că n-am reţinut exact…) şi care-mi spun „liniştitor” că va dura cam multişor până ce va fi reluată furnizarea energiei electrice în unele cartiere… Nu puţine…

         Timpul trece, convorbirile-mi cu amici din alte colţuri ale oraşului şi care sunt mai iute fericiţi cu fluxul cuminte de electroni îmi induc o stare de frustrare accentuată dar mă calmez când, vorbind cu alţii ne-fericiţi de asemenea dar divin, trec pe modul de funcţionare „empatie camaraderească”….

          Orele trec, carnea din congelator începe să plângă de emoţia aşteptării amicilor electroni plimbăreţi şi-ncerc a mai suna la onor furnizor, pentru că, ziceam eu, era firesc a se potoli febra primelor mii de apeluri primite şi vroiam să aflu, măcar o estimare a timpului în care se va rezolva ceva cu „corentu’” în cartierul meu, cel puţin… Încercări nereuşite, fireşte…

         Re-intru pe telefon la Social Media şi aflu că unii au intrat în posesia preţioşilor electroni plimbăreţi şi şi-au reluat activităţile curente, unii cu munca, alţii cu postat pisicuţe, panseuri moralizatoare ori lupte de clasă-n tărâmul la care se pricepe tot natul: politichia cea de toate zilele… După vreo trei ore şi jumătate de apeluri constante, într-un final îmi răspunde o „voce blondă”, destul de amabilă, ce-i drept, la unica-mi întrebare ( cam pe când preconizează revenirea furnizării curentului electric, că doar n-am întrebat-o despre „critica raţiunii pure” a lui nenea Kant…) printr-un dezarmant „nu ştiu, nu putem şti”… Păi cine să ştie?… Firma de livrare pizza?…

         În fine, îi mulţumesc de amabilitate şi de sinceritate, că a mai adăugat ceva, deloc măgulitor la adresa firmei unde lucrează, dar nu vreau s-o bag în belea cu vreun şef de-al dânsei care poate citi, total întâmplător, aceste câteva rânduri… Îmi opresc forţat, precum o frână bruscă la maşină gândurile deloc creştineşti ce mă-ndeamnă buluc către nişte expresii verbale deloc academice şi degrabă trimiţătoare către vagi şi incerte origini genetice ale responsabililor de gestionarea crizei… Că, totuşi, suntem în Postul Paştilor şi nu se cuvine să nu ne înfrânăm… Măcar de la gândurile rele, zic!…

         Într-un târziu, după vreo cinci ore, îmi bate la uşă, „agentul 008 şi-un sfert”, adicătelea o stimabilă vecină mai în etate ( ca să nu zic băbuţă…) care ştie tot, vede tot, rezolvă tot, ce mai, o veritabilă centrală informativă cât două servicii de spionaj la un loc îngemănată-n persoana dânsei şi care-mi zice, aproape imperativ: „Vedeţi că-i musai să vă recuplaţi siguranţa de apartament că a venit curentul şi de-aia nu vă merge… Am încercat io da aveţi lacăt la panou şi nu am reuşit să-l desfac de tot”…

         Cobor la parter la panoul comun de contoare proaspăt instalat de câteva zile şi recuplez siguranţa, după ce mă uit a pagubă la lăcăţelul aproape smuls din „urechile” de plastic ale contorului propriu şi personal, cu vizibile „răni” produse, cel mai probabil, de un patent tăios… Aprigă muiere o fi fost în tinereţe tanti!… Nu-i stă nimic în cale!… Totuşi, am curent!… Şi nu mai trebuie să dau telefoane ori să mă zgâiesc de pe telefonul cu bateria muribundă la site-ul lipsit de comunicate al firmei respective!…

         Îmi zic, în gând „Victorieeee!” precum luptătorul cel ucis de săgeată la finalul primei părţi a filmului „Mihai Viteazul” regizat de eternul „comisar Miclovan” şi-mi văd de alte treburi… Habemus „curentam” sau cum i-o zice într-una dintre limbile strămoşeşti!

         Acum, lăsând partea hazlie deoparte şi revenind la o notă mai serioasă apropo de cele spuse, pentru ştiinţa tuturor şi profitând că un procent masiv de populaţie deţine telefoane inteligente, cu acces la internet, pe site-ul ’mnealor puteau să-şi instaleze o „zonă de comunicare” funcţională şi-n care puteau sau pot instala rapid comunicate scurte, la obiect despre problemele apărute apropo de avarii ori să-şi instaleze o pagină instituţională de Facebook cu acelaşi rol.

          Şi asta fără prea multă ştiinţă de carte a comunicării organizaţionale că doar nu e nevoie de masterate şi doctorate pentru asta iar despre personalul de deservire e vorba despre 1 (una) persoană care să aibă la îndemână, în calculator ori pe telefonul de serviciu pre-formatate câteva mesaje–tip în situaţii de astfel de crize… Mesaje care pot fi rapid adaptate şi completate şi trimise iute-iute pe „vasta nemărginire” a Internetului ca să fericească clienţii ce aşteaptă veşti, de orice fel ar fi  aceste veşti…

         Dar, oare pe cine interesează să ştie onor clientul ce şi cum?… Târziu, mai spre seară, a apărut pe un post TV cu acoperire naţională o încercare de comunicare cu publicul a unui nene timorat de microfon de la firma respectivă şi care încerca să explice, total neconvingător, cum au trecut ei munţii Pamir şi se-ndreaptă vijelios să atace Everestul, fără şerpaşi în dotare!…

         Niciun cuvânt despre vechimea impardonabilă a instalaţiilor de mare şi medie putere din urbea transilvană şi împrejurimile sale mai largi ori despre „lăsarea în ceaţa” necuvintelor a abonaţilor care au aflat despre avarie şi urmările ei mai mult pe preabătuta cale a „zvonerilor” şi „răspândacilor”…Minte-mă, frumos, bre, furnizorule, şi nu mă lăsa în ceaţă dacă tot îmi iei banii şi dacă tot îmi scrii pe factură termenul limită de achitare pe care dacă-l depăşesc, pui în funcţiune cleştele de tăiat cabluri!…

         Incidentul pe care vi l-am relatat într-o notă mai şugubeaţă nu e, în fapt, decât un pretext pentru mine de a scoate în evidenţă faptul că un prea mare procent din instituţiile, entităţile, firmele, organizaţiile etc din spaţiul carpato-danubiano-pontic nu ştiu ori nu vor sau nu le interesează să-şi informeze la timp, onest şi corect clienţii ori publicul-ţintă…

         Şi nu e greu de loc de făcut asta dacă managerul, directorul, şeful, marele ştab etc, desemnează persoane responsabile şi nu neapărat extraordinar de pricepute ( la „patalamale” doveditoare mă refer…) pentru a emite în eter, pe web ori prin viu grai telefonic păsurile ori binefacerile entităţii respective….Ar fi simplu dacă n-ar fi complicat, nu?…Complicat de sfânta nepăsare, fireşte!…

         Nu generalizez apropo de entităţile publice din întreaga ţară dar bag mâna-n foc că foarte mulţi dintre cei ce vă petreceţi timpul citind umilele-mi rânduri de faţă aţi avut multiple experienţe neplăcute similare ori cu mult mai neplăcute!

          În aceeaşi notă a „dialogului surzilor” am să vă-mpărtăşesc o altă mostră de ne-comunicare de care-mi aduc aminte „cu drag”…Puneţi dumneavoastră semnul minus în faţa afirmaţiei anterioare!…

         Primesc în anul ce s-a scurs o somaţie seacă, scurtă, imperativă (similară-n ton cu instrumentul lui nenea doctoru’ Guillotin) şi, fireşte, ne-inteligibilă de un om de rând, fără studii economico-financiare, de la onor direcţia regională a ANAF pe raza căruia-mi trăiesc existenţa.

          Din aceastaa reieşea cum c-aş fi dator vândut „fonciirii” cu nu ştiu ce daravele neplătite la timp în ultimii vreo cinci anişori, lucru total fals şi demonstrabil cu acte-n toată regula!… Încerc să sun la onorabila instituţie pe numărul din antetul documentului dar trebuie să mă las păgubaş că… nu răspunde nimeni, iniţial, iar ulterior mi se răspunde, sec, că trebuie să merg la biroul emitent şi să rezolv neînţelegerea, dacă ar exista vreuna. Încerc să explic persoanei, vizibil deranjată de apelul meu că sigur au greşit „andrisantul” pentru că situaţia descrisă de ‘mnealor e rezolvată în favoarea mea de vreo trei ani, când, tot aşa, au greşit destinatarul somaţiei…

          Mi se repetă ce mi-a spus anterior. Să-mi mişc persoana proprie şi personal la onor sediul instituţiei… Că doar de-aia s-au inventat mijloacele de comunicare, să nu ne putem înţelege ca oamenii!… OK, îmi zic merg… Şi m-am dus la impozantul sediu, făcând impardonabila greşeală de a mă deplasa cu autoturismul propriu şi căutând vreo jumătate de oră un loc de parcare în Centrul Civic al Braşovului (misiune aproape imposibilă), învârtindu-mă pe „orbita” impozantului sediu de parcă eram satelitul lunar Orbiter 5.

         Într-un final, găsesc loc de „plantat” maşina, merg la un ghişeu, iau bon de ordine de la  maşinuţa de dat bonuri, că doar suntem fiinţe civilizate şi aştept cuminte să-mi vină rândul… Ajung la ghişeu, expun problema, arăt hârtia dar, stupoare, persoana din spatele „tejghelei” îmi zice că nu-şi poate da seama ce şi cum… La insistenţa mea se consultă cu o altă persoană tot din spatele tejghelei fonciereşti care-mi spune doct cum că să fac eu bine şi s-o caut pe tanti care a semnat pentru întocmirea pârdalnicei hârtii….

          Bine, bine, stimabile monşer şi stimată monşeriţă, o caut dar unde?… „Ieşiţi dumneavoastră de aici, mergeţi pe intrarea X, luaţi liftul şi urcaţi la etajul Y şi ai întrebaţi pe acolo!”… Îmi iau hrisoviul cu ameninţarea, şi execut ordinul întocmai. La etajul respectiv, caut să mă ghidez după indicatoarele de pe holuri dar, normal, nu se potriveau „de nicio culoare” cu numerele şi etichetele de pe uşile birourilor cu pricina.

         Mă întorc de câteva ori la indicatorul principal cu săgeţi, scria cum văzusem initial, că doar mai ştiu să citesc şi am luat bac’-ul pe bune nu cu pile… Întreb câteva persoane cu ecusoane-n piept şi care circulau preocupate pe holuri unde-aş putea-o găsi pe mult dorita doamnă semnatară a documentului… Indicaţii preţioase primesc dar total irelevante, că nimeresc la alt etaj unde alte persoane binevoitoare mă trimit înapoi de unde am venit, adică la etajul precedent…

         Timpul trecea inexorabil iar eu nu reuşeam ioc să aflu unde-i biroul cu pricina de parcă aveam de găsit aurul din tezaurul României, cel ciordit de ruşi, nu un birou oarecare. Nimeresc, într-un final la o uşă, unde, fireşte, pe o etichetă supra-lipită peste alte vreo două, scia cu totul altceva decât mi se spusese… Ca să fiu sincer până la capăt am ajuns acolo după ce am dat un telefon unei persoane din managementul onor instituţiei, persoană pe care o cunoscusem odată la un eveniment public şi care-mi dăduse cartea de vizită… Deci, veşnicul acronim PCR e printre noi… Pile, Cunoştinţe, Relaţii…

          Şi când intru-n respectiva odaie mi se aburesc ochelarii… De nervi nu de condens!… Sau de nervi condensaţi, nu mai ştiu… Persoana mult-căutată de mine era una dintre cele „binevoitoare” întâlnită pe holuri şi care-mi dăduse şi ea, în fugă, o indicaţie preţioasă total inutilizabilă… Nici nu mă auzise ce o întrebasem, normal…

          Înghit găluşca şi-i prezint motivul prezenţei mele în faţa onorabilei sale persoane. Duduia nu catadixeşte să se uite la mine-n timp ce-i explicam ce şi cum, dânsa mângâind atent mouse-ul roz-bombon al calculatorului, zic că acum trei ani am dovedit că eu am dreptate (ar fi trebuit să fie invers…) şi că nu-nţeleg de ce se reia o greşeală… Doar de dragul de a sâcăi lumea şi a aplica „revoluţionarul” îndemn: „Mircea, fă-te că lucrezi”?

          Într-un final, găseşte situaţia mea pe un fişier electronic şi-mi zice, candid: „Da, aveţi dreptate, aţi fost notificat greşit… Cred că e o eroare de comunicare”. Mă „mănâncă” limba şi zic: „A cui, a mea?” Îmi răspunde, vizibil iritată: „Nuuuu, a noastră, dar nu era nicio problemă dacă nu veneaţi, că se rezolva cumva!”. Zic:„Păi cum, domnucă dragă, dacă acolo scrie-n limba strămoşească cum că dacă nu mă prezint la plată mă pedepsiţi mai dihai ca Ţepeş pe turci? Nu de altceva, dar amenda amintită-n somaţie plus posibila blocare de conturi poate trezi din amorţire orice om normal, cu frică de Dumnezeu şi de ANAF!”

         Mai facem nişte schimburi de „amabilităţi”, pornite din contrarierea mea vădită faţă de nonşalanţa cu care, în timp ce-ncercam să o conving să radieze situaţia buclucaşă, persoana-n cauză butona telefonul propriu… Ori pe cel de serviciu, nu ştiu… Îi zic „ Vă caută de la Bruxelles? Ori nenea Eugen?”… Zice: „Care Eugen?”… Deci e clar că n-are pe nimeni pe la Bruxelles şi-i spun: „Ministrul de finanţe că doar nu Eugen de Savoia!”… Zice „Aaaa, nuuuu, era un coleg care mă-ntreba ce doresc să-mi ia de mâncare de la firma de catering!”. Îmi înghit replica degrabă aducătoare de zei, sfinţişori şi chiar niscaiva împieliţaţi şi o rog, cât pot de amabil, să dea un categoric „delete” notificării din computer şi să terminăm cu neînţelegerea. Dar, stupoare, din nou!… Îmi zice, tot candid, fireşte: „Nu se poate!.Trebuie să ne adresaţi o cerere prin care să solicitaţi anularea somaţiei şi la care să adăugaţi o copie după somaţia în cauză şi s-o trimiteţi prin poştă, cu confirmare de primire!”… Iar mi se aburesc ochelarii şi rămân fără sonor câteva secunde bune!… A reuşit să mă lase fără replica imediată!… Bună „comunicatoare” stimabila monşeriţă!…
         Îmi revin din tăcere şi-i spun: „Adică, ziceţi dumneavoastră să fac o copie după ce mi-aţi trimis tot dvs? N-o aveţi în dublu exemplar plus formatul electronic? Şi mai îmi spuserăţi că, la urma urmei, nu ar fi fost niciun bai dacă nu veneam. Sau n-aţi vorbit serios? Şi aveţi, cum văd, tot în format electronic, şi rezolvarea, cu documentele de rigoare de acum trei anişori prin care se justifică eroarea dumneavoastră de a mă pune pe drumuri de pomană! Cu un simplu „delete”, cu mine de faţă, puteţi anula comedia asta şi sunt dispus să uit de greşeală!”. Mă priveşte de parc-am picat acum cu paraşuta din înaltul cerului şi-mi spune: „Aaaa, nu se paoteee!.Avem şi noi proceduri standard de respectat!”.

          Nene Iancule, măreţ ai fost, conaşule!… Zic: „Care, proceduri, bre?…Când aţi greşit a doua oară pe care dintre astea le respectarăţi? No, bine, am să merg şi eu, atunci, să-mi respect propriile proceduri!” „Ce proceduri?”zice cuconiţa. „Vă dau în judecată pe dumneavoastră! Simplu…Am înregistrat convorbirea noastră (blufam, desigur, că, oricum asta nu ar avea nicio valoare juridică) şi mă duc „aţă” la tribunal, că-i aproape! Şi mai postez înregistrarea şi pe Facebook să vă fac o ţâră de publicitate, dacă nu vă cunoaşte lumea!”.

         Şi poate că am mai fi continuat încă puţin cu „băşcăliile” de comunicare instituţie-cetăţean dacă nu intra-n birou persoana pe care o sunasem iniţial şi care m-a întrebat, pe scurt, dacă e totul OK… Nu e, îi zic.Şi-i spun, foarte pe scurt, tărăşenia… Omul zice, tot scurt către tanti: „Anulaţi documentul şi bifaţi în evidenţa electronică!”.

          Plină de zâmbete, persoana se conformează docil şi face cum a zis domnul, care mă salută şi pleacă la treaba lui. Cuconiţa-mi zice: „Ei, vedeţi că s-a rezolvat? Puteţi pleca liniştit”… Aşa linişte să ai matale, duduie, atunci când zici că ţi-e mai bine!… Îmi venea să-i zic aşa dar n-am zis… Şi-i spun, şuierat: „Păi, cum e cu procedura?…Că n-aţi respectat-o!…Şi, oricum, lipseşte ceva din ecuaţie!”… Ce lipseşte?” zice… „Scuzele, cucoană, scuzele!”. Ş-am încălecat pe şaua ne-comunicării vreunui salut şi am plecat!

         Am să închei tot cu o formula întâlnită-ntr-un curs de comunicare instituţională de la una dintre facultăţile mioritice şi-n care zice că, în lumea modernă, „Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care instituţia din administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.”

Din păcate, mai avem mult până departe!

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here