Autoritatea este adevărul care ne face liberi

0
194
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

autoritate“Lăsaţi morţii să-i îngroape pe morţi” înseamnă: îngropaţi autoritatea şi libertatea care au murit de aceeaşi boală. “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 25-26). Sfântul loan Botezătorul este “cel mai mare dintre oameni” pentru că este “cel mai mic” (Matei 11, 12). Cuvântul Sfântului Pavel (II Corinteni l, 24): “nu că doar avem stăpânire peste credinţa voastră, dar suntem împreună-lucrători ai bucuriei voastre” – exprimă de minune concepţia răsăriteană despre “autoritatea” episcopală.

În Noul Testament, “porunca nouă” înlocuieşte Legea mozaică şi instituie o relaţie reciprocă: “Cel ce mă iubeşte… pe acela îl voi iubi”. Autoritatea mesianică a lui lisus constă în puterea de a ierta păcatele şi de a vindeca întru mântuire. Totul este interiorizat: Legea şi Profeţii concentrându-se în porunca iubirii. Autoritatea conferită celor Doisprezece şi urmaşilor acestora se exercită în interiorul comunităţii, niciodată deasupra ei. Identificarea dintre Biserică şi Hristos – Capul şi Trupul – invalidează orice autoritate umană asupra Poporului lui Dumnezeu, fiindcă o atare autoritate ar pune un om deasupra lui Hristos. De la Irineu încoace, episcopatul nu este o putere   asupra   Bisericii,   ci   însăşi   expresia   Bisericii; identitatea ei sacramentală şi harisma adevărului nu exprimă infailibilitatea unei persoane, ci pe aceea a unei Biserici locale, unită cu Biserica sobornicească.

De la Cincizecime, Biserica este călăuzită de Duhul Sfânt, iar sinodul apostolic de la Ierusalim i-a formulat principiul de viaţă, chiar dacă nu s-a referit la cuvântul Domnului: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Faptele Apostolilor 15, 28).

Totuşi, în Biserică, totul este “în ordine”, iar episcopul este răspunzător de propovăduirea corectă şi de îndrumarea pastorală a comunităţii. Consensul universal este semnul adevărului în materie de credinţă, căci  singura instanţă supremă în interiorul Trupului eclezial este Duhul Sfânt. Naşterea “făpturii noi” izbăveşte şi ne face să vedem în Biserică “libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

Scepticismul de astăzi se împotriveşte autorităţii exterioare pentru că râvneşte după principiul inferiorităţii şi presimte că misterul Bisericii nu constă în autoritate, ci în Duhul Adevărului. Cunoaşterea  Adevărului care te eliberează  nu este cea a adevărului despre Dumnezeu, ci este cunoaşterea Adevărului care este Dumnezeu sau, cum spune atât de bine Sfântul Simeon, sărbătoare a întâlnirii: “Te slăvesc pentru că, neamestecat şi neîmpărţit, Te-ai făcut un duh cu mine”. Focul dumnezeiesc cuprinde Creatorul şi făptura, înlătură orice distanţă şi orice obiectivare sau exteriorizare a autorităţii. Sartre este dornic de o libertate formală, dar această libertate este vidă, fără obiect; după spusele lui Simone Weil, ceea ce predomină este obiectul sau conţinutul: apa vieţii, Duhul Sfânt revărsat fără măsură.

În ziua Cincizecimii, Sfântul Petru citează profeţia lui Ioil: “Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa” (Faptele Apostolilor 2, 17). Pogorârea Duhului Sfânt semnifică inaugurarea calitativă a timpului final, chiar dacă pentru moment darurile Duhului sunt împărtăşite de-a valma. Mişcările inspirate de Conciliul Vatican II atestă un dinamism care pune în mişcare Trupul Bisericii; tatonări adesea stângace, ele caută în chip pozitiv, printre rătăcirile trecutului, adevărata relaţie dintre părţile aceluiaşi Popor ales; episcopii şi laicii sunt laolaltă şi deopotrivă slujitori, după chipul Domnului. Duhul Sfânt poate provoca doruri şi nerăbdări, sau căutări loiale care servesc înaintării către Împărăţie.

În amintirile sale din adolescenţă (”Cuvintele”) Sartre spune ceva profund: “Îl aşteptam pe Creator Tatăl şi m-am trezit cu un Director General”. Biserica trebuie să fie atentă cu aceste aşteptări, cu aceste căutări, dar trebuie mai ales să le dea răspunsuri. Printr-un asemenea răspuns, episcopul nu va mai fi văzut ca un şef, ca un patron cu putere de constrângere, ci ca un chip al Tatălui; iar un om însetat de libertate va fi tratat precum fiul rătăcitor care nu caută autoritatea, ci inima părintească. Aceasta ar fi bucuria şi libertatea copiilor lui Dumnezeu care ar găsi în Biserică, dincolo de reguli şi de funcţii, Duhul Sfânt.

Atunci   când   devine   interioară,   ascultarea   de Dumnezeu te face să-L vezi pe Cel cântat în Liturghie: “Unul Sfânt, Unul Domn lisus Hristos”. Este singura Domnie revelată de Dumnezeu Însuşi, aceea a lui Hristos Care bate la uşa inimii omeneşti (Apocalipsa 3, 20).  Alături  de Hristos există Domnia penticostală a Sfântului Duh dimpreună cu suflarea lui liberă aşteptând Domnia Tatălui în sânul împărăţiei: dar se poate numi Domnia “autoritate”? Ar fi absurd, Împărăţia este Domnia Treimii care îi include pe toţi oamenii – eliberaţi pînă la urmă prin Adevărul Bucuriei neapuse – în cercul sacru al unei nesfârşite iubiri. Asemenea Sfântului loan Botezătorul, Biserica trebuie “să se micşoreze” pentru a nu însemna decât prezenţa lui Hristos – Mirele – care face deja din comuniunea euharistică o comuniune nupţială cu oricare suflet omenesc.

Suntem în faţa unui fapt istoric brutal. Din diverse motive, Biserica epocii pre-constantiniene este respinsă. O mână de oameni fără nici o priză istorică care-şi proclamă mesajul în faţa unei lumi ostile. Mai precis, e vorba de epoca post-constantiniană. Lumea nu mai este păgână, pentru că a devenit profund  atee.  Ascultă  alte evanghelii  şi  alţi  profeţi. Forţe dinamice intră în acest joc, încercând mereu să integreze în lume o seamă de dominante noi, incompatibile cu morala creştină.

În faţa oricărei afirmări a transcendentului, spiritul sceptic al oamenilor se întreabă: “Ce este adevărul?”. Pilat dispreţuia mentalitatea iudaică. Cu atât mai mult are dreptate lumea de astăzi atunci când dispreţuieşte creştinismul istoric, al cărui chip este brăzdat de atâtea trădări.

Continuarea AICI

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here