Autocunoaştere, nevroze profesionale şi maturitate duhovnicească

0
171

70263_ascultarea-203948În urma unei mai profunde cunoaşteri de sine şi a unei maturizări duhovniceşti, slujitorul bisericesc va putea să-şi identifice mecanismele de apărare, sesizând dorinţa nepotolită ce zace în el pentru a fi recunoscut şi a ieşi în evidenţă, fapt ce duce inevitabil la o pervertire a relaţiilor sale cu ceilalţi. Istoria sa personală este marcată de diverse experienţe dureroase, provocate de pretenţiile tot mai mari ale unei lumi nesăţioase, plină de refuzuri şi respingeri inumane. Preotul ştie aşadar ce înseamnă lipsa iubirii, întrucât în vremea copilăriei a trăit sub presiunea unor părinţi şi dascăli opresivi şi a fost marginalizat de fraţii egoişti. S-a confruntat apoi cu „sfânta indignare” a unora din Biserică, semn al refuzului lor total şi brutal la adresa lui. Nevoile sale sufleteşti neîmplinite continuă să-i adâncească starea în care se zbate, contribuind la aceasta şi propriile sale pretenţii, ce par justificate, precum şi tendinţa inconştientă de a profita de ceilalţi, spre o iluzorie satisfacţie de sine, chiar dacă conştientizează acest lucru.

Ca un preot să poată înţelege şi accepta imperfecţiunea umană, ar trebui să se întrebe pe sine ce aşteptări are el însuşi de la un păstor bisericesc. Duhovnicul de regulă poate fi ales intuitiv, preferându-l pe unul în locul altuia. Urmărim în general trăsăturile lui de personalitate, care deşi nu le putem defini cu exactitate, ştim cam în ce fel am vrea să fie preotul ales de noi. Dacă ar fi să ne referim doar la câteva din aceste trăsături, am dori ca el să fie un om autentic, cu inimă bună, îngăduitor faţă de imperfecţiunea omenească, care să nu se revolte şi să condamne starea noastră oricare ar fi ea. Să ştie să asculte fără să monopolizeze discuţia fie într-un mod interogatoriu, fie prin formule dogmatice, arătându-se sensibil fată de neliniştile mai profunde ale celuilalt, fiind deschis către noi şi interesele noastre, şi respectând adevărurile încredinţate.

Nădăjduim să întâlnim la un astfel de preot capacitatea reală de a înţelege dificultăţile personale celuilalt, punându-le pe acestea în legătură cu diverşi alţi factori, de o complexitate sau alta, ce au făcut posibilă încâlceala existenţială de nedescris  în care ne zbatem. De asemenea, el trebuie să aibă  putinţa de a întrevedea pe viitor consecinţele faptelor şi acţiunilor noastre. Am vrea ca el să deţină acea  rară harismă de a pricepe înţelesul mai profund al comportamentului exterior şi înţelepciunea de a-l îndruma pe cel aflat în dificultate, punându-i în ordine conflictele interioare, într-un mod care să-i  confere mai multă liniştire interioară. Am mai dori,  dincolo de cele spuse până acum, ca el să nutrească  un interes autentic şi dezinteresat faţă de semeni, să  nu se folosească de relaţia creată prin poziţia sa de păstor pentru a-l mustra pe celălalt, pentru a-şi aduce  satisfacţie sieşi, căutând cu adevărat şi străduindu-se cu durere pentru creşterea sa interioară. Ne dorim,  desigur, ca slujitorul bisericesc să fie un om ce trăieşte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa, fiind dedicat  în întregime Bisericii şi unei comunităţi bisericeşti concrete, precum şi fiecărui mădular al ei luat  separat. El trebuie să vadă în fiecare om o valoare incomensurabilă şi o vocaţie de o importanţă cosmica, fiind legată de un scop veşnic, ce va corespunde parcursului său duhovnicesc din această viaţă, făcând totul pentru a-l motiva în acest sens.

Pe de altă parte, ne-am dori ca acest preot drag inimii noastre să nu fie un egoist, un profesionist rece; care luptă din răsputeri să-şi păstreze autoritatea şi renumele, cultivând relaţii reci şi distante,  străduindu-se mai degrabă să-şi păstreze poziţia bisericească decât să fie deschis nevoilor celorlalţi să stabilească legături strânse şi profunde cu oamenii. Graba şi încordarea îl fac de obicei pe cleric să fie inabordabil. Este vorba aici de tensiunea dată de urmărirea anumitor scopuri, care îl împing cu putere nestăvilită spre tot mai multe activităţi, fără a-i mai da răgaz pentru liniştire, relaxare şi deschidere faţă de oameni şi nevoile lor. Oamenii i-ar descoperi durerile şi chinurile ascunse dacă l-ar simţi dispus să asculte cu răbdare şi ar vedea că discuţiile avansează spre lucruri mai profunde.

Clericul care vorbeşte continuu pentru a monopoliza discuţia şi a controla situaţia, exclude din capul locul comunicarea şi comuniunea. O poziţie dogmatică şi lipsită de elasticitate din partea lui, refuzând acceptarea realităţii omeneşti, pe care încearcă să o trateze doar ca pe ceva întunecat, ce trebuie respins, zădărniceşte exprimarea sentimentelor personale, dar şi orice manifestare vie şi spontană din partea celuilalt. La fel de nepotrivită este atitudinea mieroasă, a unui preot veşnic cu zâmbetul pe buze, ce insistă pe faptul că toate sunt „minunate” în lume, hotărât să nu vadă, să nu audă nimic rău şi să nu spună nimic neplăcut, indiferent ce s-ar întâmpla în jurul său. Cine ar îndrăzni să-şi descopere neputinţele unuia care în mod evident deţine toate răspunsurile, simplificând exagerat toate problemele prin formule dinainte pregătite şi generalităţi lipsite de concreteţe.

Acestea, precum şi alte mecanisme psihologice de apărare, trădează, deşi nu într-un mod desluşit, Problemele personale pe care i le-ar putea crea encului anxietatea şi sentimentele de inferioritate, nevoia de atenţie şi recunoaştere, de afecţiune şi siguranţă. Toate acestea, dacă există, vin să-l chinuie, dându-i un sentiment de vinovăţie şi dorinţa de a se autopedepsi, într-o reprimare de sine, determinându-l să caute retragerea într-o sfinţenie introvertită. Astfel de stări apar chiar dacă persoana în cauză nu este răspunzătoare de problemele psihologice enumerate mai sus, întrucât de obicei anumite stări inconştiente lucrează la un nivel mai profund, dincolo de suprafaţa conştientului. Putem avea de a face aici cu un produs al condiţiilor sociale şi de civilizaţie pe care nu le-a creat omul respectiv, însă cu care a încercat toată viaţa să se armonizeze cât a putut mai bine, ţinând cont că existenta este marcată de conflicte, la toate nivele ei. Chiar dacă aceste traiectorii sufleteşti au fost fixate încă de la naşterea sa, ele devin mai pregnante în relaţiile lui prezente. Plecând acum de la situaţia prezentă, putem descoperi şi activa mai bine toate acele puteri latente pozitive şi nevoi dinamice ale personalităţii noastre.

În Apus s-au întocmit multe studii legate de cercetarea nevrozelor profesionale ale clericului sau a anxietăţilor lui specifice, ca o consecinţă a poziţiei deţinute de el în societatea contemporană. Aceste i studii analizează influenţa ce o au asupra personalităţii egocentrice a clericului, grijile membrilor comunităţii bisericeşti, nesiguranţa dată de numărul mare şi caracterul întâistătătorilor lui, antagonismul cu confraţii săi, strâmtorarea sa economică şi tendinţa de a-şi face profitabilă slujirea – financiar – pentru a face fată nesiguranţei materiale a familiei. De asemenea lipsa unui control în privinţa folosirii timpului personal şi nefixarea clară a unor ţine vor aduce ispita trândăviei. Un alt izvor de anxietate este expunerea vieţii personale şi familiale a clericilor controlului public, fapt de neocolit când este vorba de o slujire sfântă, deşi, pe de altă parte, se confruntă cu o anumită izolare, consecinţă a faptului că sunt consideraţi categorie aparte de restul oamenilor. Dincolo de toate acestea, clericul este inevitabil să nu se găsească într-o poziţie dificilă, iţiarcat de tot felul de anxietăţi, fapt care duce la o subminare a respectului de sine şi la o clătinare a relaţiilor cu ceilalţi oameni.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here