Atunci când te rogi, trebuie să ai conştiinţa faptului că Dumnezeu este de faţă şi te ascultă

0
909

rogiRugăciunea făcută din rutină, fără credinţă şi fără atenţie, este pierdere de vreme. Omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi care doreşte să stea de vorbă cu El, aşteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii. Pentru că spune tot Sfântul Ioan Scărarul: “Iubirea ostaşului faţă de împărat o arată războiul; iubirea creştinului faţă de Dumnezeu o arată vremea rugăciunii şi starea la rugăciune”. Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea, iar teologii au socotit-o pe aceasta oglinda creştinului.

Atunci când te rogi, trebuie să ai conştiinţa faptului că Dumnezeu este de faţă şi te ascultă. Atenţia la cele spuse te ajută să faci o rugăciune bună. Sigur că nu-i deloc uşor să fii mereu atent la rugăciune. Gândurile stimulate de potrivnicul te poartă la grijile zilei.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „De ce când stau la rugăciune mai mult mă trage gândul la alte griji?” Şi i-a răspuns bătrânul: „Diavolul dintru început nevrând să I se închine Dumnezeului tuturor, s-a lepădat din ceruri şi străin s-a făcut de Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta se sileşte şi pe noi să ne tragă de la rugăciune pentru alte zăbăvi, vrând să lucreze şi în noi ceea ce a pătimit el”.

Sfinţii Părinţi considerau că rugăciunea este osteneala cea mai bine plăcută lui Dumnezeu, de aceea se cuvine să o facem bine şi cu atenţie.

Dacă ne rugăm fiind în pace cu toată lumea, având credinţă şi smerenie, încercând să ne ţinem trează atenţia la ceea ce facem, nădăjduim să ajungem la o rugăciune de calitate. S-au făcut multe împărţiri ale rugăciunii, după criteriul calitativ. Socotim potrivită următoarea împărţire, după acest criteriu, urmând o linie ascendentă şi punctând cinci trepte: prima treaptă – rugăciunea întinată; a doua treaptă – rugăciunea „timp pierdut”; a treia treaptă – rugăciunea minţii; a patra treaptă – Rugăciunea făcută cu mintea în inimă; şi a cincia treaptă – extazul sau răpirea.

Le luăm pe rând. Prima treaptă: rugăciunea întinată. Din nefericire, este prezentă la toţi începătorii. În timp ce omul se roagă, îi vin în minte tot felul de gânduri pătimaşe. Ele răsar din străfundul inimii, unde au pătruns din neatenţia noastră. Imagini scârboase, pofte păcătoase acumulate în timp sunt scoase la suprafaţă de cel rău tocmai în timpul rugăciunii. Referitor la această rugăciune Sfântul Ioan Scărarul spune: „Precum împăratul pământesc priveşte cu scârbă la cel ce stă în faţa lui, dar îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu duşmanii stăpânului, aşa priveşte cu scârbă şi Domnul la cel ce stă înaintea Lui în rugăciune şi primeşte gânduri necurate”. Mai ales tinerii nu sunt cruţaţi de gânduri păcătoase în timpul rugăciunii, nici chiar în biserică, gânduri stimulate şi de persoanele pe care le văd sau le aud.

A doua treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea „timpului pierdut”. Aceasta este puţin mai bună decât rugăciunea întinată, dar e o simplă oboseală, fără rezultate. “Altceva este întinăciunea rugăciunii, spune Sfântul Ioan Scărarul, şi altceva e pieirea ei, şi altceva furarea, şi altceva prihănirea ei. Întinăciunea ei este a sta înaintea lui Dumnezeu şi a năluci gânduri necuvenite; pieirea este a se robi de griji nefolositoare, furarea este împrăştierea cugetării pe nesimţite, prihănirea este un atac oarecare ce se apropie de noi”. În vremea rugăciunii „timpului pierdut” îi trec creştinului prin minte tot felul de griji, nu se gândeşte la lucruri urâte, ci la lucruri utile. În timpul rugăciunii de dimineaţă îşi face planuri pentru toată ziua; în timpul rugăciunii de seară reia în minte toate tărăşeniile de peste zi; stând la liturghie ţese planuri de viitor. Aceste gânduri care împrăştie mintea de la rugăciune se pot înlănţui, alcătuind aşa-numita „punte a dracilor”. De exemplu: stai la slujbă în biserică. Priveşti la policandru. Îţi aduci aminte că l-a donat cutare persoană. O cunoşti bine pe persoana respectivă, îţi vine în minte faptul că nu-i chiar „uşă de biserică”. Într-o anume situaţie aţi fost amândoi părtaşi la o faptă păcătoasă. Îţi pare rău, dar savurezi cu gândul din nou faza respectivă. Şi secvenţele pot continua. S-ar putea găsi şi alte exemple mai izbutite. În orice caz, rugăciunea „timpului pierdut” nu ajunge în cer.

A treia treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea minţii. Ea se apropie de bine. De data aceasta, rugătorul n-are nici gânduri rele, nici gânduri bune. Este foarte atent la ceea ce spune. Ea se mai numeşte rugăciunea cugetării. Mintea s-a deprins să se culeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte în slova scrisă şi-o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea însăşi. Această rugăciune rămâne însă uscată. Inima nu se îndulceşte din ea. Este adevărat că nici un pietism emoţional, în care mintea nu raţionează, nu este folositor. Sfântul Pavel ţine să sublinieze faptul că în rugăciune este implicată şi mintea. “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”.

A patra treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea făcută cu mintea în inimă. Aceasta este rugăciunea cea bună. Coborând cu mintea în inimă, şi închizând uşile şi ferestrele, începi cea mai intimă şi sfântă convorbire cu Dumnezeu. Aşa cum am văzut, când te rogi, spune Domnului Hristos tot ce te doare. „Intră în cămara ta şi închizând uşa roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns si Tatăl tău care vede în ascuns, îţi  va răsplăti ţie”. La această rugăciune participă omul întreg, cu toate facultăţile sale, îndulcindu-se din dialogul cu Dumnezeu. Coborându-se mintea în inimă şi începând rugăciunea, inima se încălzeşte, iar ceea ce adineauri era gând, aici ajunge simţire. Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii.

A cincea treaptă calitativă a rugăciunii este extazul sau răpirea, culmea cea mai înaltă a rugăciunii. În această situaţie omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcându-o Duhul Sfânt. Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, zice: „Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie. Că însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. În această stare era Sfântul Antonie cel Mare când soarele, apunând în spatele său, îl lăsa la rugăciune cu braţele întinse, şi tot aşa îl găsea dimineaţa, când îi răsărea în faţă.

Sfântul Ioan Casian ne relatează părerea Sfântului Antonie cel Mare referitor la starea de răpire, zicând: „Rugăciunea nu este cu totul desăvârşită când cel ce se roagă n-a pierdut orice conştiinţă de sine sau când înţelege ceea ce spune. Acest fel de rugăciune, atât de înaltă şi înălţătoare, nu lasă ca cineva să fie conştient de sine însuşi nici să se gândească la ceea ce face sau, pentru a spune mai bine, la ceea ce îndură atunci”.

Se întâmplă uneori ca un om pasionat de un lucru să fie atât de concentrat la ceea ce face, încât uită de sine însuşi, nu mai ştie unde se găseşte şi cât timp a petrecut în acea preocupare. Acelaşi lucru se petrece cu rugătorul care a ajuns în starea de răpire, este atât de cufundat în Dumnezeu încât nu-şi mai aminteşte de sine, nu-şi dă seama ce se întâmplă în jurul său, ci petrece într-o meditaţie adâncă.

Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here