Artistul Eduard Rudolf Roth: „Credinţa este lumina care face ca un arbore să nu rămână închis în propriile rădăcini“

0
388
Eduard Rudolf RothLoreta Popa
Mi-e greu să descriu în cuvinte sufletul unui om cu care providenţa mi-a oferit şansa unei prietenii apropiate. Am crezut că e uşor la început, dar răspunsurile lui mi-au dat aşa frumoase aripi încât mi-a luat ceva vreme până am revenit pe pământ.

Eduard Rudolf Roth este spiritul căruia îi vor rămâne recunoscătoare. El a deschis o uşă atunci când toate celelalte erau închise pentru mine şi ar fi peste puterile mele să nu apreciez efortul lui.

Acest tânăr artist român, ce a găsit calea spre el însuşi alegând să plece cu familia în Palma de Mallorca, Spania, a adus la lumină arhitectura sufletului său într-o expoziţie ce va avea vernisajul la 1 octombrie, la Bucureşti. Lumea nouă pe care am descoperit-o în lucrările lui a lăsat o amprentă puternică.

Grafica lui Eduard Rudolf Roth nu este una oarecare.

Sunt umbre aparte, care te îndeamnă să cauţi unde nu te aştepţi, înlăuntrul tău; sunt lacrimi înnodate între linii frânte, pe care doar un suflet trecut prin furci caudine le poate vedea; sunt bucurii nemăsurate de nimeni care te ating semnificativ, definitiv.

Nu poţi trece cu vederea grafica lui, după cum nu poţi fii indiferent la poezia care se desprinde din aceasta dăruindu-ţi o şansă nesperată, aceea ce a savura arta cu toată fiinţa ta. Doctorand în Relaţii Internaţionale, absolvent a două programe masterale, Universitatea Bucureşti şi University of Kent at Canterbury, Eduard Rudolf Roth a activat ca jurnalist radio timp de 13 ani la Radio România, o viaţa de om am putea spune.

Din 2005 este consultant pentru dezvoltare şi optimizare afaceri, manager de proiect, formator şi web-designer. Între 30 septembrie şi 19 octombrie, 50 dintre lucrările lui vor fi expuse la Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Ele vor aparea în cadrul expoziţiei intitulate „La déesse du temps perdu – Zeiţa timpului pierdut“.

Vernisajul lui Eduard Rudolf Roth va avea loc la 1 octombrie la ora 17,30, în sala Mircea Eliade a Bibliotecii.

Evenimentul va fi cu participarea extraordinară a actorului Dorel Vişan, dar şi a Roxanei Moşianu, ce va încânta asistenţa cu harpa sa, iar printre cei care vor vorbi despre arta lui Eduard Rudolf Roth se numără Marina Roman şi cunoscutul om de radio Costin Tuchilă.

Imaginaţia tânărului artist surprinde, poemele lui aşezate cuminte pe hârtia alba se ascund uneori, dar nu pentru mult timp, căci la un moment dat ies la lumină parcă suflate de un vând bun şi generos ce nu vrea să păstreze nimic pentru sine.

Nici nu ar putea, căci Eduard Rudolf Roth, evident pseudonimul lui literar, îşi poartă generozitatea la vedere, acolo unde de obicei oamenii privesc atent. Atunci când sunt Oameni. Vă împărtăşesc bucuria interviului cu tânărul artist rugându-vă să citiţi cu atenţie, pentru că de Eduard Rudolf Roth cu siguranţă veţi mai auzi. Curând.

Eduard Rudolf Roth, de ce au trecut ani până când ai lăsat libertatea de a respira pasiunii tale pentru desen?

În esență, pentru că există drumuri și vise cărora le aparții și iluzii perceptive cărora crezi că le aparții. La început, pe la 13-14 ani – când timpul încă îmi mai încăpea în căușul palmelor – am ricoșat într-o lume nouă, o terra incognita a cărei magnetică atracție s-a dovedit irezistibilă: programarea pe computer.

Admiterea ulterioară la Tudor Vianu – una dintre prestigioasele instituţii de învăţământ liceal din Bucureşti – m-a făcut să-mi odihnesc nerăbdarea printre amețitoare secvențe de cod informatic, cu ajutorul cărora puteai crea lucruri, până atunci, de neimaginat. În umbra acestei hegemonii a noului, vechiul meu univers de cărbune, acril, acuarelă și hârtie avea să se deșire imaterial peste o firească stare de imponderabilitate…

Apoi, facultatea – suprapusă peste timpul mototolit al tranziției românești – vise de împrumut, euforii temporare, tristeți ereditare și multe, multe altele m-au făcut să mă îmbrac în propria-mi singurătate și să mă îndepărtez de lumina mea lipsită de contururi.

Într-o zi oarecare, prin 2007, femeia avea să pășească alături de mine pe cărările sorții. A făcut semn răsăritului să intre în casă și cu mâna-n mâna ei, am simțit că vreau să mă întorc în mine.

Era ca un soi de excentricitate tolerabilă în timpul studiilor masterale, un soi de time-out pe care-l ceream, inconștient, destinului. Din zâmbetul ei în lumina cenușie a Bruxelles-ului, degetele mele aveau să desprindă după o lungă absență, un nou ciob de lumină sub forma unei schițe în cărbune…

rudy-roth-pandora

„Zeiţa timpului pierdut“… mă regăsesc în titlul expoziţiei tale de la Bucureşti. Aduce puţin cu Timpul pierdut al lui Proust. De ce „Zeiţa timpului pierdut“?

Aduce cu Proust, pentru că multe din lucrările acestei expoziții își trag seva din Proust. Ele însele sunt rezultatul unei deșteptări a conștiinței, unei mutații structurale a spiritului și minții, a unei renașteri.

Cred, asemenea lui Proust, că arta este o forță care ne modelează, ne transfigurează și ne deschide drumul împlinirii. Fără ea fiecare dintre noi s-ar identifica, ca-n scrierile lui Marquez, prin ani și veacuri de singurătate. Atunci când scrii, pictezi, dansezi, cânți… nu mai ești bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, blond sau brunet, ești pur si simplu artist.

Eduard Rudolf Roth, de ce „Zeiţa timpului pierdut“?

E poate puțin mai greu de pus în cuvinte… însă am să încerc să explic. În primul rând, pentru că, în viziunea mea – puternic influențată de filozofia lui Henri Bergson – intuiţia, percepțiile sau emoțiile individuale și nu raționalismul mecanicist joacă rolul dominant în cunoașterea realității înconjurătoare.

Impulsurile și energiile creative ale imaginației inconștiente – implicit nesupuse rațiunii pure – relevă de cele mai multe ori forma completă a adevărului. În toate aceste elemente, ca și în alte stări și trăiri precum dragostea necondiționată, răbdarea, acceptarea, iertarea etc., regăsesc, simt, percep un sacru feminin, tangibil și atemporal, caligrafic ascuns în premisa că, intrinsec, natura esenței vieții transcende conceptul de gen.

Zeița timpului pierdut guvernează clipele netrăite sau insuficient trăite, speranțele abandonate. Ea însăși trăiește în femeia care nu și-a pierdut aderența la visele ei și care poartă încă tatuată pe tâmple nostalgia Edenului.

Dintre întâlnirile tale călăuzite spre tine de providenţă, ai vreuna mai aproape de suflet?

Cred cu tot sufletul că există un Sens în orice întâlnire. Nici una nu este întâmplătoare, toate ne lasă semne pe suflet, într-un fel sau altul, fiindu-ne invariabil mereu aproape.

Lucian Blaga, Mircea Albulescu … Este poezia zâmbetul creionului tău?

Cu certitudine.  Creionul este un element primordial. Cu ajutorul lui poți naviga prin volutele imaginației și din acest motiv poezia și desenele împart același zâmbet.

Aparent întâmplător, toate desenele prezente în această expozitie au fost rostuite să însoțească un volum de poezie. Este ultimul care-mi poartă semnătura urmând să vadă lumina tiparului într-un viitor destul de apropiat.

În experienţa ta de jurnalist radio au existat momente în care caligrafia sufletului tău nu s-a potrivit cu ce se întâmpla în jur?

A fost motivul primordial pentru care am renunțat, până la urmă, la acest drum. Atunci când am simțit că arhitectura lumii mele interioare începea să fie afectată de cea exterioară, am știut că trebuie să dau alt sens vieții mele.

Rămân însă indisolubil legat de mulți dintre colegii mei de la Radio România prin amintiri, sentimente și emoții pe care timpul mi le-a lasat pe tâmple și în suflet.

214

Palma de Mallorca… De ce?

Inițial, Palma a avut aparența unei întâmplări. Îmi aduc aminte că am simțit ajungerea aici ca pe un soi de improvizație a destinului. Ce-i drept, cochetam de ceva vreme cu idea plecării din Romania – cred că asta a devenit aproape un stereotip comportamental în multe familii tinere în care unul dintre parteneri este medic –, dar cu mintea cartografiasem cu totul și cu totul alte spații geografice.

Așa a fost să fie și mă bucur că a fost așa. Mallorquinii sunt oameni frumoși, tributari insularității lor, însă ospitalieri și primitori – cam cum sunt oamenii de prin satele noastre de munte.

Pentru că ne-am gândit la Proust, care este calitatea pe care o preferi la un bărbat?

Îmi plac oamenii autentici, capabili să-și asume propria identitate. Așa că aș putea spune sinceritatea.

Calitatea pe care o preferi la o femeie?

Exact același lucru.

Ce cuvinte descriu ceea ce faci astăzi, acum?

Azi fac același lucru ca și ieri, ca și alaltăieri… Las timpul să-mi agațe la streașina timpului jumătăți de gânduri, cojite din cine știe ce jumătăți de vise pe care, evident, le înțeleg doar pe jumătate. Îmi desăvârșesc povestea într-o jumătate de infinit, încercând să-mi asigur la bursa trăirilor cote egale de zâmbete și tăceri.

Azi, cad și mă ridic deopotrivă; iubesc și ignor echidistant tot ceea ce mă înconjoară; vând lumea și o cumpăr înapoi în numele echilibrului. Azi, pur si simplu iubesc.

La ce anume nu renunţi niciodată? Care este acel ceva pe care îl porţi mereu cu tine în suflet?

Sufletului meu îi priesc cuvintele, de asta port mereu în suflet momentul când fiul meu a întins mâinile către mine și mi-a spus, pentru prima dată tata…

Este schimbarea importantă sau nu?

Este vitală, pentru că fără schimbare, omenirea moare câte puțin în fiecare zi. Interludiul dintre naștere și moarte, căreia îi spunem viață nu este nici static și nici calcificat într-o stare de imponderabilitate, ci reflexia unei schimbări permanente. Schimbarea este o recalibrare a fluxului de energii creatoare, nu o modificare a destinației.

Ai aşteptări de la cei cu care te întâlneşti pe drum?

Am învățat că drumurile sorții nu au întotdeauna fântâni.

Ce înseamnă pentru tine Credinţa?

Lumina care face ca un arbore să nu rămână închis în propriile rădăcini.

Ai o amintire din copilărie pe care mi-o poţi împărtăşi?

De fiecare dată când închid ochii mă apuc și cotrobăi după copilărie prin căușul palmelor; mă izbește mireasma aia inconfundabilă de pâine proaspătă, în care se înveleau câteodată diminețile în casa bunicii.

Uneori chiar mă inundă starea aia de bine de pe vremea când întreaga alchimie a lumii încăpea într-o copaie de lemn în care bunica transforma făina în cocă și când toate secretele universului puteau fi pipăite cu vârful degetelor pe crusta rumenită a unei pâini.

Ce înseamnă Prietenie pentru tine?

Ploaia în care sufletul meu se dezleagă de sete.

Ce sfat de la părinţi ti-a rămas adânc întipărit în minte şi suflet?

Mă duci din nou cu gândul la copilărie. Cred că aveam vreo 4, poate 5 ani, iar genunchii și coatele zdrelite făceau parte din cotidian. Seara, bunica mă îmbăia cu o conștiinciozitate ritualică; îndepărta orice urmă a escapadelor mele prin cele mai nebănuite cotloane ale podului, magaziilor sau grădinii.

Dezinfectarea rănilor reprezenta, invariabil, punctul culminant al procesului; singurul lucru care mă liniştea erau cuvintele bunicii. Ea imi spunea că după ce adorm, acele răni sunt locul prin care Dumnezeu lasă lumina să se pogoare peste inima mea. De atunci îmi privesc rănile, oricare ar fi ele, altfel.

Ce culoare are depărtarea?

E translucidă, pentru că este deșirată din tristețe.

3170204616_b4ce9e4618

Un cuvânt, sau mai multe, despre vindecare…

Dacă înveți să o cauți de semne, vindecarea este în propriile noastre mâini…

…despre îngeri…

Lumină arcuită-n Lumină…

…despre vise…

Aşchii de iubire îndesate pe sub unghiile nopții…

Şi despre iubire…

Revelația infinitului…

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here