Sihaştrii României. Minunile lui Arsenie Boca, viziunile părintelui Cleopa, miracolele lui Iustin Pîrvu

0
957
arsenie boca profetiiS-au izolat de lume şi au devenit mărturisitori ai credinţei adevărate. Au renunţat la plăcerile lumeşti, transformându-se pentru noi, românii, în adevăraţii protectori ai neamului. Sihaştrii României sunt astăzi consideraţi sfinţi, cu adevărat. Iar toţi cei care vin şi se roagă la mormintele lor pleacă vindecaţi de boli adânci, de suferinţi, de griji. România TV a realizat un reportaj despre sihaştrii României.

De-a lungul întregii istorii a poporului român, oricât de vitrege ar fi fost vremurile şi oricât de atacat în fibră să ar fi fost poporul, întotdeauna- că o ultima linie de apărare- undeva, în mănăstiri, în munţi, s-au găsit marii rugători ai neamului. Sihaştrii.

Un exemplu care a ajuns până la noi din negura istoriei este cel al lui Daniel Sihastrul. În vremurile de cumpăna, Ştefan cel Mare a mers acolo şi din chilia de piatră a lui Daniel a ieşit alt om. Mai hotărât, mai înţelept că şi când Daniel i-ar fi împărtăşit o mare taină. Despre Daniel s-a aflat dar cu siguranţă că au fost sute de astfel de călugări ai pustiei care şi-au asumat dintotdeauna să fie coloana vertebrală a poporului.

În zilele noastre, în conştiinţa românilor, există câteva repere fundamnetale ale ortodoxiei. Chiar dacă încă nu sunt prăznuiţi în calendarul creştin ortodox, credincioşii simţi instinctiv că ei sunt Sfinţi, indiferent de hotărârile Sinodului.

Mii se pelerini se îndreaptă an de an către mormintele părinţilor rugători- Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Cleopa şi Arsenie Papacioc. Ce îi atrage pe oameni că un magnet în aceste locuri dacă nu tocmai harul acestor călugări inainate văzători cu duhul, făcători de minuni dar mai presus de toate iubitori de oameni.

Arsenie Boca, fulgerul divin

În conştiinţa creştinilor ortodocşi numele Arsenie Boca este că un fulger divin, binecuvântat de Dumnezeu. Iubitor de oameni, dar aspru, a reuşit încă din tinereţe să fie perceput de cei care l-au cunoscut drept un fenomen excepţional. De la înfăţişare, până la gânduri şi fapte, totul părea din altă lume.

Minunile înfăptuite de părinte, atât în timpul vieţii cât şi după moarte, sunt preţioase dovezi ale sfinţeniei sale. Cea mai frecvenţa din manifestările pe care unii le-ar cataloga drept paranormale, dar care sunt normale pentru un Sfânt, este puterea acestuia de a pătrunde în gândurile oamenilor. Mai mult decât atât, soarta era o carte deschisă pentru părinte.

Timpul şi spaţiul nu erau pentru el decât dimensiunile lumii acesteia.

Multe dintre minunile părintelui Arsenie au rămas în sufletele şi minţile oamenilor că un lucru de taină. Nu s-a făcut paradă de ele şi cumva, părintele a pătruns în sufletul scepticilor drept un mit. Însă câteva dintre relatările celor care au asistat la asemenea minuni, par deasupra oricărei bănuieli. Vorba Sf Augustin- pentru cel care crede, am 1000 de argumente, pentru cel care nu crede, nu am nici unul. Singură înregistrate audio cu părintele Arsenie este un discurs despre fericire:

“Uită-te acolo, înăuntru, în inima ta blanda şi vei vedea că numai lumina, numai lumina îţi poate aduce valoare aceea pe care o cauţi de atâta vreme. Pe care ai pierdut-o, ai risipit-o. Nu, n-a fost vină ta. Cum să fie vină ta? Au venit alţii şi ţi-au băgat tot felul de chestii în cap cum că trebuie să faci aia şi aia că să fii fericit. Fericirea nu vine, nu vine aşa. Ea se dobândeşte! Şi cum se dobândeşte ea? Numai prin muncă, muncă. Muncă interioară. Acolo trebuie să munceşti, române. Tare am luat-o razna! Aşa o luăm noi pe coclauri, să fie mai greu decât trebuie. că aşa e neamul român”.

“Când eşti cu Dumnezeu, nu îţi mai trebuie nimic. Aşa că române, ce tot alergi, ce tot alergi încolo şi încoace? Nu dobândeşti nimica”.

Se spune că atunci când părintele Arsenie se ruga pentru români, îi curgeau lacrimi şi întreagă mulţime plângea cu el. Iubirea de oameni şi miracolele- cotidiene aproape- pe care, prin credinţă, părintele le săvârşea i-au aşezat aureolă de sfânt încă din timpul vieţii. Când Arsenie voia să ocrotească lumina lumânării, nici o vijelie din lume nu o putea stinge.

“Părintele ţinea lumânarea aşa, într-o parte, că să fie luminată cărarea, noi să vedem pe unde mergem, aleea care ducea de la biserica până la arhon…destul de lung drumul. Şi mă uităm cu ochii agăţaţi de lumina şi zic: uite acu’ se stinge, uite acu’ se stinge. Nici vorba! Se ridică lumina deasupra lumânării, o ridică vântul şi cădea din nou pe lumânare şi nu se stingea.

Sau zbura în lături, venea îndărăt pe lumânare şi nu se stingea. Toţi eram înmărmuriţi, chiar şi cei care erau obişnuiţi cu Sâmbătă. Părintele îmi pune lumânarea în mâna şi spune: “Ţine şi tu lumânarea şi nu te mai miră atâta!”. Eu am luat lumânarea, am ocrotit-o cu amândouă mâinile să nu se stîngă, dar ce?, s-a stins imediat. Imediat s-a stins, nici nu era posibil să ardă în vijelia aia. Şi părintele îmi spune: vezi că nu ştii să duci o lumina în furtună! Trebuie să înveţi lucrul asta. Eu nu am ştiut la ce se referă dar el se referea la furtună pe care o aveam de parcurs. Aveam de învăţat cum se duce o lumina în furtună”.

Şi cine ştie câte alte minuni a mai săvârşit părintele Arsenie, despre care nu o să aflăm niciodată, tocmai pentru că atât cei vindecaţi cât şi părintele au păstrat o pioasă tăcere.

Un caz despre care s-a aflat totuşi este cel al unei fete paralitice care s-a ridicat în picioare şi a mers.

“Toţi lucrăm în grădina mănăstirii. Şi aşteptăm să îi vie rândul la spovedit. Şi un ţăran din zona o ajuns la părintele Arsenie cu o fiica de 16 ani care era bolnavă de o paralizie infantilă. Şi o zis părintele către el: “Ba, du-te vezi de treburi acasă! Ai de secere şi de coasă. Lasă faţă aici”.

Şi o aşezat-o într-o chilie şi un călugăr bătrân îi purta de grijă. Îi dădea de mâncare, apă să se spele şi după aceea după ce se termină slujba, că se făcea noapatea la mănăstire, după cum e obiceiul- o punea într-o roabă, cu haine şi o aducea cu roabă în grădina mănăstirii că să mai meargă o femeie că să stea de vorba cu ea că să nu se plictisească.

La prânz o ducea la chilie, îi dădea de mâncare şi după-masă iară… Într-o bună zi însă, pe la vreo 10, văd că dispare roabă cu faţă. Toţi suntem aşa: unde-i faţă, mă? Şi am văzut cum călugărul o duce la uşa bisericii, o introduce înăuntru în braţe, că nu putea umblă deloc şi, după o ora, vedem faţă cum iese din biserica pe picioarele ei, ţinându-se de braţul părintelui Arsenie. Pe picioarele ei”.

Iustin Pîrvu, izvorâtorul de mir

De la Prislop unde zeci de mii de pelerini vin în fiecare an până la Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ se întinde un meridian de energie divină. Aici, la Neamţ, un alt mare duhovnic, trecut în veşnicie şi el, veghează asupra păcătoşilor. Părintele Iustin Pârvu, izvorâtorul de mir:

“Ceva aşa de neînchipuit să vezi tu cum dispar maşini întregi, trenuri, se duc în avalanşe de ape. Ceva de neînchipuit să le vedem noi cu ochii noştri toată pieirea această a lumii, a copiilor, a bătrânilor, bolnavi în spitale, aruncat în valurile marii şi duşi, pierduţi aşa. Ar trebui să plângem, să ne căim. Suntem în marginea prăpastiei în toată drama asta pe care o trăim”.

Prin micuţa chilie a părintelui Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă s-au perindat mii de credincioşi pe când acesta nu trecuse încă la cele veşnice.

Acum şi mai mulţi credincioşi, din toată lumea, vin zilnic la mormântul sau convinşi că vor fi ajutaţi să-şi depăşească propriile nevoinţe şi necazuri dar mai ales, să se apropie, cu mijlocirea părintelui, de mântuire. De acolo de unde este, părintele continuă netulburat să înfăptuiască cea mai mare minune a să. Iubirea neţărmurită de oameni şi capacitatea să divină de a-I transformă pe cei care veneau la el cu sufletul pe tavă în nişte oameni mai apropiaţi de Dumnezeu.

Convins că monahii sunt ultima pavăză împotriva răului, un fel de armata de elită a credinţei, părintele Iustin a spus întotdeauna lucrurilor pe nume. Pe cele pe care le vedea în lumea asta şi pe celelalte pe care le percepea că un inaintevazator cu duhul ce era. De aceea, fără şovăială le-a spus celor care au avut urechi să-l asculte că întâmplările care vor veni ne vor pune la încercare credinţă.

Conştiinţa lucidă a ortodoxiei şi a românismului, părintele Iustin nu s-a rezumat la a fi un simplu duhovnic. El a avut curajul, chiar cu riscul de a-şi atrage antimpatii din toate direcţiile, de a spune lucrurilor pe nume în ceea ce priveşte direcţia în care se îndreaptă România şi despre tarele lumii contemporane. Asaltul dat de secte în România ultimilor 25 de ani I se pare părintelui a fi o parte din conspiraţia pusă la cale împotriva adevăratei credinţe.

“Românii nu ştiu ce să facem într-o direcţie din punct de vedere religios. România s-a vândut, s-a vândut ortodoxismul.”

“Te naşti ortodox şi apoi nu ştii ce mai eşti. S-a dat pradă paganimului şi răutăţilor. Asta este specificul nostru, de sligarnici, dom’le. Romanul asta are multe calităţi dar are specificul slugăriei. Pentru că am trăit aici în influenţă slavă, germană, turcă şi în felul asta s-a diminuat valoare specifică a romanului.

Poporul nostru este un popor sărac şi sacrificat în toate laturile pentru că nu am avut nicioodata oameni care să îl sprijine, să îl ajute câtuşi de puţin. Primarul, prefectul stau acolo de 70 de ani. Stat comunist şi până astăzi nu se întreabă nimeni dar când mai schimbă mai partidul mai, când mai se termină lumea asta să facem ceva?”.

În vara anului 2013 energia vitală, miraculoasă a părintelui Iustin începe să se diminueze încet, încet. Cei din preajma lui spun că de câte ori venea vorba despre moartea să, părintele Iustin se referea la ea că la adevărată naştere. Părintele Iustin şi-a prevestit moartea. Înainte însă să treacă la cele veşnice a ţinut să le împărtăşească călugărilor săi o profeţie despre viitorul apropiat al României.

“Mărturisesc cu toată convingerea că este un mare sfânt. A transformat o sticluţa de untdelemn de la candelă în mâna unui preot din vatra dornei, în mir. Şi minuni sunt nenumărate. Toţi cei care vin la mormântul lui iau tămăduire”.

Părintele Cleopa, inima poporului român

Munţii Moldovei împodobiţi cu nestematele mănăstirilor au fost adăpost şi loc de întâlnire cu divinitatea pentru mulţi sihaştri. Unii au rămas şi vor rămâne de-a pururea necunoscuţi. Alţii, însă, au ajuns să fie în inima poporului român. Părintele Cleopa a trăit ani de zile în mijlocul codrului. A slujit multă vreme în catedrala pădurii iar păsările din desiş i-au ţinut isonul că din strană. Viziunile pe care le-a avut în pustie i-au revelat tainele vieţii de apoi:

“În vremea de apoi vor fi oameni mândri, trufaşi, făţarnici, vicleni, desfrânaţi, ocărâtori, necredincioşi, neascultători de părinţi şi atunci focul mâniei şi stihiile se vor înfierbântă. Şi vor lua foc”.

Cei care au avut marea şansă de a stat de vorba cu el şi de a fi învăluiţi de harul sau, nu îl pot uită, mai ales că dincolo de vorbele pe care le spunea, parcă se deschidea o poartă către o înţelegere fără cuvinte a lumii acesteia şi a celeilate.

Harul părintelui Cleopa a fost recunoscut în întreagă ortodoxie. Vizită patriarhului Bartolomeu 1 al Constantinopolului împreună cu prefericitul Teoctist, patriarhul de atunci al României în saracacioaca chilie a părintelui Cleopa spune totul despre importantă isihastului din inima Moldovei.

Poveţele despre răi şi ascultare ale părintelui Cleopa avea să le primească un alt mare duhovnic al României, părintele Arsenie Papacioc.

Legătură celor doi sihaştri datează de pe vremea când s-au izolat în codrii Neamţului, prigoniţi de comunişti. Aici, tânărul Arsenie Papacioc avea să fie iniţiat în tainele rugăciunii inimii:

“Pe mine m-au întrebat foarte mulţi, domle cum am trăit şi cât am postit şi prin puşcării nu s-a făcut vreo minune? Nu s-a făcut, am spus eu. Dar zic, s-a făcut o minune am spus? Care, care- au zis? Zic: eu am trăit în frigidere, am trăit ani de zile nemâncat, am trăit în pustiu şi venea lupul la 10 metri şi toate de astea că nu aveai nici un hotar decât cerul. Eu care am priceput glasul pădurii, înfrăţită cu ţine în orice chip şi singrul mijloc de apărare era pădurea, un glas mut pe care nu Îl poţi pricepe decât dacă eşti într-o mare trăire.

Astea nu sunt nişte minuni? Că eu încă trăiesc după atâta suferinţă? 1.41 dar ce vreau să va spun? Mulţumesc lui Dumnzeu pentrua cest lucru. O mare binecuvântare mi-a dat Dumnezeu. Am fost un om simplu, am făcut şi sport, pantera albă mă numeau fetele, eh dar nu am folosit suferitna, crucea, sufertinta”.

Ucenic al părintelui Cleopa, Arsenie Papacioc devine unul dintre cei mai îndrăgiţi călugări mărturisitori ai ortodoxiei.

Dulceaţă şi candoarea graiului sau, blândeţea duhului şi felul în care ştia să îi aducă pe creştini mai aproape de Dumnezeu aveau să rămână în inima celor care l-au iubit pentru totdeauna.

Lumea în care trăim astăzi pare volatilă. Rădăcinile parcă s-au rupt şi plutim într-o istovitoare gălăgie. Valorile s-au relativizat. Repere ce păreau de neclintit, devin în citirea aşa-zisei lucidităţi a veacului, simple întâmplări ale istoriei. De aceea, sfinţii pe care poporul român îi revendică sunt pentru noi, românii, coloana vertebrală, liantul divin, fără de care ne-am împrăştia.

Sursă: romaniatv.net

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here