Aroganţa apusului şi apostazia răsăritului – I

om fdara chipTradiţia culturală apuseană este rodul conjugării dintre concepţia romană despre tradiţia culturală elină şi didascalia creştină pe de o parte, şi cea a influenţei france pe de altă parte.

Moştenirea romană a imperialismului, concentraţionismului şi legalismului a dat naştere unei importante diferenţieri în tradiţia culturală şi teologică a Apusului chiar înainte de venirea francilor, ale cărei mostre sunt concepţiile teologice aparţinând lui Tertulian şi Augustin.

Totuşi, prezenţa francilor în Apus intensifică această diferenţiere şi conduce la o ciocnire cul-rală deschisă între Apus şi Răsăritul creştin, idică Imperiul Roman de Răsărit. Apusul înce-(e, cel puţin din secolul al X-lea, să trateze Răsă-tul cu o aroganţă care încet-încet s-a transformat în dispreţ.

Apusul trebuie să fi simţit o intensă inferioritate culturală, pe care a încercat să o ascundă cu

ajutorul obişnuitului sistem defensiv al arogantei şi care i-a cultivat o tendinţă de rivalitate.

Toti ambasadorii care au vizitat Constanţinopolul s-au întors de unde au venit tulburaţi, cuceriţi şi convinşi de forţa Imperiului Bizantin şi de firea supraumană a împăratului şi fericiţi săslujească pe împăratul care le-a urat un cald bun venit credincioşilor săi supuşi şi i-a răsplătit opulent.

Foarte mulţi conducători apuseni s-au simţit mândri pentru titlurile de magistru, patrician, ypatios (cavaler) sau de protospătar, pe care împăratul roman de Răsărit le conferea şi care îi făceau să se simtă pe jumătate romani, cu maniere civilizate şi seriozitate latină. Mulţi principi şi regi erau mândri când primeau însemnele domniei lor de la acesta. Chiar şi Dogele Veneţiei a acceptat cu entuziasm şi a purtat cu mândrie titlul de patriciu sau de proedru (preşedinte).

Răsăritul, cel puţin până în secolul al XH-lea, tratează Apusul ca barbar, îl ironizează, îl priveşte de sus şi îl dispreţuieşte. Spuneau, de exemplu, ambasadorilor străini că prinţeselor de viţă imperială le-a fost interzisă de către Constantin cel Mare căsătoria cu regi barbari, deoarece era o insultă nepermisă pentru măreţia împărăţiei bizantine ca femeile născute în porfira imperială să se unească cu oameni a căror provenienţă era obscură.

În secolul al X-lea, Nichifor Focas l-a umilit profund pe ambasadorul Apusului, episcopul de Cremona Liutprand care, printre altele, se plânge de îngrădirea deplasărilor, controlul minuţios al bagajelor sale şi alte umilinţe la care a fost supus în Constantinopol.47

Deşi Germania, Franţa, Veneţia sau statele normande ale Siciliei au înflorit în secolele al X-lea, al Xl-lea şi al XH-lea, „bizantinii nu au încetat să se considere pe sine singurul stat civilizat. Cu excepţia perşilor şi arabilor, pentru care au avut întotdeauna mai multă stimă, au tratat restul lumii cu condescendentă” .

Pentru istoricul bizantin Cinnamon din secolul al XIII-lea, care prezintă concepţia Răsăritului acelei epoci, hegemonii Italiei nu erau decât reprezentanţii împăratului, simpli regi care în mod eronat s-au autonumit împăraţi, deoarece acest titlu aparţine numai împăratului de Răsărit. Ridiculizându-i pe împăratul ilegitim şi pe papa care voia să-l încoroneze ca împărat, Cinnamon îi persiflează pe aceşti hegemoni care şi-au înjosit stema lor făcându-se acoliţi ai papei şi pe papii lor care, uitând tot ce datorau lui Constantin, se credeau capabili să-şi atribuie puterea imperială, în timp ce numai împăratul putea să-i acorde papei învestirea. „Al vostru papă nu este episcop, ci împărat”, afirmă printre altele trimisul Răsăritului în secolul al Xll-lea.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here