Politica educaţională a Patriarhiei constituia unul dintre principalele interese ale fanarioţilor acestei epoci, deoarece intenţionau să-şi asigure prin intermediul şcolilor Patriarhiei formarea propriilor descendenţi. Căci pentru fanarioţii acestei epoci (sau poate chiar dintot-deauna) formarea înseamnă educaţie raţionalis-te, intelectuală şi scolastică, conform modelelor apusene dominante din acea vreme. Fanarioţii nu numai că nu înţelegeau, ba chiar desconsiderau tradiţia isihastă a Bisericii Ortodoxe. In con-secinţă, nu aveau capacitatea de a fundamenta o direcţie de educaţie, care să fie continuatoare a îndelungii, autenticei şi autohtonei tradiţii educaţionale, consecventă tradiţiei isihaste, ce consideră cunoaşterea nu doar ca pe un fel de gim-nastică cerebrală, ci ca dezvoltarea totală a omului întreg. Intelectualii fanarioţi şi dascălii pe care aceştia i-au desemnat pentru şcolile Patriarhiei studi-aseră la facultăţile Universităţii din Padova sau la celebra şcoală Sfântul Athanasie din Roma, pe care Biserica papistaşă o instituise, în special cu scopul latinizării ortodocşilor.
„Nu-mi ajunge timpul să mă refer” la Theofil Korydaleu, Ioan Karyofyllos, Alexandru Mavrocordat – paduanii aristotelici ai secolului al XVII-lea -, la Evghenie Voulgaris cu filosofia-i germană a secolului al XVIII-lea – care au întreprins luminarea romeilor acelei epoci – sau la enciclopedistul Adamantios Corais care, în secolul al XlX-lea, a continuat tradiţia antecesorilor şi a promovat în spaţiul romeităţii contemporane un sistem educaţional absolut străin de natura şi firea ei, în pofida ademenitoarei şi superficialei sale elinolatrii.
Intre timp, continuarea tradiţiei isihaste locale a fost preluată de către oameni simpli care, pe baza intelectualismului apusean, au fost consideraţi inculţi, cu toate că pentru aceasta formarea înseamnă rafinament intelectual. Norodul, cu ataşamentul lui faţă de propria tradiţie, a văzut iluminismul fanarioţilor ca pe o încercare de francizare şi înstrăinare de ortodoxie a sa şi a manifestat o atitudine vrăjmaşă la adresa acestuia. Atitudinea acestor oameni simpli din popor a fost numită de iluminişti obscurantism şi e posibil să şi fost, într-o oarecare măsură. Iar dacă formarea şi cărţile au ajuns să fie echiva-lente neoaristotelismului Şcolii de Padova, filo-sofiei germanice şi scrierilor lui Bossuet, atunci romeii aserviţi turcilor nu aveau nevoie de o ase-menea educaţie. Cu toate acestea, istoricii de după Căderea Constantinopolului, fie ei apuseni ori intelectualişti romei, descriu realitatea istori-că cu o vădită prejudecată împotriva celor care stăruiau în tradiţia isihastă. Un studiu imparţial al izvoarelor arată că simplii romei cu orientare isihastă nu refuzau educaţia, ci intelectualismul apusean. Cataloagele bibliotecilor athonite arată că mănăstirile au continuat să-şi îmbogăţească bibliotecile de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pe de altă parte, vizitatorii străini ai Greciei şi ai altor provincii ale Imperiului Oto-man preţuiau instrucţia asemenea monahilor origenişti ai epocii lui Sava cel Sfinţit şi, în acord cu criteriile lor, considerau drept agramaţi nu numai pe cei mai mulţi dintre sfinţi, ci chiar pe însuşi Hristos. Formarea, în Răsăritul creştin, nu se măsura nici în funcţie de aptitudinea scolas-tică de a învăţa pe dinafară, nici de capacitatea scolastico-dialectică a omului, ci din perspectiva capacităţii inimii de a birui patimile, iar aceasta nu era doar concepţia romeică despre formare, ci şi cea clasic-elină. Socrate, pentru a se convinge de Charmides că era un tânăr vrednic, voia să afle dacă are un suflet nobil şi, în urma discuţiei cu el, căuta să vadă în ce grad era deprins cu virtutea discernământului. Pentru cercetătorii inte-lectualişti ai istoriei nu au existat romei cultivaţi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Se prea poate să fie adevărat că, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, printre romeii rămaşi credincioşi tradiţiei isihaste nu putem să găsim uşor figuri proeminente, precum acelea ale marilor Părinţi, care nu numai că nu au nici o spaimă faţă de înţelepciunea omenească, ci sunt deplin fami-liarizaţi cu ea. Va trebui, poate, să se recunoască cum că această îngemănare a slujit mai eficient tradiţia isihastă, deoarece a făcut-o accesibilă nu numai celor simpli, dar şi intelectualilor, care aveau tendinţa de a suspecta tradiţia isihastă ca pe o formă de obscurantism.
Această perioadă nu a fost lipsită nici de astfel de adepţi ai tradiţiei isihaste. Sfinţii Nico-dim Aghioritul şi Cosma Etolianul sunt exemple luminoase de teologi ortodocşi, care nu sunt nici în afara înţelepciunii lumeşti şi nici duşmanii ei, atâta vreme cât înţelepciunea aceasta nu submi-nează fundamentele tradiţiei ortodoxe şi ale vieţii. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre întreaga mişcare a Kollivazilor, care a combinat fidelitatea faţă de tradiţia isihastă răsăriteană cu cunoaşte-rea vrednică a înţelepciunii celei după lume.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
