Ajută-te singur: Manufacturile de bumbac. Arkwright. Mathew Bulton

0
148
Arkwright. Mathew BultonPentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Unul din cele mai mari rezultate ale invenţiunii a lui Watt, acel prin care un isvor de putere aproape nesfârşită fu pus la îndemâna claselor industriale, este întemeierea manufacturilor de bumbac. Inventatorul, al cărui nume s-a identificat mai desăvârşit cu întemeierea acestei  ramuri de industrie, este, fără îndoială, Richard Arkwright, mai însemnat poate mai mult prin energia şi pătrunderea, desfăşurate în practica afacerilor, decât prin însuşirile sale inventive.

Originalitatea lui ca inventator a fost adusă în lumină ca şi aceea a lui Watt, ca şi aceea a lui Stephenson.

Desigur, Arkwright se găsi faţă de maşina de ţesut, ca şi Watt faţă de maşina cu vapori, ca şi Stephenson faţă de locomotivă, – adică adună firele împrăştiate ale invenţiei şi făcu din ele o împletitură, care, în mâinile lui şi în vederea scopului ce urmărea, deveni un model pe cât de nou, pe atât de original.

Cu toate că Paul Levis, fiul unui protestant francez refugiat la Londra, obţinuse, cu treizeci de ani înaintea lui Arkwright un brevet pentru invenţia ţesutului cu cilindru, –  maşinile pe care ajunsese să le facă erau atât de nedesăvârşite în amănuntele lor, încât nu le putu folosi, iar invenţiunea nu avu niciun succes practic. Un alt lucrător necunoscut, fabricant de piepteni la Leigh, numit Toma Highs, inventă, – se zice – o maşină hidraulică şi o mule jenny, dar pentru aceleaşi motive, nu reuşiră nici aceste invenţiuni.

Mai ales când industria, pentru a îndestula cerinţele publicului, face apel la ajutorul inventatorilor, vedem aceeaşi idee fluturând dintr-o dată într-o mulţime de minţi: dovadă istoria maşinii cu aburi, a lămpii de siguranţă, a telegrafului electric şi a altor descoperiri. Se pare de altfel, că sub puterea invenţiunii care le frământă, o mulţime de minţi ingenioase nu pot niciodată să scape de durerile naşterii. Le trebue ajutorul unui spirit superior, a omului nu numai de ştiinţă, ci şi de experienţă, care vine în cele din urmă, le descătuşează din ideea lor, le aduce în lumină, şi le dă realitate, vieaţă şi succes.

Atunci printre inventatorii răsleţi, se înalţă o rumoare măreaţă, şi se văd oameni ca Watt, Stephenson şi Arkwright, îndatoraţi să-şi apere renunțe la drepturile împotriva concurenţilor, faţă de care au avut neiertata vină de a fi izbutit.

Richard Arkwright, ca şi cea mai mare parte a marilor mecanici, ieşi din rânduri.

Era născut la Preston în Lancashire, în 1732. Părinţii lui erau foarte săraci şi el era cel din urmă din treisprezece copii. Niciodată n-a fost trimes la vreo şcoală, nu avu altă educaţie decât aceea ce singur şi-o dădu şi totdeauna a scris cu oarecare greutate. Fu în tinereţe ucenic de bărbier şi învăţându-şi meseria, se statornici, în 1766, la Bolton, într-un subsol care se deschidea în stradă şi deasupra căruia puse firma: „La bărbierul subteran, doi gologani rasul!…” Ceilalţi bărbieri, băgând de seamă că li se răresc muşteriii, scoborîră şi ei preţul la acelaş nivel, dar Arkwright, dorind să izbutească cu orice chip, luă o hotărîre energică, pe care o anunţă astfel: „O bărbiereală bună pentru un gologan !…”

După câţiva ani, părăsi bărbieria, pentru a se ocupa cu negoţul de păr. Era pe vremea când se purta perucă – şi acest articol era o însemnată îndeletnicire în arta frizeriei. Porni deci în călătorii spre a cumpăra păr, şi bătu iarmaroacele din Lancashire, unde se tocmesc servitorii, pentru a cumpăra lungile cozi ale femeilor, care aşteptau acolo vreun serviciu; se zice că reuşea de minune în acest negoţ.

Vindea, de asemenea, văpseli pentru par, pe care le potrivea cu îndemânare, ceea ce îi aduse bune foloase.

Având înclinare pentru mecanică, el îşi petrecea cele mai multe din ceasurile de răgaz, construind modele de maşini, şi ca alţii care-şi făcuseră singuri educaţiunea şi avuseseră aceleaşi năzuinţe, el căută să rezolve problema perpetuei mișcări. Îşi urmări însă cu atâta căldură experiențele, încât își neglijă afacerile, pierdu puținul ce strânsese, şi căzu în mizerie. Femeea lui – căci era însurat – neputând să sufere cu răbdare aceea ce ea privea ca o zădarnică pierdere de timp şi bani, – se aruncă într-o clipă, de furie asupra modelelor lui şi le distruse, nădăjduind prin aceasta că va sfârşi cu pricina atâtor lipsuri familiare. Dar Arkwright, care era tot pe atât de încăpăţânat, pe cât era de entuziast, se supără peste măsură pentru această purtare a nevestei sale, – nu o iertă, şi o părăsi de îndată.

Cutreerând ţara, făcu cunoştinţă cu un individ numit Kay, ceasornicar la Warrington, care-l ajutase să-şi construiască unele mecanisme la maşina lui de perpetuu mobile. Se presupune că Kay este acela care dădu lui Arkwright ideea ţesutului mecanic.

Această idee, în tot cazul, îi intră în minte şi el se îndeletnici cu încăpăţânare să găsească un procedeu, pentru a o pune în executare. Kay nu putea, de altfel, să-l înveţe nimic în privinţa aceasta. Arkwright  părăsi atunci negoţul de păr şi se dădu în totul desăvârşirii acestei maşini, expunând un model al ei, construit de Kay, sub diriguirea sa, în una din sălile şcoalei din Preston. Cum el era cetăţean al acestui oraş, luă parte la votarea, foarte discutată, a generalului Bourgogne; dar sărăcia lui era aşa de mare, încât hainele îi erau sdrenţuite cu totul, aşa încât câţiva din concetăţenii lui puseră mână de la mână ca să-l poată îmbrăca, spre a se duce la vot.

Expunerea maşinii sale într-un oraş unde atâţia lucrători trăiau din exercitarea unei profesiuni manuale, era, fără îndoială, o încercare periculoasă.

Sgomote surde, rău prevestitoare, se auziră din timp în timp, aşa că Arkwright, care-şi amintea de soarta maşinii de ţesut a lui Hargreaves, care cu puţin mai înainte, fusese sfărâmată de populaţia din Blackburn, se hotărî înţelepţeşte să-şi ia bagajele şi să plece, cu maşină cu tot, într-o localitate mai puţin periculoasă. Se duse la Notthingham, unde făcu o cerere câtorva bancheri de acolo, care consimţiră să-i dea o sumă de bani, cu condiţia de a împărţi cu ei câștigurile aduse de invenţiune.

Maşina neajungând însă prea repede la gradul de perfecţiune nădăjduit, bancnerii sfătuiră pe Arkwright să se adreseze d-lor Strutt şi Need. Cel dintâi era inventatorul dibaci şi brevetat al fabricării ciorapilor. El înţelese repede tot meritul învenţiunii lui Arkwright şi un act de societate fu repede încheiat între ei, mulţumită căruia Arkwright văzu, în sfârşit, deschizându-i-se drumul bogăţiei.

Brevetul fu luat în 1769, pe numele lui „Richard Arkwright, ceasornicar din Notthingham”.

Era un fapt demn de însemnat că această dată (1769) e şi aceea a brevetului luat de Watt pentru maşina sa cu aburi. O ţesătorie de bumbac mişcată cu cai, fu întemeiată la Notthingham, şi puţin după aceea, o a doua, dar pe o scară mult mai mare, la Cromford, în Derbyshire. În aceasta din urmă, maşinile erau mişcate de o roată hidraulică, de unde numele de meşteşug hidraulic (water frame), dat în englezeşte maşinii de ţesut.

În vremea aceasta, la drept vorbind, lucrările lui Arkwright abia începeau. Toate amănuntele maşinii sale cereau încă mari perfecţionări şi el îi aduse atâtea, încât după un timp, construi o maşină de care se folosi pe cât de uşor, pe atât de avantajos. Totuşi numai după o lungă şi răbdătoare muncă îşi întemeie izbânda.

Câtva timp chiar, întreprinderile se arătară descurajate şi desgustate de o afacere care sorbea un capital considerabil, fără nicio roadă. Intreprinderea ajunse însă, în cele din urmă, să dea toate garanţiile izbândei: dar atunci fabricanţii din Lancashire se uniră împotriva lui Arkwright ca să-l despoaie de brevet, după cum minerii din Cornouailles se întovărăşiseră împotriva lui Bolton și Watt ca să-i lipsească de avantajele maşinii lor cu aburi. Arkwrieht fu chiar denunţat ca un duşman al lucrătorilor – şi o uzină construită de el aproape de Chorley fu distrusă de-o răzvrătire populară, cu toate că era păzită bine de soldaţi şi poliţişti.

Negustorii din Lancashire refuzară la început să-i cumpere produsele, cu toate că, după părerea tuturor, erau superioare cu mult celor de până atunci.

În cele din urmă, ei refuzară să cumpere privilegiul de a se servi de maşinile lui şi-şi dădură mâna să-l zdrobească în faţa tribunalului. În dispreţul sentimentelor tuturor oamenilor drepţi, şi spre dezgustul lor, brevetul lui Arkwright fu anulat, dar, cu toate că fu bătut, el nu voi să se lase. Dimpotrivă, întemeie câteva mari ţesătorii în alte districte din Lancashire, în Derbyshire, şi la New-Lanark în Scoţia.

Ţesătoriile din Cromford trecură, de asemenea, în mâinile sale. La expirarea înţelegerii cu Strutt, numărul şi calitatea perfectă a produselor sale fură atât de desăvârşire, încât în puţin timp căpătă dreptul de control general asupra acestei industrii, – preţurile fură stabilite de el, iar celelalte ţesătorii fură silite să-l urmeze şi să-l imite în operaţiunile lui cele mai de seamă.

Arkwright era un muncitor neobosit, un om de-o energie, de-o căldură şi de-o aplicare la treburi cu adevărat minunate.

La o anumită epocă din viaţa sa, lucrările arzătoare şi continui, cerute de organizarea şi îndrumarea numeroaselor sale uzine îl ţineau ocupat de la patru dimineţa până la nouă seara. La vârsta de cincizeci de ani, se puse să înveţe gramatica şi să-şi perfecţioneze scrierea şi ortografia. De cum putu, nu mai merse decât cu trăsura cu patru cai, în scopul de a se mişca mai repede şi de a nu pierde timp.

Arkwright fu, în Anglia – trebue să ne felicităm sau să ne mâhnim? – întemeietorul sistemului manufacturilor moderne, şi este neîndoelnic, că atât pentru indivizi, cât şi pentru naţie, acest sistem a fost isvor de imense bogaţii. Nu poate cel dintâi inventator venit, – oricât ar fi de îndemânatec – să se pună în fruntea unei industria – aşa cum s-a pus Arkwright.

Mulţi inventatori, în adevăr, se arată puţin capabili ca administratori, căci practica afacerilor cere anumite calităţi: talent de a organiza munca unui mare număr de oameni, iuţeală de a lucra în împrejurări neprevăzute şi grele, pricepere în mânuirea intereselor practice ale vieţii.

Watt, de pildă, ura contactul neîncetat cu tot felul de oameni căruia trebuie să se supună toţi acei care au de condus marile operaţiuni industriale.

El declara celui care voia să-l asculte, că i-ar fi plăcut mai bine să se ducă la război, decât să încheie o socoteală sau să facă un târg – şi e locul să credem că nu ar fi tras nici cel mai mic profit bănesc din marea sa invenţiune, şi n-ar fi putut-o, niciodată, apăra împotriva atacurilor repetate ale piraţilor industriali care-i căzură în spinare la Cornouailles, la Londra şi în Lancashire, dacă nu ar fi avut norocul să aibă drept tovarăş, în această mare criză a carierii sale, pe strălucitul Mathew Bulton „tata din Birmingham”.

Bulton, cu calităţi tot aşa de strălucite în felul lor, se deosebea cu totul de Watt. Începuturile sale erau foarte modeste: el fu mai întâi fabricant de butoni în Birmingham. La el ca şi la alţii, nu fu profesiunea care înalţă omul, ci omul profesia.

Căpătase de la natură daruri preţioase şi se puse cu toată puterea să le cultive.

Avea în gradul cel mai înalt geniul afacerilor, adică o inteligenţă vie, o judecată puternică, şi o promptitudine minunată în înfăptuirea măsurilor pe care le chibzuia judecata sa. Aşa că reuşea aproape totdeauna, dacă nu chiar totdeauna; căci oricât ar fi fost de îndrăzneţe, deosebitele lui întreprinderi erau îndeobşte conduse cu înţelepciune. N-ar fi fost el niciodată acela, care ar fi bătut cuiul de-a îndoaselea.

Avea un admirabil tact, întreţinut viu de experienţă, care-i îngăduia să hotărască clar, când și unde trebuia să lucreze. Conducea cu pricepere afacerile, dar nu se lăsa niciodată târât de ele, – şi punea în îndeletnicirile sale de fiece zi o clar-vedere şi o integritate personală, care, nu importă în ce stare, i-ar fi făcut un renume demn de râvnire. În sfârşit, cu toate că prosperă şi deveni foarte bogat, după cum merita, se poate spune de el, pe bună dreptate, că în imensa bogăţie câştigată, nu era niciun ban care să fi mirosit urât.

Bulton nu era numai un mare om de afaceri, era şi un adept luminat al ştiinţelor, un patron mărinimos al artelor, un admirator însufleţit al literaturii.

Dar ţinta cea mai de seamă a vieţii sale, munca sa de predilecţie fu să facă să se adopteze maşina cu aburi a lui Watt, – făcând din ea, după cum concepuse planul, marea forţă motrice a industriei engleze. Cu ce naivă şi nobilă mândrie spunea lui Boswell: „Eu vând aici, domnule, ceea ce toată lumea doreşte să aibă… forţă, forţă…” „El întrebuinţa, – spune Boswell, –  aproape şapte sute de lucrători; – priveam în el – ca să zic aşa – pe căpetenia oamenilor de fier şi el semăna a fi tatăl tribului său”.

Doamna Schimmel Penninck îl arăta ca un om cu apucături nobile, deschise şi cordiale, – şi de o dărnicie princiară. „Când trecea prin mijlocul lucrătorilor săi – zicea ea – părea un rege darnic!”

Era un adevărat nobil, şi un mare căpitan al industriei. Fiecare treaptă a urcuşului său în carieră fu învinsă cu muncă cinstită şi cu sforţări curajoase. Nicio invidie nu fu purtată asupră-i, ci numai laude, răsplăţi şi binecuvântări. La moartea sa toţi lucrătorii, ca o armată, îl întovărăşiră la locul de odihnă, şi cu greu ai fi putut găsi printre ei vreunul, care să nu aibă genele ude de lacrimi.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a

Jurnal Spiritual