Arhitectura lumii- capodoperele înainte de 1500 – Galerie Foto

0
1299

Aproape toate tradiţiile arhitecturale majore ale lumii s-au dezvoltat ca răspuns la nevoile practicilor religioase. Construcţiile erau locuri de cult, dar în acelaşi timp dădeau o dimensiune simbolică istoriei şi valorilor religioase. Fiecare din cele mai răspândite religii – hinduism, budism, islamism şi creştinism – a întemeiat o bogată tradiţie arhitecturală proprie, în plus, s-au influenţat unele pe celelalte din când în când, indiferent dacă învăţăturile lor erau percepute ca fiind compatibile sau contradictorii. Dezvoltarea ulterioară a acestor tradiţii a fost modificată de un număr uriaş de alţi factori, precum disponibilitatea materialelor şi nevoile laice -militare, politice sau economice – ale societăţilor pe care le serveau. Construcţiile laice, cum sunt palatele şi forturile, sunt importante, dar caracteristicile lor arhitecturale (de exemplu aivanul sau arcul gotic) apar mai întâi la moschei şi biserici. în plus, doar religia putea justifica consecvent uriaşa investiţie de timp şi resurse necesare pentru căutarea perfecţiunii estetice.

angor watt

Angkor Wat văzut din interiorul primului din cele trei temple ce compun ansamblul.

King

Capela King’s College din Cambridge. Se termină cu bolţi pe nervuri dispuse în formă de evantai, fiind imaginea cea mai expresivă a goticului englez târziu (numit şi „perpendicular”).

Cea mai veche dintre marile religii ale lumii, hinduismul, îşi are originile în Valea Indusului, în mileniul al III-lea î.H. Discipolii lui Siddhartha Gautama, cunoscut ca Buddha, sau „Iluminatul”, s-au desprins din ramura principală a hinduismului în secolul al Vl-lea î.H. Cele două religii, cea budistă şi cea hindusă, s-au răspândit în întreaga Asie, iar edificiile religioase hinduse şi budiste au multe trăsături comune. De exemplu, la amândouă se regăseşte încercarea, cam literală, de a reprezenta muntele Meru, punctul central care leagă cerul de pământ în cosmologia hindusă, creând astfel o structură sacră prin care zeii pot interveni în treburile oamenilor. Această reprezentare a luat forma unor stupă verticale, monumente solide de sine stătătoare, sau a templelor, care au şi spaţiu interior. Templul este un spaţiu arhitectural sacru, destinat practicării unor ritualuri, trebuind să fie decorat şi tratat într-un anume fel. Incinta centrală a templelor indiene hinduse este numită garbhagriha, „camera-pântec, matrice” şi este plasată pe axa intrării, sub cel mai înalt turn (importanţa dată axei, ca şi obsesia pentru simetrie, par a fi comune tuturor construcţiilor religioase).

Majoritatea construcţiilor de tip stupă şi templelor hinduse şi budiste sunt alcătuite din trei părţi, baza, corpul central şi acoperişul în trepte – care corespund celor trei tărâmuri ale universului. Baza corespunde tărâmului muiritorilor. Secţiunea central – care conţine figuri sacre, atât în stupa, cât şi în temple – reprezintă tărâmul celor purificaţi; acesta este locul unde cei purificaţi îşi pot întâlni înaintaşii (de aici aspectul comun de statutar). Suprastructura – acoperişul în trepte  şi turnul – reprezintă locaşul zeilor.

Iudaismul a apărut în mod oficial când Moise şi-a condus poporul în afara Egiptului, în jurul anului  1240 î.H., conferind de la început arhitecturii o funcţie emblematic. Vechiul Testament cuprinde descrieri detaliate ale construcţiilor, uneori menţionându-se chiar şi dimensiunile acestora. Cel mai important edificiu al iudaismului, Templul Regelui Solomon, a fost construit pentru a adăposti chivotul legii. escorial spaniaPrimul templu a fost distrus, iar din al doilea se mai păstrează foarte puţin. Cu toate acestea, anumite elemente ale templului au trecut în mitologia arhitecturii; de exemplu, coloanele răsucite ale lui Bernini, folosite la baldachinul din biserica San Pietro din Roma urmează o descriere din Biblie.

Alte construcţii, de exemplu ansamblul Escorial din Spania, chiar încearcă să recreeze dimensiunile templului lui Solomon exact ca în Biblie, presupunând că aceste dimensiuni au calităţi mistice.

baldachin san pietro

Religia islamică s-a născut tot în Orientul Mijlociu, fiind întemeiată la începutul secolului al Vll-lea în Peninsula Arabă de unde s-a răspândit rapid în mare parte a Europei, Asiei şi Africii. Religia islamică nu impune existenţa unei construcţii destinate rugăciunii; un masjid („loc de prosternare”) poate fi orice loc unde se trasează câteva linii pe pământ pentru a marca qibla, orientarea rugăciunii (întotdeauna către Mecca). Totuşi, în practică se preferă o moschee, în special pentru rugăciunea de vineri la amiază la care participă toţi credincioşii, acesta fiind principalul serviciu religios al săptămânii. De aceea, moscheea de vineri (jami masjid) este cel mai adesea un edificiu important, de dimeniuni mari. Şi alte construcţii religioase, cum ar fi madrassa (un gen de şcoli sau universităţi), aveau în incinta lor săli de rugăciune, aranjate ca nişte moschei. Aceste construcţii sunt adaptate condiţiilor de mediu; deoarece se află de obicei în regiuni ar climă caldă, locul principal de rugăciune este afară, doar orientarea către Mecca fiind marcată printr-o construcţie.

Spre deosebire de Orientul Mijlociu iudaic şi islamic sau de Asia hindusă şi budistă, tradiţia arhitecturală europeană a început cu culturile politeiste ale lumii antice, înainte de întemeierea religiei monoteiste creştine. Arhitectura antică a Egiptului, Greciei şi Romei formează împreună tradiţia clasică, ce a influenţat enorm arhitectura Europei creştine. Primele biserici creştine, bazilici simple, s-au inspirat din tradiţia greacă şi cea romană, dar au adus totodată forme şi planuri noi pentru a se potrivi slujbei creştine. De-a lungul timpului, multe biserici chiar au luat formă de cruce, cu trensepturi, amintind de crucea pe care a murit Hristos. După împărţirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, în Bizanţ a apărut un nou şi fascinant limbaj arhitectural. Mult mai târziu, în plin Ev Mediu, biserica creştină a început să fie considerată şi o evocare a Ierusalimului ceresc – un loc unde cei izbăviţi vor merge după Judecata de Apoi. Până la 1500 toate bisericile au dat cea mai mare importanţă altarului – locul unde se repetă miracolul euharistiei. Altarul era de obicei orientat către est, iar preotul celebra euharistia cu spatele la credincioşi, de aceea intrarea principală, având de cele mai multe ori o faţadă impozantă şi portaluri, era amplasată în partea de vest.

Hinduismul şi budismul s-au răspândit în toată Asia, iar marile lor monumente sunt prezente de la un capăt la celălalt al acestui uriaş continent. Interesant este faptul că cele mai importante monumente

construite înainte de 1500 aparţin unor civilizaţii care au fost contemporane, în statul Madhya Pradesh din centrul Indiei, dinastia Chandela s-a dezvoltat în secolele IX-XII, lăsând în urmă templele de la Khajuraho. Civilizaţia khmeră din Cambodgia a apărut tot în secolul al IX-lea, având o perioadă de înflorire până în secolul al XV-lea, când a cedat în faţa atacurilor regatului thailandez vecin, Ayutthaya. în Java, de la începutul secolului al VlII-lea şi până la jumătatea secolului al X-lea, s-au construit zeci de monumente religioase hinduse şi budiste, inclusiv ansambluri ample, precum Candi Borobudur şi Candi Loro Jonggrang de la Prambanan. în Myanmar (Birmania), civilizaţia budistă pagan a apărut probabil în secolul al IX-lea şi a dispărut în secolul al XlV-lea. în această perioadă, în China, Coreea şi Japonia, combinaţia dintre budism şi religiile indigene a produs temple de lemn colosale ca dimensiune şi complexitate, într-o tradiţie unică în Orientul îndepărtat. Toate aceste ţări şi-au dezvoltat propriile interpretări ale arhitecturii lor religioase, păstrând însă anumite elemente comune.

Interpretarea budistă a muntelui Meru este reprezentată în mod normal de stupă. Neavând spaţiu interior, stupă nu face subiectul acestei cărţi, dar cea de la Borobudur, din Java (cea 800 d.H.), cea mai importantă din lume, este un monument de mare valoare şi unicitate, meritând să fie amintită. Forma acesteia, situată cam la 40 de kilometri nord-vest de oraşul Yogyakarta, diferă de cea a unei stupă tipic – prin faptul că îi lipseşte încăperea din centru, unde se află sanctuarul {cella). Monumentul este ca o colină solidă făcută de mâna omului, cu profilul unei mici cupole, delimitată de o serie de terase-galerii, dispuse pe nouă niveluri, care înconjoară edificiul. Este împărţit în cele trei părţi clasice – inferioară, medie şi superioară – reflectând diviziunile cosmologiei budiste. Nivelul inferior (baza), decorat cu reliefuri ilustrând legile karmice, este acum ascuns de blocurile de piatră ce formează o galerie destinată procesiunilor. Secţiunea a doua este formată din cinci niveluri de terase-galerii având acelaşi plan pătrat ca şi baza, dar în trepte. Pereţii galeriilor sunt acoperiţi cu reliefuri narative pe care pelerinii le urmăresc în timp ce urcă spre vârful monumentului, cufundându-se astfel în învăţăturile lui Buddha. Cele trei terase superioare sunt circulare, iar pereţii sunt netezi, complet lipsiţi de ornamente, simbolizând lumea fără formă unde spiritul uman transcende tot ce ţine de lumea materială. Pentru a întări ideea de nonexistenţă, chiar şi statuile lui Buddha sunt ascunse în 72 de stupă dispuse în cercuri pe terasele ce înconjoară stupă centrală, de dimensiuni mai mari.

Templul budist seamănă cu o stupă, dar serveşte ca loc de cult colectiv. Poate face parte dintr-un ansamblu monastic, uneori împreună cu alte temple mai mici. Oraşul Pagan a fost întemeiat pe o meandră a râului Irrawaddy din Myanmar, în regiunea aridă cunoscută ca tattadessa („ţinutul uscat”). Numele oficial al oraşului, care înseamnă „nimicitor al duşmanilor”, apare în inscripţiile în piatră ce datează din acea vreme. Clădirile rezidenţiale, construite din lemn, au dispărut, dar au supravieţuit 2230 de monumente religioase, inclusiv 524 stupă, 415 mănăstiri, 31 alte structuri (variind de la sculpturi izolate la săli votive, biblioteci şi săli pentru oficierea ceremoniilor de primire în rândul preoţimii) şi 151 de movile de cărămidă unde încă nu s-au făcut săpături (ce marchează locul structurilor prăbuşite). Sunt în total 911 temple, unele mici, altele de mărimea catedralelor gotice europene, ele situându-se printre cele mai extraordinare temple budiste construite vreodată. Unul dintre cele mai mari şi mai spectaculoase este templul Ananda, cu o înălţime de 52 metri, construit în anul 1105, în timpul regelui Kyanzittha. templul alb anandaAre un plan în formă de cruce, centrat pe patru sanctuare aşezate spate în spate în jurul părţii centrale, un turn în formă de stupă. Este un adevărat tezaur de sculptură, cu scene din viaţa anterioară a lui Buddha şi evenimente din viaţa sa istorică. Construcţia templului Gawdawpalin a început în timpul domniei lui Sithu II (1174-1211) şi s-a încheiat în timpul domniei lui Nadaungmya, succesorul său. A fost construit în memoria înaintaşilor imperiali – gawdawpalin înseamnă „tron” – în stilul tradiţional, având sanctuarul la nivelul superior. Intre nivelul inferior şi cel superior se găsesc trei terase, iar între nivelul superior şi vârf încă trei, dar sunt proporţionate cu asemenea măiestrie încât întregul edificiu formează o singură săgeată verticală.

Interpretarea hindusă a muntelui Meru implică de asemenea diferite porţiuni verticale, dar nivelurile superioare sunt mai puţin accesibile pelerinilor. Templele indiene, ca cele de la Khajuraho, în Madhya Pradesh,au o plintă sacră deasupra. Construcţia se termină cu un turn cu mai multe faţade ce aminteşte mai degrabă de un lanţ muntos aflat în depărtare. Aceleaşi turnuri cu faţade multiple se întâlnesc şi la templele hinduse de la Angkor, în Cambodgia. Această formă străveche, ce atinge apogeul în uriaşul ansamblu Angkor Wat, a fost folosită cu secole înainte în modestul ansamblu de la Banteay Srei, consacrat în 968, primul an al domniei lui Jayavarman V. Se ajunge la el pe o alee de 70 metri lungime făcută din laterit; sanctuarul central are sub 10 metri înălţime, iar uşa are doar un metru înălţime şi este extrem de îngustă. Dimensiunile reduse sunt accentuate de minunatele culori – urmare a utilizării gresiei de culoare roz-brun alături de cărămida maronie şi laterit. Calitatea şi bogăţia ornamentelor este remarcabilă, iar complexitatea ornamentelor de pe pinioane prefigurează marile frontoane decorate cu scene narative de la Angkor Wat şi perioada clasică a artei khmere. Perioada clasică a fost transnaţională, putându-se găsi multe asemănări în construcţiile unei civilizaţii complet diferite, la Prambanan, în Java.

Templul alb Ananda (1105) din Pagan, înconjurat de alte temple. Dimensiunile extem de mari sunt temperate de echilibrul dintre liniile orizontale şi vertical.

borobdur javaLa Borobudur, Java (cca 800 d.H.), metafora muntelui Meru se transform într-o colină adevărată care, conform ritualului, este urată în cerc până în vârf.

Toate structurile în piatră care au supravieţuit sunt produsul unor tradiţii care au început în lemn, de aceea ele folosesc tehnici – de exemplu lintourile plate – care nu sunt întotdeauna potrivite pentru noul material. Lucru neobişnuit, în Japonia monumentele din lemn datează din 677 d.H., când a fost construită Sala de Aur din Templul Horu-ji de lângă Nara. In Coreea, Japonia şi China, tradiţiile arhitecturii în lemn s-au dezvoltat separat de restul lumii, dar iniţial s-au inspirat din exemplele indiene. Din necesitate, toate ţările unde au loc frecvent cutremure folosesc lemnul pentru construcţii. Acest lucru se observă cel mai bine în Japonia, unde au fost făcute puţine încercări de a adapta un stil arhitectural eminamente subtropical la rigorilor unui climat mai rece. In China, leagănul unei mari şi puternice civilizaţii timpurii, a fost distrusă cea mai mare parte a arhitecturii de importanţă istorică. Excepţii notabile sunt Oraşul Interzis şi Templul Cerului din Beijing. Ambele ansambluri urmează principiile de proiectare dictate de cosmologia chineză cu scopul de a-l introduce pe împărat în lumea materială. La Templul Cerului funcţia este explicită, acesta fiind gândit ca un loc unde împăratul intervine în numele poporului său şi aduce sacrificii zeilor. Templul iniţial a fost construit în 1420, la scurt timp după refacerea Beijingului şi mutarea capitalei imperiale aici, iar pavilioanele de lemn au fost reconstruite ulterior în aceeaşi manieră. Cel mai mare pavilion, numit „Rugăciune pentru un an nou prosper”, rămâne o extraordinară construcţie din lemn la care totul, de la numărul stâlpilor până la forma jgheaburilor, are încărcătură simbolică.

Templul Banteay Srei, consacrat în anul 968, este situat la cea 20 kilometri nord-est de Angkor. Pinioanele sale sunt bogat sculptate cu scene din epopeile hinduse.

templul banteay srei

Perfecţiunea simetrică a templului Gawdawpalin (1174-1211) este amplificată de bogăţia ornamentelor de la nivelul superior, unde intrările sunt încoronate de pinioane cu motive makara, sau “monstru marin”, ce le dau formă de val.

gawdawpalin-temple-21

Dacă în 622 d.H. profetul Mahomed era urmat doar de o mână de adepţi când a părăsit Mecca pentru a întemeia primul stat islamic în Medina, până în anul 750 armatele arabe musulmane invadaseră Spania şi sudul Franţei, iar în est ajunseseră până la râul Indus. Prin urmare, islamismul s-a dezvoltat nu doar ca o credinţă, ci ca un întreg sistem politic si cultural.

catedrala-mezquita-5Cele mai multe dintre construcţiile islamice cu adevărat mari sunt în Orientul Mijlociu sau în subcontinentul indian, dar numeroase capodopere din perioada timpurie se găsesc în Spania. Timp de sute de ani Spania a găzduit puternice dinastii maure a căror măreţie, ambiţie, dar şi învăţături pot fi descoperite într-un mare număr de construcţii islamice importante care au supravieţuit, inclusiv Marea Moschee (Mezquita) din Cordoba si Alhambra din Granada. Marea Moschee din Cordoba a fost construită într-o primă etapă în anul 785, în timpul lui Abd al-Rahman I şi extinsă în 836 sub Abd al-Rahman II. Muhammad I (emir între 852-886) a adăugat o maqsra şi a finalizat exteriorul edificiului. Portalurile au arcade decorative în formă de potcoavă deasupra unui lintou arcuit şi sunt încadrate de    de arcade care prezintă adesea arce încrucişate sau pohilobate.  Fiecare suprafaţă este decorată cu un alt tip de textură sau relief, relaţia dintre părţile construcţiei fiind greu de desluşit. În timpul lui Abd al Rahman III s-a construit încă un minaret, mai mare, şi s-a reconstruit curtea iar între 961-966, în timpul califului al-Hakam II, s-a extins sala de rugăciune cu 12 travee şi s-a adăugat o minuţios lucrată maqsra cu cupolă. Splendida dezvoltare a moscheii s-a oprit brusc în secolul al XVI-lea, prin impunerea grosolană a unei catedrale creştine în mijlocul edificiului. Este preu să nu fim de acord cu Carol Quintul care, la vederea catedralei, remarca: „Aţi construit ceva ce putea fi construit, de voi sau alţii, oriunde, dar aţi distrus ceva ce era unic în lume.”

palatul-alhambra-din-granada-2_wpumCele mai importante edificii islamice ale Evului Mediu care au supravieţuit în Spania sunt palatele Alhambra şi Generalife, datând din perioada nasrizilor (1232-1492). în 1238, în timpul primului emir nasrid, Muhammad I, s-a construit un canal pentru alimentarea cu apă a fortăreţei, acest lucru făcând posibilă apariţia unei adevărate cetăţi pe platoul fortificat. Sub urmaşii săi aceasta s-a extins, apărând cetatea Alhambra, ce cuprindea fortăreaţa Alcazaba, palate, construcţii rezidenţiale, două moschei, băi şi o zonă industrială cu tăbăcării, o monetărie, cuptoare, ateliere, dar şi grădinile regale – Generalife.

Marea moschee din Cordoba, începută în 785 în capital califatului omeiad. Arcadele în formă de  potcoavă executate din bolţari de cărămidă roşie, ce alternează cu cei de piatră albă, se sprijină pe coloane clasice.

Palatul Alhambra din Granada, construit în cea mai mare parte în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea.

quinian dianPavilionul numit “Rugăciune pentru un nou an prosper” (Qinian Dian) este cel mai mare edificiu din ansamblul Templului Cerului (Tian Tan). Construcţia iniţială datează de la începutul secolului al XV-lea, fiind reconstruită de două ori, în 1751 şi respective 1889, după ce a fost avariată de trăsnete.

Mausoleul samanizilor, unul dintre cele mai vechi exemple de arhitectură funerară din lumea islamică, a fost construit în timpul lui Ismail I (emir în perioada 892-907).

mausoleul samanizilor

În Iran şi Asia Centrală este mai greu de stabilit cu precizie istoria primelor dinastii islamice. Samanizii, populaţia iraniană autohtonă (819-1005), arabii tahirizi (821-873) şi safavizii (867-963) controlau zone întinse, fără graniţe bine stabilite. Dinastia samanizilor, întemeiată de un nobil zoroastrist convertit din Balkh, a lăsat în urmă cele mai frumoase construcţii. Cei patru nepoţi ai întemeietorului au fost în slujba califului Abbasid al-Ma’mun (a condus între 813-833); aceştia au primit drept recompensă funcţii de guvernatori în Transoxiana, până în anul 875 reuşind să obţină controlul asupra întregii provincii.

Cel mai iscusit şi triumfător dintre aceştia a fost Ismail I (emir între 892-907), la moartea căruia imperiul se întindea de la graniţele cu India până aproape de Bagdad. În urma sa a rămas unul dintre cele mai măreţe monumente islamice timpurii, unul dintre primele exemple de arhitectură funerară ale lumii islamice, Mausoleul samanizilor (pag. 29). Mausoleul, situat la vest de cetatea medievală Buhara, vizavi de citadela numită Ark, a fost construit, conform atestărilor, în memoria tatălui său, Nasr I, care fusese guvernatorul provinciei Samarkand. Este una dintre cele mai frumoase construcţii de cărămidă din lume, cu o osatură foarte simplă, dar cu proporţii unice, armonioase. Este un mic cub cu latura de aproape 11 metri, cu ziduri groase străpunse de patru arcade, acoperit cu o cupolă mare şi alte patru mai mici în colţuri, cele patru faţade fiind identice. Dar simplitatea formei este compensată de ornamentele de o extraordinară subtilitate şi o măiestrie desăvârşită. Zidurile şi coloanele din colţuri sunt executate din cărămizi dispuse într-o reţea sub forma unei table de şah, fiecare cărămidă fiind element al structurii şi totodată parte a desenului decorativ. Samanizii au restabilit autonomia politică şi identitatea culturală a Iranului, în acelaşi timp transformând oraşele Buhara şi Samarkand din Asia Centrală în importante centre de învăţământ şi civilizaţie în care a înflorit cultura persană. La mijlocul secolului al XlII-lea, invazia mongolă în Asia Centrală a pus capăt construcţiilor, Buhara şi Samarkand fiind distruse în 1220. Soarta a făcut ca tocmai Timur Lenk, un nomad ajuns căpetenie a mongolilor datorită căsătoriei sale cu o descendentă directă a lui Ginghis-han, să înceapă procesul de reconstrucţie. Timur Lenk a transformat triburile mongole într-un imperiu şi a folosit arhitectura ca un mijloc puternic pentru a-şi întări autoritatea; Samarkand şi Buhara au devenit centrele importante ale imperiului său, fiind împodobite cu splendide edificii. Construcţiile, intenţionat grandioase ce reflectă măsura ambiţiilor sale, au fost o sursă de inspiraţie pentru conducătorii islamici din Turcia şi până în India, care fie le-au văzut în realitate, fie au văzut desene ale acestor construcţii sau le-au cunoscut datorită migrării arhitecţilor şi meşteşugarilor care au lucrat la ele. Perfecţiunea atinsă de oraşele timuride a făcut posibilă structurarea unui stil arhitectural dinastic. Toate dinastiile islamice care au urmat, safavizii, otomanii, mogulii, au imitat arhitectura timuridă, dar au încercat să descopere în ea şi un ideal imperial – deşi ceea ce înţelegeau prin acest ideal varia foarte mult.

athens-parthenon-nightArhitectura europeană îşi are originile în culturile antice ale Mesopotamiei şi Egiptului, dar Grecia antică este locul unde s-au născut şi s-au ordonat într-un sistem geometric raţional riguros stilurile clasice: doric, ionic, corintic. Cel mai bun exemplu este Partenonul din Atena, dar nu este singurul – este nevoie de un ochi experimentat pentru a-l deosebi de alte zeci de temple dorice. Pentru greci, ceea ce a contat a fost formula.

Panteonul este un remarcabil „supravieţuitor”. Ridicat pe Câmpul lui Marte, între cea 118-125 d.H., a fost transformat în biserică în anul 609 d.H. Cupola este făcută din beton.

Romanii au moştenit acelaşi limbaj al formelor când au cucerit Grecia, dar l-au folosit în noi şi variate feluri. La construcţia Panteonului din Roma au folosit betonul; au introdus arcul şi bolta din piatră şi au inventat domul ca element inovator îndrăzneţ. Acoperişul Panteonului este una din cele mai revoluţionare structuri din istoria arhitecturii. Prin el arta inginerească a atins dimensiuni fără precedent, neputând fi egalată nici în secolele care au urmat. Panteonul, construit la începutul secolului al II-lea d.H., în timpul împăraţilor Traian şi Hadrian, este un templu închinat „tuturor zeilor” sau celor şapte divinităţi planetare, având forma d rotonde ce reprezintă cosmosul. Ca material de bază s-a folosit ămida, dar cupola este din beton, iar lumina intră printr-o deschidere undă (ochi ciclopic) aflată în centrul cupolei.

biserica san marco venetia

Credinţa creştină a crescut în umbra Imperiului Roman, până în 391 d.H. reuşind să devină religia oficială a imperiului. Dar, după căderea imperiului,   în secolul al V-lea d.H., tradiţia arhitecturală creştină s-a îndepărtat de modelele clasice. După ce Constantin cel Mare a împărţit imperiul Roman, s-au dezvoltat două tradiţii arhitecturale. Constantin a întemeiat Constantinopolul (324-330) pe locul micului oraş Bizanţ (Byzantion în limba greacă). Locuitorii săi se considerau romani, dar provinciile răsăritene ale Imperiului Roman au adoptat un caracter independent, cu o arhitectură distinctă. Acest nou stil, pe care astăzi îl numim bizantin, a asimilat influenţele asiatice, atingând apogeul în secolul al VI-lea, sub Iustinian, prin biserica Hagia Sophia. Există şi în Occident câteva construcţii izolate, reprezentativă fiind bazilica San Marco din Veneţia. San Marco a fost întotdeauna considerată o construcţie unică în ropa Occidentală, datorită atât formei sale, cât şi extraordinarei bogăţii a mozaicurilor care o împodobesc. Ambele sunt determinate de faptul că Veneţia, un adevărat imperiu comercial întemeiat datorită puterii maritime, privea mai degrabă spre est, către Constantinopol, decât spre vest. Planul, probabil şi arhitectul, veneau din Constantinopol – modelul a fost o biserică mult mai veche, din timpul lui Iustinian, biserica Sfinţii Apostoli, distrusă după cucerirea Constantinopolului de către turci. Începută în 63 si consacrată în 1094, San Marco are un plan în formă de cruce grecească: naosul, transepturile şi altarul sunt formate din patru braţe egale, iar deasupra braţelor şi careului se ridică domuri. Altarul se termină într-o absidă, iar naosul şi transepturile sunt înconjurate de nave colaterale, situate afara cupolelor. Iniţial au existat galerii deasupra navelor colaterale, dar au fost îndepărtate, făcând ca navele colaterale să se ridice pe două etaje (deşi  există galerii înguste de trecere cu balustrade la etajul superior, desupra arcadelor). Prin intrarea principală, plasată în partea de vest, se ajunge în nartex, împodobit cu mozaicuri ale căror subiecte sunt inspirate din Vechiul Testament: Geneza, Adam şi Eva, Izgonirea din Rai, Cain şi Abel, Noe şi potopul, turnul Babel, poveştile lui Avraam şi Iosif, povestea Moise şi Exodul.

În Imperiul Roman de Apus nu s-a mai construit niciun edificiu major până în timpul lui Carol cel Mare, rege franc (768-814) al cărui imperiu s-a întins de la Roma până la Marea Mânecii şi, spre nord, până dincolo de fluviul Elba. Carol şi-a gândit imperiul nu doar ca entitate ci ca recreare culturală a Imperiului Roman. În acest scop a a încercat să reînvie cultura Romei antice, mai exact cea din vremea lui Constantin cel Mare, primul împărat creştin. Încoronat împărat al Romei de către papa Leon III în anul 800, Carol cel Mare a început să atragă la curtea sa învăţaţi creştini, stabilind standarde înalte pentru studiile clasice biblice, ceea ce nu se mai făcuse din timpul împăratului Constantin. Ca urmare a impunerii liturghiei romane în teritoriile germane, a fost nevoie de mai multe construcţii, inclusiv reşedinţe imperiale, catedrale şi mânăstiri. S-au păstrat puţine edificii cu adevărat extraordinare din această perioadă, cea mai importantă fiind capela palatului lui Carol din Aachen, numită Capela Palatină. Aceasta a fost cea mai imitată clădire a Evului Mediu timpuriu şi a inspirat un nou tip de construcţie, capela centrată pe două niveluri, numită Doppelkapelle.

Carol cel Mare a adus stabilitate politicp şi domnia legii în Europa, după secole de frământare. Urmaşii său au întărit hegemonia, creând Sfântul Imperiu Roman care în secolul al Xl-lea a jucat un rol important în dezvoltarea primului program paneuropean major de construcţii după cel din Imperiul Roman. In această perioadă apare un nou stil arhitectonic al cărui nume sugerează, în teorie, dacă nu şi în practică, urmarea modelului arhitectural al Romei antice: stilul romanic. întemeierea Sfântului Imperiu Roman şi al imperiului regilor normanzi a dus la apariţia unor entităţi politice pe întreg teritoriul european. Regii normanzi controlau nu numai Normandia, ci şi Anglia, Sicilia şi, într-o mai mică măsură, Ţara Sfântă. Noul stil a început să fie folosit mai ales în Anglia, după cucerirea normandă din 1066 (stilul romanic este cunoscut în Anglia zilelor noastre şi sub numele de stil „normand”). Stilul romanic reflectă de asemenea popularitatea pelerinajului – creştinii călătoreau prin teritoriile creştine, ducând cu ei idei, dar şi desene şi experienţe – şi importanţa papalităţii. în cazul papalităţii, cerinţele birocratice necesitau existenţa unui flux continuu de emisari în lumea creştină occidentală, care asigurau rezolvarea problemelor, chiar şi a celor mai mărunte, dar şi circulaţia ideilor despre arhitectură.

Arhitectura romanică nu are o trăsătură definitorie, cu toate că arcul rotunjit la vârf este un element întâlnit la toate construcţiile. Mai degrabă putem spune că ea pune accent pe articularea construcţiilor în elemente arhitecturale separate. Toate elementele, de la cele mai importante din punct de vedere structural, până la cele mai mici detalii ale ornamentelor pot fi uşor identificate separat, dar la fel de uşor pot fi privite ca parte integrantă a ideii mai ample a întregii construcţii.

Influenţa romanicului s-a simţit în toată Europa, din Sicilia până în Scandinavia, noul stil combinându-se cu caracteristicile locale ale fiecărei zone. Catedrala din Speyer, din inima Sfântului Imperiu Roman, ridicată îr secolul al Xl-lea, în timpul dinastiei saliene, reflectă folosirea stilului romanic în mod conştient, raportându-se la tradiţiile imperiale ale Romei antice, dar construcţia rămâne din multe puncte de vedere foarte „neclasica’ Arcada se sprijină pe stâlpi în loc de coloane, ceea ce înalţă clădirea, iar arcele depăşesc ferestrele de la partea superioară. Acest lucru creează o uriaş; ordine ce imprimă navei un ritm vertical. îndepărtatele biserici de lemn din Norvegia, în schimb, combină trăsăturile romanice cu cele păgâne. Din sutele de biserici de acest fel au supravieţuit câteva, Borgund, construită în jurul anului 1150, fiind cea mai frumoasă. Este aşezată pe un dreptunghi format din grinzi orizontale, iar stâlpii verticali se sprijină pe aceste grinzi, îmbinându-se prin tiranţi. Planul cuprinde un spaţiu central înalt, naosul, şi o încăpere pentru altar. Dar ornamentele exterioare în formă de dragon, ce decorează capetele frontoanelor, amintesc de tradiţia precreştină.

Borgund este singura biserică din lemn care păstrează exteriorul original. Nava, ridicata în anul 1150, are forma de bazilica romanică, dar ornamentele exterioare cioplite în forma de dragon indica influenţa tradiţiilor precreştine.

borgund

Nava romanica a catedralei din Speyer are una din primele bolţi în cruce, cu o înălţime de 33 metri si o deschidere de 14 metri; este prima din Germania şi una din cele mai mari din Europa. Fiecare travee a bolţii încununează două travee în navele colaterale. Fiecare al doilea stâlp este susţinut suplimentar de o proiecţie în forma de treaptă sprijinita pe o coloana angajată masiva

spyer

Faţada vestică a catedralei Notre-Dame din Paris, de o formă calmă, rectilinie. Etajele se îngustează, iar contraforturile se măresc în partea de sus, făcând trecerea de la masa cubică la verticalitatea turnurilor.

chartres020Sculpturi de pe portalul nordic al catedralei din Chartres. Convenţiile draperiei amintesc de panourile decorative bizantine sculptate în fildeş, chiar dacă figurile de la Chartres sunt mai alungite.

100px-Cenral_tympanum_Chartres

Catedrala din Chartres (începută în 1194), văzută din partea de sud-est. Deşi a fost întrecută din punctul de vedere al purităţii arhitecturale de catedralele de la Bourges, Amiens şi Reims, ea păstrează uimitor de bine vitraliile şi sculpturile originale.

catedrala-chartres-21Spre deosebire de arhitectura romanică, în care s-au îmbinat diverse stiluri locale apărute cam în aceeaşi perioadă, edificiile reprezentative ale stilului gotic îşi au clar originea într-o serie de construcţii inovatoare ridicate în île-de-France în secolul al Xll-lea. Termenul „gotic” a apărut în timpul Renaşterii, fiind folosit în sens peiorativ de către arhitecţii clasici pentru a descrie aceste construcţii din nordul Europei – aluzie la goţi, barbarii care au devastat Roma în secolul al V-lea d.H. Astăzi, goticul se referă la tipurile de construcţii ce folosesc arcul ascuţit, bolta pe nervuri şi arcul butant pentru a crea o serie de biserici şi catedrale cu totul originale şi impresionante. Toate (cu excepţia catedralei din Bourges) au un plan în formă de cruce, cu o navă centrală şi nave colaterale, transepturi care se întâlnesc în careuri şi un cor în partea de est; majoritatea au faţade cu două turnuri. Primele construcţii gotice aveau un spaţiu interior ce se ridica pe patru etaje (arcada, galeria, triforul, etajul cu ferestre din partea de sus) şi bolţi partite; mai târziu au apărut construcţiile pe trei etaje şi cu boltă constituită din patru părţi (cvadripartită). Cele mai spectaculoase catedrale din perioada goticului timpuriu sunt Laon şi Notre-Dame din Paris, începută în 1163, Notre-Dame, cu o navă de 33 metri înălţime, răspundea aspiraţiilor acestui oraş care la acea vreme era cel mai important oraş al lumii creştine. Zidurile, care au pe întinse porţiuni doar un metru grosime, sunt mărturia nivelului înalt atins de tehnicile de construcţie.

Marile catedrale franceze din perioada 1190-1230 – din Chartres, Reims, Amiens şi Bourges – sunt considerate apogeul arhitecturii gotice. Caracterul mai unitar al goticului matur (rayonnani) este privit ca un simptom al declinului. Acest lucru se datorează probabil preferinţei lumii moderne pentru ceea ce aparţine perioadelor „arhaice” mai degrabă decât perioadelor „clasice” ale artei. Şi nu întâmplător, cel mai bun exemplu de construcţie aparţinând goticului matur – domul din Koln – se află în afara Franţei. Cu toate acestea, construcţiile din această generaţie au multe elemente comune cu adevărat extraordinare.

Catedrala din Chartres, a cărei construcţii a început în 1194, a fost gândită mai degrabă ca un edificiu menit să adăpostească sculpturi şi vitralii. Spaţiul interior este redus la trei etaje, acordând cel mai mult spaţiu vitraliilor, majoritatea păstrându-se până astăzi. Arcul butant s-a folosit pentru prima dată sistematic, pentru a ridica nava la o înălţime fără precedent. Aceste modificări au fost posibile datorită dezvoltării atelierelor care confecţionau elementele componente la nivel standard, iar faptul că cea mai mare parte a catedralei a fost ridicată în 25 de ani reprezintă dovada succesului. Mărturie stă nu numai bogăţia vitraliilor, ci şi gama variată a sculpturilor. Sculptura de la Chartres denotă un stil academic în care figurile (spre deosebire de cele de la Reims) nu dezvăluie niciun fel de trăire, ci fac parte dintr-o complexă expunere didactică; cele din transepturi sunt considerate cele mai frumoase sculpturi gotice ale acestei perioade.

Domul din Florenţa. A fost început în jurul anului 1300 de maestrul Arnolfo di Cambio care a conceput un careu octogonal, la fel ca acela al catedralei din Ely, dar a fost realizat abia în 1419 de către Filippo Brunelleschi.

Domul-Sfanta-Maria

Catedrala din Lincoln, aşezată pe o colină de calcar, se vede de departe. Părţile inferioare ale turnurilor de vest sunt romanice, dar restul catedralei datează din secolul al Xlll-lea, fiind adăugate câteva elemente şi în secolul al XlV-lea. Turnul central, ce măsoară în jur de 83 metri, se termina într-o uriaşă fleşă de lemn care s-a prăbuşit în 1548, în timpul unei furtuni.

lincoln-4

Catedralele din Reims şi Amiens au copiat spaţiul interior pe trei niveluri de la Chartres, acesta fiind punctul de plecare al stilului rayonnant. Acest stil, care a apărut la jumătatea secolului al XIII-lea, a dat o şi mai mare importanţă vitraliilor şi sculpturii, punând accent pe ornamentele în piatră din jurul ferestrelor. Aşa cum am amintit deja mai sus, reprezentativă pentru acest stil este considerată catedrala din Köln. Construcţia a fost începută în anul 1248 de către arhitecţi francezi, în Evul Mediu reuşindu-se terminarea corului. Catedrala a fost încheiată abia în secolul al XIX-lea, dar mulţumită faptului că s-au păstrat planurile originale, construcţia este unitară din punctul de vedere al intenţiei artistice.

Din Franţa, arhitectura gotică s-a răspândit în alte ţări, unde s-a dezvoltat diferit. Arhitectul german Peter Parier a dus cunoştinţele acumulate despre stilul rayonnant din Renania în Boemia, unde a condus lucrările la catedrala Sf. Vitus din Praga. Construcţia a fost continuată de fiii săi, Wenzel şi Johann, care au fost şefi de lucrări în 1397 şi, respectiv, 1398. Se crede că Johann a proiectat şi Sf. Barbara din Kutna Hora.

Prima catedrală engleză în stil gotic este cea de la Canterbury, al cărei cor a fost reconstruit de arhitectul francez William de Sens. Dar se pare că o nouă generaţie de arhitecţi, de astă dată englezi, a preluat planurile catedralei, ducând într-o altă direcţie limbajul arhitectural gotic. Catedralele engleze dau mai mare importanţă dezvoltării longitudinale, navele lor fiind mai joase şi mai lungi decât cele franceze. In acelaşi timp, zidurile sunt mai groase, iar portalul vestic nu este atât de impunător. Reprezentative pentru goticul englez sunt catedralele din Canterbury, Lincoln şi Wells, fiecare având trăsături proprii: în timp ce catedralele gotice franceze respectă întru totul planurile arhitecţilor care le-au proiectat catedralele gotice engleze au suferit mari modificări încă de la început Catedrala din Lincoln, începută în 1192, este cea mai inedită dintre toate, multe din elementele ei nefiind imitate. Patronul ei, Sf. Hugh, şi arhitectul, Geoffrey de Noiers, au introdus o serie de inovaţii ce transformă construcţia într-un experiment extrem de interesant. Pentru exemplificare, corul are o boltă de o asimetrie bizară (este cunoscută de istoricii arhitecturii sub numele de „bolta nebună’). In secolul următor a început să fie controlată ideea de navă, ducând la o nouă formă a construcţiei (bolta stelată) şi folosind pentru prima oară nervura tip creastă – o nervură care se întinde pe toată lungimea clădirii. Goticul italian este total diferit de cel de la nord de Alpi, dezamăgindu-i pe cei cărora o catedrală gotică nordică le oferă o experienţă sublimă, emoţionantă. Cu câteva excepţii (de remarcat Domul din Milano), lipsesc spaţiile dezvoltate pe verticală şi terminate în complicate bolţi pe nervuri, lipsesc perspectivele pline de mister sau evocările îndrăzneţe ale infinităţii. Spaţiul este raţional, calculat. Nava catedralei din Florenţa este împărţită în doar patru travee, iar în loc de arce butante, folosite de obicei pentru a masca la exterior punctele de susţinere a bolţii, s-au folosit grinzi de ancorare, soluţie „lumească” ce i-ar fi adus anatema unui constructor francez. Chiar şi aşa, spaţiul de sub dom, un octogon cu deschidere imens; (capetele transepturilor absidiale şi altarul îl fac să pară şi mai mare) întrec visurile oricărui arhitect nordic. Maestrul Arnolfo di Cambio, care a încep ridicarea catedralei în jurul anului 1300, a conceput un dom octogonal, dar nu a ştiut cum să-l construiască, rămânându-i genialului Filippo Brunelleschi să facă acest lucru în 1419. Ca în cazul multor biserici medievale italiene, faţada vestică a rămas neterminată timp de peste 400 de ani, construcţia ei fiind încheiată între anii 1875-1887. Dar campanila situată în partea dreapă a bisericii datează din secolul al XlV-lea, fiind atribuită lui Giotto, care conducea atunci lucrările la catedrală.

dom Milano

Domul din Milano, construit în stil gotic nord-european, este diferit de toate celelalte catedrale din Italia. Planurile au fost făcute în anul 1390, dar construcţia s-a încheiat câteva secole mai târziu.

dom Koln

Domul din Köln este cel mai grăitor exemplu de gotic rayonnant, asociat de obicei cu Franţa. Faţada vestică a fost terminată în secolul al XIX-lea, folosindu-se planul ce data de pe la 1300.

catedrala SevillaCatedrala din Sevilla, cea mai mare biserică medievală din lume, construită între anii 1402-1518.

Catedrala din Ulm, cunoscută sub numele de Ulm Münster, a cărei navă este probabil cel mai bun exemplu de biserică germană cu un singur turn vestic. Planurile originale, realizate de Mathäus Böblinger în jurul anului 1480, au fost descoperite în secolul al XlX-lea, fiind folosite pentru terminarea turnului.

cat-ulm-10

Catedrala Sf. Vitus din Praga. Lucrările au fost începute de francezul Mathieu d’Arras, dar în 1356 a fost modificată de arhitectul german de 23 de ani, Peter Parier.

800px-St_Vitus

 

În bogata Veneţie se găsesc câteva din cele mai extraordinare exemple de arhitectură civilă. Palatul Dogilor (început în 1343) este unul din punctele de interes, alături de San Marco şi Ca’ d’Oro (1423), un palat particular situat pe Canal Grande.

palatul-dogilor

Biserica Sf. Barbara din Kutnâ Hora. Construcţia a fost începută în 1388 de către Peter Parler, dar lucrările s-au întrerupt din cauza războaielor husite, biserica fiind terminată abia în secolul al XVI-lea, când arhitectul Benedikt Reid i-a adăugat trei acoperişuri distincte ce au aspect de cort.

sf barbara

Domul din Milano, început în jurul anului 1385, este o construcţie unică, fiind cu adevărat gotică în sensul nord-european şi totuşi diferită de toate bisericile de dincolo de Alpi. Din punctul de vedere al proporţiilor, s-a pus accent mai mult pe dezvoltarea pe orizontală decât pe verticală, iar ornamentaţia exterioară, în marmură albă, este de o extraordinară bogăţie. Interiorul, cu bolta uriaşă cu ferestre foarte mici în partea de sus şi cu statui supradimensionate în locul capitelurilor, contribuie de asemenea la caracterul său unic.

Spania este ultima ţară europeană care a abandonat stilul gotic în favoarea arhitecturii renascentiste. Catedrala din Sevilla, începută în 1402 şi terminată abia în 1518, la fel ca şi cea din Milano, pune accent pe dezvoltarea pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală. Privită din exterior, dă impresia unei construcţii joase, dar este doar o iluzie; iar interiorul este la fel de grandios. Unul din participanţii la construirea catedralei spunea, exagerând puţin, „cei care o vor vedea gata vor crede că am fost nebuni”.

Construcţiile laice ale Evului Mediu – cetăţi, castele, palate şi reşedinţe nobiliare – au supravieţuit în număr mult mai mic decât bisericile, dar printre ele se găsesc câteva care pot fi considerate fără discuţie capodopere. Castelele aparţinând ordinelor militare nu au putut fi întrecute.

Castelul Marienburg (astăzi Malbork) din Polonia, a fost sediul cavalerilor teutoni, care au dus cruciade împotriva păgânilor, din Ţara Sfântă până la Marea Baltică. Prima clădire datează din anul 1280, dar a fost reconstruită şi extinsă în secolul al XlV-lea, devenind centrul marelui magistru al ordinului teuton.

Palatele medievale par a fi o colecţie necontrolată de clădiri fără legătură una cu alta, cum este de exemplu Kremlinul din Moscova.

Palatul Dogilor din Veneţia, în schimb, început în 1343, are o compoziţie unitară, profitând din plin de vecinătatea apei. Palatul, o construcţie civilă în stilului cunoscut sub numele de „goticul veneţian”, are un uimitor colorit alb-trandafiriu şi este împodobit cu minunate ornamente traforate în piatră. In acelaşi stil este construit şi Ca’ d’Oro, un palat reşedinţă particulară ridicat pe Canal Grande un secol mai târziu, în 1423.

Anul 1500 marchează o ruptură de tradiţiile trecutului, atât în vestul cât şi în estul Europei. Renaşterea (care a luat naştere în jurul anului 1420 în Italia şi mai târziu în restul Europei) a însemnat sfârşitul Evului Mediu şi o întoarcere la limbajul arhitectural al Greciei şi Romei, deşi acest limbaj a fost, inevitabil, folosit pentru a reda înţelesuri total străine romanilor. De exemplu, biserica Sant’Andrea din Mantova, construită de Alberti şi aparţinând Renaşterii timpurii, combină elemente ale arhitecturii romane în modalităţi complet străine romanilor. Pe lângă folosirea stilului corintic, motivul dominant este arcul triumfal pe care Alberti ridică atât faţada, cât şi spaţiul interior, în timp ce bolta masivă, casetată, este preluată de la termele romane. Dacă tradiţia creştină occidentală avea să treacă printr-o transformare completă, cea est-europeană avea să se termine brusc. După căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani, în 1453, nu lumea creştină, ci lumea islamică a fost cea care a folosit ca model moştenirea arhitecturală a Bizanţului.

Castelul de la Marienburg (astăzi oraşul Malbork din Polonia), a fost sediul cavalerilor teutoni, un ordin militar care a apărat lumea creştină de atacurile slavilor păgâni.

Castelul_Malbork_din_Polonia3

Bazilica Sant’Andrea din Mantova, a cărei construcţie a fost începută în 1472 de către Alberti. Influenţa termelor din Roma antică se vede clar în bolţile semicilindrice în casetă care sprijină nava centrală şi navele colaterale.

SantAndrea_2

Will Pryce, Arhitectura lumii Capodoperele

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here