Arhiepiscopul Ioan Robu: “Fără Dumnezeu nu avem nici o perspectivă”

0
293
untitled
Ce poate face cineva care a primit harul de a-L sluji pe Dumnezeu ca să vină în ajutorul semenilor săi? Simplu. Să dăruiască speranţă, aceea care vine de la Hristos, care singur poate lumina drumul. Biserica nu este o instituţie închipuită, ci o realitate vie, într-o continuă transformare. Un trup viu însufleţit de Duhul Sfânt care trăieşte din forţa lui Dumnezeu. Biserica se retrezeşte în suflete. Ea trăieşte şi se trezeşte în sufletele care primesc cuvântul lui Dumnezeu.
Astfel, ştiind toate acestea, şi nu numai, mi-am amintit de gestul impresionant al Arhiepiscopului Mitropolit de Bucureşti Ioan Robu care a adus un ultim omagiu Patriarhului Teoctist în 2007.
„Suntem alături de Biserica Ortodoxă Soră care îşi plânge păstorul”, a spus ÎPS atunci. Cum să nu fii impresionat, cum să nu-ţi rămână în memorie generozitatea sa sufletească. Aveam să fiu iarăşi impresionată chiar zilele acestea, când, la rugămintea noastră de a ne acorda un interviu, Înalt Prea Sfinţitul Ioan Robu a răspuns prompt, cu înţelegere şi căldură, mai ales că abia trecuse Paştele ce a adus lumina, Învierii lui Iisus Hristos printre credincioşii catolici din întreaga lume.
ÎPS Ioan Robu s-a născut la Târgu Secuiesc la 6 noiembrie 1944, fiind originar din satul Traian, judeţul Neamţ. A absolvit Institutul Teologic Romano Catolic de grad universitar din Iaşi şi a fost hirotonit preot la 15 august 1968. La 1 decembrie 1983 a fost ales la conducerea Arhiepiscopiei, mai întâi ca Administrator Diecezan, apoi Episcop-Administrator Apostolic (25 octombrie 1984). A fost consacrat Episcop titular de Celle Proconsulari la 8 decembrie 1984, la Roma, de către Cardinalul Casaroli, Secretar de Stat al Vaticanului. În 29 aprilie 1990, în prezenţa delegatului Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopul Angelo Sodano, a fost numit şi instalat Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti.

Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă. Dintre elementele cu ajutorul cărora însăşi Biserica primeşte viaţă sunt cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea. Nu putem face nimic fără credinţă. Ce înseamnă credinţa pentru Înalt Prea Sfinţia Voastră?

 

Credinţa este mai întâi de toate darul lui Dumnezeu, perspectiva pe care ne-o dă încă de la început Botezul. Prin Sfântul Botez primim de la Dumnezeu credinţa.
În consecinţă, credinţa este relaţia noastră intimă cu Dumnezeu. O relaţie exprimată în rugăciune, în acte de iubire şi de speranţă în Dumnezeu.
Credinţa este privirea interioară a sufletului spre realitatea lui Dumnezeu, prezent în lumea vizibilă şi invizibilă. Este o comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi care cred în Dumnezeu. În fond, credinţa este o asigurare pentru viitorul lumii. Fără credinţă lumea nu are viitor. Consider că trebuie, şi este un lucru urgent acesta, să-şi dea oamenii seama că această lume nu are viitor fără credinţă.

Este o perioadă ciudată, tulbure, credincioşii nu reuşesc să-şi găsească locul, se simt dezrădăcinaţi. Este toleranţa, măsura înţelepciunii?

Oamenii sunt dezrădăcinaţi şi nu-şi găsesc locul pentru că au pierdut sensul vieţii. Mulţi nu ştiu de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Înţelepciunea este capacitatea superioară de înţelegere şi de judecată a lucrurilor. Este prudenţă, cumpătare şi spirit de prevedere. Toleranţa are aceste trăsături şi aceste caracteristici, ca atare ea poate fi considerată ca măsură a înţelepciunii.

Tinerii din ţară merg să muncească în străinătate. Satele româneşti au rămas goale, sunt doar bătrâni şi copii. Înainte oamenii se primeneau şi veneau curaţi sufleteşte şi trupeşte la slujba de duminică dimineaţa. Credeţi că se mai păstrează încă acest obicei? Ce înseamnă pământul acesta românesc pentru Înalt Prea Sfinţia Voastră?

 

Se mai păstrează acest obicei, deşi satele noastre prin plecarea celor tineri la muncă au îmbătrânit foarte repede. Acum câteva zile, la Academia Română, care sărbătorea 147 de ani, domnul Eugen Simion spunea că de fapt nu mai putem vorbi despre ţăranul român acum, în sensul oamenilor care iubesc pământul şi-l cultivă cu pasiune, aşa ceva se pare că nu mai există la noi.
Ţăranul ştia să cultive cu pasiune pământul şi să creadă că acest lucru este pentru el o împlinire umană şi profesională. Acest lucru a dispărut. Urme există pretudindeni, dar nu aşa cum era odată în lumea noastră sătească. Ţara care-şi lasă sau îşi îndeamnă feciorii să plece pe alte meleaguri nu mai are şansa de a mai auzi poezii de dragoste de ţară. Sigur că undeva, înlăuntrul nostru simţim strângeri de inimă, emoţii, când vorbim despre pământul în care ne-am născut.
Pentru mine pământul acesta românesc înseamnă izvorul apartenenţei mele la neamul care locuieşte pe meleagurile noastre, înseamnă limba şi cultura care-mi permit să spun că sunt român. Pământul acesta românesc este pentru mine acel acasă care nu-şi pierde niciodată vraja.

Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o poartă sufletul Domniei Voastre?

Cea mai frumoasă rugăciune pe care o port în suflet este aceea a Sfintei Liturghii. La Sfânta Liturghie, Hristos spune aceste cuvinte prin mine, conturul identităţii mele de preot devine mai precis, rugăciunea mea este rugăciunea lui Hristos. Mai am o rugăciune pe care o port de o viaţă în suflet, a sfântului Ioan Berchmans, un tânăr iezuit care a murit în 1621 la Roma, care spunea mereu această rugăciune, şi mi-a împrumutat-o şi mie, aş putea spune. Ea sună astfel: „O stăpâna mea, o mama mea, mă dau ție în întregime și pentru a-ţi dovedi devotamentul meu, mă închin Ție astăzi cu ochii mei, cu gura mea, cu inima mea, pe mine în întregime. Deoarece Îți aparțin, o bună mamă, ai grijă de mine. Ferește-mă ca pe bunul și ființa Ta. Amin.” Aceasta este, repet, o rugăciune pe care o port în suflet de-o viaţă.

Cu siguranţă aţi legat prietenii din copilărie sau chiar mai târziu. Care credeţi că este secretul unei prietenii adevărate?

 

Secretul prieteniei este încrederea şi comunicarea totală. Căutarea celuilalt în afara oricărui egoism. Neîncrederea şi egoismul pot eroda şi cele mai frumoase şi puternice prietenii. Încrederea, comunicarea şi generozitatea zidesc prietenia şi o fac să fie fără apus.

Din perspectiva relaţiei spirituale credeţi că România şi poporul român pot contribui la creşterea spiritualităţii europene?

 

Aş spune că da şi gândindu-mă la un Eliade, un Ionescu sau Cioran aş adăuga că România poate să continue să contribuie la creşterea spiritualităţii europene. Nu numai prin nume de vârf, ci prin toţi românii care astăzi trăiesc în Europa din motive de muncă. Vă dau un exemplu, cel al episcopilor din Spania, care mi-au spus că se bucură de prezenţa românilor acolo fiindcă dau exemplu bun spaniolilor mergând duminica la Sfânta Liturghie. Este un mod de a participa la ceea ce spuneam mai devreme.

Valorile creştine pe care poporul român le are pot ajuta la sănătatea familiei europene?

 

Cu siguranţă că da. Valorile creştine pe care poporul român le are pot ajuta la sănătatea familiei europene cu condiţia ca să putem contrabalansa greutatea secularizării, cu dragostea noastră şi respectarea din partea noastră a valorilor religioase. Printr-o dragoste fidelă faţă de ele şi prin practicarea lor, da, cred că putem contribui cu ceva la binele comun european şi totodată putem să ne întărim noi înşine în aceste valori.

Această criză prin care trecem ar putea avea rădăcini şi într-o criză spirituală?

 

Atingeţi aici în această întrebare un punct cu totul aparte. Criza economică este mare, dar criza spirituală este şi mai mare. Aş reveni la ceea ce spuneam mai înainte despre sensul vieţii. În această tendinţă nihilistă, când nimic nu se mai deschide ceea ce ne oferea perspectiva de credinţă, perspectiva credinţei în Dumnezeu şi atunci calea pe care o ia omul este aceea a unui egoism feroce, a unei atitudini faţă de aproapele care poate căpăta cele mai urâte aspecte şi da, criza spirituală, lipsa de dragoste faţă de adevăratele valori care fac să ne împlinească pe noi ca oameni, iată, acestea sunt dedesubtul crizei economice pe care toată lumea o trăieşte acum.
Cred că de acolo trebuie început, la o primenire a sufletului omenesc şi a relaţiei cu Dumnezeu, pentru că o relaţie cu Dumnezeu este şcoala în care învăţăm care trebuie să ne fie relaţia cu semenii noştri, cu universul apropiat sau îndepărtat. Fără Dumnezeu nu avem nicio perspectivă.

Am remarcat frumuseţea, eleganţa şi simplitatea tulburătoare a slujbei de Înviere şi aş vrea ca în încheiere să ne vorbiţi puţin de însemnătatea acesteia în viaţa noastră, a oamenilor!

 

Da, în fond sărbătoarea Paştelui este în esenţă celebrarea misterului morţii şi Învierii lui Isus.
Dar şi o sărbătoare care ne descoperă sensul vieţii noastre, căci  Învierea lui Isus este şi promisiune a învierii noastre. Cuvântul Paşte înseamnă trecere. Pentru Hristos trecere de la moarte la viaţă, pentru noi, trecere de la întunericul răului la lumina binelui, trecere de la păcat la har dumnezeiesc. Paştele ne propune tuturor o primenire sufletească prin convertire, prin schimbarea direcţiei. Ne propune o reînnoire a rugăciunii, a dialogului nostru intim cu Dumnezeu.
De fapt, forţa sărbătorii Paştelui stă în simplitatea mărturisirii de credinţă în Hristos care a murit şi a înviat şi totodată o reînnoire a speranţei noastre că şi noi vom merge cu Hristos acolo unde a mers El, în slava şi lumina cerească.
Noi, catolicii, am luat-o mai înainte anul acesta cu sărbătoarea Paştelui, dar asta este. În fiecare liturghie pe care o celebrează biserica zilnic este o celebrare a Paştelui pentru că liturghia este reînnoirea jertfei de pe calvar. După prefacerea de la Sfânta Liturghie noi spunem întotdeauna: „Moartea ta o vestim Doamne şi Învierea ta o mărturisim până când vei veni”. Este tocmai această mărturisire de credinţă în moartea şi Învierea lui Isus cu deschiderea aceasta mare că şi noi vom învia.
Articol de Loreta Popa
V-ar putea interesa şi următoarele interviuri