Antropologie liturgică

0
115

antropologieCentralitatea liturghiei în teologia Părintelui Bria se explică şi prin antropologia sa teologică.
El defineşte antropologia ca „una din marile revelaţii ale Bibliei şi ale creştinismului”. „Omul este imaginea în care se reflectă fiinţa personală, liberă şi de comuniune a lui Dumnezeu (2 Cor 3,18)”. El este creat după chipul lui Dumnezeu – imago Dei şi capax Dei – şi anume cu vocaţia de a face uz de libertatea sa în mod responsabil, adică în sensul intensificării comuniunii cu Creatorul.
Demnitatea omului are un caracter unic, deoarece fiinţa umană este „o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu” şi anume „faţa pământească a unei realităţi transcendente, universale”.
Omul posedă ca fiinţă raţională sămânţa înţelepciunii divine a Logosului. Logosul constituie de fapt obiectivul autentic al mişcării şi al existenţei sale istorice. Spiritualitatea autentică înseamnă în acest sens mişcarea continuă a omului spre Dumnezeu şi asemănarea cu El care duce la theosis, la îndumnezeire. Prin această mişcare liberă şi sinergetică omul redevine chip al lui Dumnezeu, luând parte la adevărata existenţă, la energiile Duhului Sfânt şi la plenitudinea luminii necreate a învierii şi a vieţii dumnezeieşti.
Părintele Bria remarcă înainte de toate caracterul biblic al doctrinei despre energiile necreate (2 Petru 1,4) şi faptul că această învăţătură „stă la baza concepţiei despre îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei”. Îndumenzeirea omului nu înseamnă deci o „simplă imitare morală a lui Dumnezeu”, ci participarea (metousia) reală, plenară la viaţa lui Dumnezeu, „pe cât este îngăduit omului, fără confuzie de natură”.32 Această participare la lumina şi harul dumnezeiesc implică o „preschimbare tainică a fiinţei umane”.
Datorită universalităţii păcatului (Romani 5,12; 3.9) singura şansă de atingere a acestui obiectiv intim al existenţei o constituie credinţa. Pentru Părintele Bria însă credinţa este genuin liturgică deoarece ea nu poate fi depărţită niciodată de rugăciune adică de cult şi de spiritualitate, „de adorarea misterului lui Dumnezeu şi de experierea acestui mister”. Credinţa rugătoare sau liturgică este noul modus vivendi al creştinului în comuniunea harului divin.
Părintele Bria subliniază în acest context importanţa Sfintelor Taine în împlinirea umanului. îmbrăcând haina luminii prin Botez, omul credincios se naşte din nou şi devine astfel „părtaş al slavei dumnezeieşti”. Părintele Bria subliniază nu numai legătura organică dintre Botez, Mirungere şi Euharistie, ci şi dimensiunea lor pnevmatologică. Moartea şi învierea în Hristos nu sunt posibile fară Duhul Sfânt, Duhul Sfinţitor care ne însoţeşte creşterea în Hristos. „Creştinii sunt îndumnezeiţi’ prin Duhul Sfânt (Ps. 1,4), fiecare creştin este un locaş, un ,cort’, un rug aprins (I Cor. 3,17; 6,19)”. Duhul Sfânt este acela care „antrenează pe credincioşi” să trăiască în Hristos, în sensul că el „modelează în noi” pe Hristos 40 Hristos Cuvântul întrupat, unit prin fire cu Duhul Sfanţ îl dăruieşte pe acesta imediat şi nevăzut întregii creaţii. Prin Duhul Sfânt avem „pecetea indelebilă a înfierii, o nouă identitate de copii ai lui Dumnezeu”. De aceea nu există liturghie fără epicleză, fără invocarea Duhului Sfânt care deschide dimensiunea eshatologi-că a transfigurării liturgice.
Pentru Părintele Bria „esenţa însăşi a Ortodoxiei” o constituie doctrina despre îndumnezeirea omului. Esenţa mântuirii constă în participarea omului la viaţa lui Dumnezeu. Această participare transfigurează natura umană şi o face transparentă la energiile divine transmise prin Duhul Sfânt Soteriologia Părintelui Bria se bazează astfel pe o pnevmatologie dinamică, în sensul că mântuirea înseamnă transfigurarea umanului prin comuniunea cu energiile divine necreate. înţelegerea mântuirii ca participare la energiile necreate scoate în evidenţă caracterul ontologic al mântuirii. Omul posedă în orientarea sa ontologică spre Dumnezeu capacitatea de a „creşte în Dumnezeu” atâta timp cât „comuniunea ontologică dintre Dumnezeu şi om nu este statică”. „Mântuirea este convieţuire”, participare personală la sfinţenia lui Dumnezeu. Omul născut din nou devine un vas curat în care se varsă Duhul Sfânt cu slava împărăţiei viitoare.

Antropologia teologică a Părintelui Bria are o dimensiune cosmică, ecologică şi ecumenică în acelaşi timp. Dimensiunea ecologică se reflectă în descrierea omului şi a lumii întregi ca existenţă bazată pe prezenţa lui Dumnezeu.
Existenţa şi diversitatea vieţii sunt semnele iubirii şi prezenţei lui Dumnezeu care se dăruieşte pe sine sub formă de relaţie. Existenţa sau viaţa ca atare sunt „epifania Duhului lui Dumnezeu, manifestarea personală şi vie a Creatorului”.” Această conceţie cosmică a vieţii ca epifanie a lui Dumnezeu trezeşte sensibilitatea ecologică faţă de creaţie, respectul faţă de diversitatea speciilor şi grija pentru protecţia lor. Omul aflat în procesul sfinţirii este conştient de faptul că viaţa înseamnă relaţie cu Dumnezeu şi face tot posibilul pentru a o proteja.
în antropologia sa teologică Părinte Bria descrie pe om ca pe un inel de legătură al creaţiei cu divinul. Această dimensiune cosmică a umanului s-a realizat deplin în Iisus Hristos. „Viaţa nu este doar o relaţie ci un schimb ontologic între Dumnezeu şi umanitate prin întruparea Fiului Iui Dumnezeu”. Sfânta Treime nu este activă numai în actul de creare a lumii ci şi în cel de restaurare a ei. Hristos cel cosmic dă viaţa şi o restaurează sau o invită la eternitatea lui Dumnezeu prin întruparea sa. întruparea lui Hristos confirmă demnitatea infinită a omului arătând că nici o fiinţă umană nu este deprivată de comuniunea existenţială cu Dumnezeu.
Părintele Bria descrie de aceea pe om ca „preot al creaţiei” care are misiunea de a întoarce creaţia la Creator. Omul îşi are originea şi existenţa în voinţa lui Dumnezeu. Fiecare om din orice cultură trebuie să-şi asume responsabilitatea cosmică deoarece el contribuie la căderea sau restaurarea nu numai a întregului cosmos ci şi a întregii umanităţi.
În concepţia Părintelui Bria omul este o „fiinţa religioasă care îşi găseşte fericirea în lauda lui Dumnezeu”. De aceea el atrage atenţia asupra responsabilităţii omului faţă de dimensiunea sacră a fiinţei şi a existenţei sale. Omul „redă istoric chipul lui Dumnezeu” şi are vocaţia de a transforma lumea într-o „cetate sfântă”: „Omul nu este o simplă entitate biologică, o construcţie culturală, un produs social, ci o operă simbolică, hristoforă, întrucât Hristos a venit nu numai pentru noi, ci şi in noi”. De aceea omul are misiunea de a restaura comuniunea creaţiei cu Dumnezeu prin participarea sa la Liturghie. Aici se revarsă Duhul Sfânt, Duhul vieţii veşnice care ne uneşte cu Hristos cel răstignit şi înviat. Viaţa creştină liturgică este trăire şi mărturisire vie a învierii, comuniune cu Hristos în Duhul Sfânt care este prezent în inimile creştinilor (Rom. 5,5).
În teologia Părintelui Bria antropologia joacă un rol decisiv în susţinerea culturii non-violente, egalitare şi antidiscriminatorii. enţa Duhului Sfânt în inimile credincioşilor inspiră Ia deschiderea pentru ceilalţi oameni în iubire şi solidaritate.” Antropologia creştină conduce la „respectul pentru demnitatea fiecărei persoane umane”, la recunoaşterea egalităţii fundamentale dintre bărbat şi femeie, la respingerea discriminării de orice fel.
Antropologia oferă o cale de depăşire a conflictelor interumane, deoarece ea susţine perceperea omului de pretutindeni în calitatea sa de chip viu al lui Dumnezeu. Plecând de la această antropologie teologică Părintele Bria afirmă că „Biserica trebuie să devină o comunitate răscumpărată, în care barierele între rase, sexe, clase sunt distruse”.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here