În cele ce urmează mă voi referi la antropologia ecumenica şi la importanţa ei pentru cultura europeană contemporană, sprijinindu-mă în special pe rezultatele cercetării mele a antropologiei teologice a lui Wolfhart Pannenberg.
Antropologia ecumenică se bazează în primul rând pe convergenţa interconfesională a concepţiei despre om. Această universalitate în concepţia despre om se poate rezuma asupra următoarelor aspecte:
1. Fiecare om este o creatură a lui Dumnezeu, adică dependentă de darul vieţii, primit de la Creator.
Fiecare om este dependent de providenţa Creatorului, de creatio continua. Aceasta înseamnă ca viaţa umană este un dar al prezenţei Duhului Sfânt, care ca pneuma zoopoioun dă viaţă tuturor făpturilor.
2. Demnitatea omului – dignitas humana
Fiecare om are o demnitate intangibilă, infinită de persoană, care se datorează iubirii divine faţă de fiecare om. Din această cauză putem vorbi despre o „constituire teonomă a subiectivităţii”. Viaţa umană este intangibilă nu numai pentru ceilalţi oameni, ci şi economic. Omul nu este şi nu a fost niciodată numai un homo oeconomicus. Antropologiile creştine contemporane au un numitor comun în concepţia despre om ca fiinţă religioasă. Dimensiunea religiosă este dimensiunea fundamentală a fiinţei umane. Omul este fiinţa care se transcende pe sine, cu un caracter extatic, care se întreabă dincolo de sine. El este o fiinţă însetată de sens transcendental. Realizarea omului ca homo spiritualis se produce prin urmarea lui Hristos, prin chenoză şi renunţare de sine.
Nu există un creştinism autentic fără acceptarea crucii lui Cristos care ne îndeamnă la această depăşire de sine prin enunţare de sine.
Omul este deci fiinţa capabilă de renaştere şi în acelaşi timp cu vocaţia renaşterii. Prin renaşterea sa spirituală el devine o nouă creatură (2 Cor 5,17), un rug aprins și o epifanie a iubirii sfinţitoare dumnezeieşti. Renaşterea spirituală îl arată pe om ca pe o făptură a împăcării şi a comunicării. Cu cât e mai comunicativ, cu atât e mai social. Omul este o fiinţă doxologică, cultică, religioasă. El e creatorul unei culturi a păcii, adică el poate depăşi păcatul şi conflictele prin iubire.
Homo ineffabile. Antropologia teologică descoperă faptul că omul este un mister indicibil (homo cordis absconditus). El are un caracter apofatic şi o valoare infinită, fiind obiect al iubirii infinite a lui Dumnezeu. Viitorul şi împlinirea umanului constă în participarea la comuniunea şi doxologia eshatologică a vieţii trinitare. Participarea la viaţa Sfintei Treimi – aceasta este demnitatea şi sfinţirea, sau transfiguarea umanului, ca chip al frumuseţei celei neapuse a dumnezeirii. Omul este o făptură deschisă spre Dumnezeu şi spre viitorul eshatologic. De aceea el este o fiinţa eshatologică, al cărei viitor este tocmai învierea. Deşi muritor, omul va învia şi va avea parte de veşnicia lui Dumnezeu.
Contribuţia culturală a antropologiei ecumenice
În secolul mişcării ecumenice, şi nu numai, ecumenismul înseamnă o deschidere spre dialog, dincolo de graniţele propriei particularităţi. Această deschidere are de a face cu căutarea propriei identităţi, care nu poate fi o identitate vie decât sub forma unei identităţi dialogice.
Creştinismul răsăritean ortodox leagă această deschidere de spiritualitatea mistică, adică de prezenţa Duhului Sfânt prin lucrarea căruia se realizează viaţa creştină autentică. Darul Duhului Sfânt este un dar eshatologic, de anticipare a realităţii împărăţiei slavei. Toţi creştinii îşi dobândesc identitatea lor în Duhul Sfânt, care este în acelaşi timp Duhul iubirii şi al comuniunii. Deschiderea ecstatică a umanului este deja o lucrare eshatologică a Duhului Sfânt.
Antropologia ecumenică are de a face cu această dimensiune pnevmatologică a deschiderii creatoare, tolerante şi de încredere a omului, în căutarea sinceră a autenticităţii sale. Tuturor antropologiilor teologice contemporane le este comună referinţa la această dinamică pnevmatologică a fiinţei umane, indiferent de coloratura lor confesională.
Învăţătura despre om are o însemnătate teologică şi socială în acelaşi timp, deoarece omul este inelul de legătura atât al confesiunilor creştine, cât şi al societăţii.
Concepte despre om transcende confesiunile, fiind relevantă pentru cultura contemporană. Concentrarea asupra elementelor comune din învăţătura despre om duce la depăşirea graniţelor şi a disputelor confesionale. Atunci când creştinii confesiuni diferite trăiesc în respect reciproc, atunci ei pot să simtă lucrarea Duhului Sfânt cel unul şi să contribuie la unitatea Bisericii, lucru care ar trebui să fie ţinta tuturor creştinilor.
Atitudinea ecumenică constituie unul dintre elementele fundamentale şi de premisă pentru redobândirea credibilităţii creştinismului în faţa culturii seculare, care îşi are originea tocmai în disputele confesionale şi în scindarea Bisericii. Schismele din Biserică au fost cauza naşterii secularismului modern.
Antropologia ecumenică conduce la depăşirea rivalităţilor dintre Biserici în favoarea conştiinţei despre apartenenţa la acelaşi Trup al lui Hristos. Această conştiinţă a solidarităţii şi a unităţii slujeşte păcii, dreptăţii sociale şi intensivării responsabilităţii faţă de creaţiei.
Unitatea ecumenică a Bisericii susţine nu numai responsabilitatea faţă de lume ci şi respectul faţă de celelalte culturi.
Aceasta are ca rezultat nu pierderea ci profilarea identităţii creştine autentice: „Nu există o credinţă creştină autentică fără unitatea creştinilor şi fără efortul pentru biruinţa asupra tuturor schismelor dintre Biserici”. O piatră de temelie pe drumul reconcilierii şi al redescoperirii unităţii de credinţă îl oferă antropologia ecumenică. Aceasta ne arată că porunca supremă a iubirii aproapelui este fundamentul unei culturi creştine a toleranţei, cu relevanţă imediată pentru societate.
Creştinismul, prin mesajul iubirii şi al împăcării, poate să contribuie la transformarea culturii şi a societăţii. Biserica îşi descoperă unitatea ei abia în duhul ecumenic al toleranţei şi al solidarităţii. De aceea, antropologia ecumenică contribuie la Procesul apropierii şi al recunoaşterii confesiunilor creştine, ca Premisă a unităţii Bisericii. Această unitate nu este o utopie, ci o unitate reală, posibilă. Nu este vorba despre o unitate uniformă ci despre una în diversitate.
Antropologia ecumenică se bazează pe atitudinea creştină fundamentală a chenozei, a smereniei, pentru că cunoaşterea omului este cu mult mai mică decât plinătatea misterului vieţii veşnice a lui Dumnezeu.
Adevărul are deci o dimesiune eshatologică şi este în aceiaşi timp eliberator.
Concepţia ecumenică despre om atrage atenţia asupra faptului că orice afimaţie şi formulare a adevărului suprem se află sub egida relativităţii istorice. Adevărul are deci o dimesiune eshatologică şi este în aceiaşi timp eliberator. Caracterul eshatologic al adevărului dă spaţiu coexistenţei formulărilor relative despre adevăr.
Nu există o antropologie ecumenică fără respectul faţă de acest pluralism. Acest respect ne ajută să evităm concepţiile exclusiviste şi fundamentaliste ale adevărului istoric. El deschide porţile spre toleranţă, autocritică, şi spre percepţia propriei hermeneutici care nu rămâne neafectată de păcat.
Antropologia ecumenică contribuie la înnoirea şi chiar la renaşterea culturii europene, prin faptul că ea caută să depăşească schisma din sânul creştinismului. Ea este un semn al speranţei într-o unitate vie, fără uniformitate şi în acelaşi timp deschisă pentru o societate pluralistă. Înnoirea culturii şi a societăţii nu pot fi separate una de alta. Prin duhul ecumenismului creştin se pot anihila tendinţele exclusiviste care împiedică dezvoltarea unei comuniuni vii dintre creştini.
În contextul societăţii secularizate, antropologia ecumenică poate juca un rol conectiv, cu referire la orientarea spre sensul autentic al existenţei. Omul este fiinţa însetat de sens, fiinţa care are nevoie de orientare în privinţa sensului existenţei. Pierderea orientării faţă de acest sens este punctul principal al crizei culturii europene secularizate, care duce la sentimentul înstrăinării şi depatrierii.
Antropologia ecumenică, prin cultura ei inerentă a iubirii, este cheia problemelor sociale.
Pluralizarea şi scindarea dintre sfera religioasă privată şi contextul de viaţă public secularizat este însoţită de o diversificare a sistemelor religioase de sens. În această aglomeraţie plurală, omul caută să se orienteze. Antropologia ecumenică înlătură experienţa lipsei de sens, adusă de procesele de secularizare, deoarece ea acţionează tocmai împotriva economizării realităţii. Omul nu este doar homo leconomicus ci mai presus de toate homo naturaliter religiosus acesta este răspunsul la experianţa lipsei de sens a lumii laterialismului ateu.
Sentimentul ecumenic de solidaritate, care izvorăşte din această antropologie, contribuie în mod esenţial la unitatea societăţii, la percepţia interdependenţei tuturor oamenilor. Abia prin recunoaşterea reciprocă a acestei interdependenţe pot fi dizolvate tensiunile societăţii contemporane.
Antropologia ecumenică, prin cultura ei inerentă a iubirii, este cheia problemelor sociale. Ea poate lua funcţia unei laradigme a comuniunii în contextul disputei cu pluralismul religios, deoarece ea încurajează participarea la iubirea infinită lui Dumnezeu faţă de creaţie, faţă de om, adică faţă de celălalt om. Ea încurajează un etos al comuniunii, al respectului reciproc şi al comunicării.
Antropologia ecumenică este un capitol esenţial al căutării unităţii vii a Bisericii.
Principiul reciprocităţii indică asupra unui fundament antropologic al conştiinţei de drept, care explică faptul existenţei unei unanimităţi universale în privinţa convingerilor de drept în ciuda diferenţelor dintre culturi.
Există o dată antropologică de bază, referitoare la dependenţa faţă de celălalt. Acest lucru este cu atât mai important, în secolul individualismului radical, al lipsei de morală în societate şi al expirării caracterului non-repudiabil -verbindlich al normelor morale.
Antropologia ecumenică poate fi baza unei culturi a toleranţei.
Antropologia ecumenică este un capitol esenţial al căutării unităţii vii a Bisericii. Această căutare corespunde voinţei lui Hristos. Această antropologie slujeşte dezintegrării intoleranţei dogmatice, a exclusivismului agresiv şi intolerant, prin faptul că ea îndeamnă la reflectarea despre condiţiile antropologice ale adevărului. Credinţa creştină este conştientă de faptul că adevărul definitiv al lui Dumnezeu va fi revelat în plinătatea lui abia în Eshaton. De aceea creştinul nu are decât o cunoaştere preliminară, în parte – 1 Cor. 13,12 – şi nu o cunoaştere faţă către faţă: „şi avem comoara aceasta în vase de lut” (2 Cor4,7).
Conştiinţa despre această diferenţă eshatologică conduce la toleranţă faţă de oamenii de altă credinţă, ne face capabili de o deschidere pentru dialog pe drumul către adevărul lui Dumnezeu. Dogmele nu au voie să devină idoli. Omul are parte de adevăr nu posesiv ci doar în formă de participare şi de deschidere iubitoare.
Antropologia ecumenică poate fi deci baza unei culturi a toleranţei şi a deschiderii spre întâlnirea altor culturi. Prin ea se poate produce o reînnoire a spiritualităţii ecumenice, a culturii de dialog şi de împăcare universală.
Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu
