Antim Ivireanul – un reper duhovnicesc

0
125

antimO sfântă datorie creştină ne îndeamnă a ne cinsti strămoşii în cele ale credinţei. Din şirul înaintaşilor demni de cinstire face parte şi Antim Ivireanul, fost mitropolit al Ţării Româneşti, canonizat recent de Biserica noastră, cu zi de serbare la 27 septembrie. Viaţa lui   (1650 – 1716) a fost încărcată de suferinţe şi osteneli, începând cu robia faţă de turci, care i-a marcat anii copilăriei, continuând cu strădaniile sale merituoase pentru promovarea limbii române în Biserică.

Biografia lui este structurată pe câţiva ani hotărâtori pentru cursul vieţii, dar mai ales, este compusă din multe fapte de o importanţă aparte pentru cultura românească. Trepte ale urcuşului său istoric au fost anii 1689 – 1690, când domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească, apreciindu-i credinţa; anul 1705, când a fost ales episcop la Râmnic şi anul 1708, prin ridicarea lui în slujirea de mitropolit al ţării. Deşi nu era de neam român, el s-a integrat întru totul spaţiului românesc, slujind poporul ce l-a „adoptat”, cu dăruirea proprie unei înalte conştiinţe creştine. Se înţelege mai bine aceasta dacă luăm în considerare că din cele 63 de titluri de cărţi a căror tipărire a supravegheat-o de-a lungul anilor, 39 au fost lucrate de el însuşi. Cele 22 de cărţi tipărite în româneşte confirmă efortul lui de a introduce limba română în cultul Bisericii, spre înţelegerea mai bună de către creştini a conţinutului slujbelor şi rugăciunilor, cu convingerea că patimile rele din inima omului „numai din cetanie şi din auzire să omoară”. Lui Antim Ivireanul îi datorează recunoştinţă creştini de pe o largă arie geografică, care au primit, prin înţelegerea şi râvna lui, cărţi de cult bilingve. Aflat într-o continuă competiţie cu sine însuşi, Antim a gândit şi tipărirea unei cărţi, (păstrată doar manuscris), intitulată „Chipurile Vechiului şi Noului Testament” – într-o lucrare ce putea deschide largi perspective pedagogiei creştine în şcoli, prin tipărirea de chipuri şi scene biblice însoţite de texte explicative. Se confirmă şi prin aceasta recunoaşterea multiplelor sale daruri, la care referindu-se secretarul curţii domneşti, italianul Anton Maria del Chiaro, spunea: „Era înzestrat cu daruri aşa de rare, ştiind să facă într-un chip minunat orice fel de lucru de mână, mai cu seamă săpături, desene şi broderii”.

La acestea se cuvin adăugate calităţile sale predicatoriale demonstrate prin elocvenţa energică faţă de păcatele timpului pe care îl trăia. Conştiinţa slujirii exprimă mărturisirea responsabilităţii sale arhiereşti, care l-a stăpânit până în ultima zi a vieţii. S-a identificat astfel nu numai cu marii săi predecesori, ci şi cu greutăţile poporului, care uneori se plângea de poverile şi neajunsurile vieţii, devenite piedici în calea unei vieţi creştine. Pe toţi îi asigura: „La greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţi voi, trag şi eu”. Pornind de la această mărturisire, el critică aspru pe cei ce nu respectau posturile, indiferent ce poziţie socială aveau.

Distingem la Antim şi preocupări de asistenţă socială, valabile şi astăzi, ca expresie a grijii Bisericii pentru nevoile celor din jur, care trebuie reactivată şi transpusă în forme concrete. A formulat prevederi în ceea ce priveşte învăţătura copiilor nevoiaşi, îngroparea oamenilor săraci, ajutorarea fetelor sărace spre a se putea mărita sau cercetarea bolnavilor. Prin toate acestea şi altele multe ce s-ar mai putea spune despre el, Antim Ivireanul a fost continuator al ideilor şi practicilor marilor ierarhi predecesori, confirmând prin fapte conţinutul predicilor sale.

Poate a fost mai puţin inspirat în ţesătura subtilităţilor politice, fapt pentru care Nicolae Iorga îl critica destul de aspru. Dar nu acestea au fost definitorii pentru personalitatea lui. Dimpotrivă, ca o ironie a soartei, el care tipărise în  1715 cartea „Sfătuiri creştine-politice” către domnitorul Ştefan Cantacuzino, avea să cadă pradă, peste un an, intrigilor politice, fiind condamnat la exil în muntele Sinai şi în drum spre locul hotărât, a fost ucis.

Complexitatea gândirii sale, înalta şi duhovniceasca conştiinţă creştină a arhieriei sale, neodihna de zi cu zi, grija pentru promovarea valorilor şi condamnarea formalismului şi imposturii, au fost virtuţile ce-l recomandă astăzi drept reper. Spre modelul său poate privi oricine vrea să slujească cu inimă bună lui Dumnezeu, având în suflet „tipărite şi pecetluite” – cum spunea el, pildele vrednicilor înaintaşi.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here