Amintiri dintr-o copilărie solitară cu nepoata Părintelui Arsenie Boca

0
567
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Ochii din icoană

Zoe DaianRedutabil psiholog, recunoscut pentru profesionalismul și verticalitatea sa, Zoe Daian s-a trezit, acum 77 de ani, în casa părintească din Buteni (Arad), în preajma Părintelui Arsenie, a lui Zian, cum îi place ei să-l numească și acum…

O poveste despre o nepoțică ce crește, ani buni, sub privirea blândă și drăgăstoasă  Părintelui Arsenie și care îl va căuta, apoi, în toate locurile de pribegie ale marelui om al lui Dumnezeu.

Amintirile Zoei Daian au o savoare cu totul aparte. Pentru că ne cheamă într-o lume a gingășiei și a copilăriei Părintelui Arsenie, încrustând peste timp, în memoria mărturiilor, un poem pastelat de dragoste între adolescentul de odinioară și  „nepoțica sa preferată”, cum îi plăcea lui să o numească.

Am rugat-o pe doamna Daian să ne spună cum se înrudește cu Părintele Arsenie. „Bunica mea, mama tatălui meu, era soră cu tatăl Părintelui Arsenie. Și ei de mici, au fost foarte apropiați cu tatăl meu, deși tatăl meu mai avea trei frați. Erau opt ani diferență între tatăl meu și Părintele Arsenie. Opt ani erau diferență, însă tatăl meu, Vasile Crucin, a avut față de el totdeauna o atitudine părintească. L-a iubit foarte mult, și nu l-a lăsat niciodată să vadă diferența de vârstă dintre ei, s-o simtă. Cum de s-a mutat Părintele la noi? La o vreme, părinții lui Zian au decis să se despartă. După despărțirea părinților lui, Zian a mers, ca și copil – era la școala primară – la Brad, la mătușa lui, și a rugat-o pe bunica mea, care era sora tatălui lui, să-l anunțe pe taică-meu să vină la Brad. Și l-a anunțat și s-a dus după el și i-a spus: <<Să mă iei de aici!>> I-a mărturisit că vrea să plece de acolo și că-l roagă să-l aducă la noi. Și s-a mutat la noi, la Buteni. Pe urmă, m-am născut eu. El a fost tratat ca și copilul părinților mei…”

Cînd s-a născut Zoe, Zian era „unchiul” care-i va însenina copilăria și îi va da o savoare neobișnuită gânguritului de prunc învecinat, și în acest mod, cu sfințenia. Acei ani vor însemna pentru micuța Zoe parte a unei Veșnicii pe care o va căuta mai apoi întreaga viață. O va mai regăsi doar în ochii Părintelui, în desele întâlniri pe care le-a avut. Iar, acum, în icoana pe care o păstrează cu atâta sfințenie, alături de Iisus, în Grădina Ghetsimani și, cum se putea altfel, în ochii Părintelui din portretul-icoană de-i străjuiește cămăruța.

Anii au trecut…Doamna Zoe, cu glas tremurat și răspicat, când povestește despre acele vremuri, le recreează aievea, le repune într-o logică a trăirilor în care îl vezi aievea pe tânărul Zian de odinioară, ducându-și în spate nepoțica sau însoțindu-i zâmbetul șăgalnic cu privirea sa drăgăstoasă, de un albastru desăvârșit…

„Era de-al casei. Așa l-am cunoscut, când m-am născut”

„Mama mea îl mai certa, că nu prea mânca, își începe Zoe istorisirea amintirilor din acea perioadă. Pe mine Zian m-a învățat să beau lapte, că eu nu voiam să beau lapte. Știți cum sunt copiii…,mai mofturoși. Și i-am spus lui Zian: <<Să nu bei  nici tu lapte!>> Așa îi spuneam lui. <<Nu-i bun, e amar, erău!>> Și el îmi spune, la un moment dat: <<Al meu nu-i rău! Ia gustă, să vezi!>> Și gustam… Și îi spuneam: <<Al tău nu-i!>> Și-atunci, i-am spus mamei mele: <<Să-mi dai lapte de care bea unchiul! Dar numai din cana lui vreau să beau!>> Și așa m-a învățat unchiul să beau lapte.

Și, când mă duceam la el la Sâmbăta, și pe urmă la Prislop și la Atelierele de Pictură de la București, și la Drăgănescu, de fiecare dată mă întreba: <<Tu acum bei lapte? Nu mai e rău?…>>

„Eu nu eram născută atunci, când s-a mutat la noi, își continuă Zoe povestea. Avea pe atunci vreo 14-15 ani. Multe din acea perioadă le știu de la părinți. L-a rugat deci pe tata să se ducă la mama lui, să-i spună că nu mai vrea să meargă la medicină, pentru că drumul lui e altulîn viață. În plus, părinții mamei sale au obligat-o să se recăsătorească, și el n-a fost de acord. Și de aceea a venit la noi. Și taică-meu s-a dus acolo, o lămurit-o pe mătușa mea, adică pe mama lui. Și a convins-o… Ea, mama lui, nu s-a încăpățânat. Era o femeie foarte înțeleaptă. Frumoasă, frumoasă! Era ca o actriță! O țărancă frumoasă și cu bun-simț. Semăna cu el! Așa mi-au spus și măicuțele care au întâmpinat-o când s-a dus ea prima oară la mănăstire, la Sâmbăta. Ea n-o anunțat pe nimeni că merge la el. Și Părintele i-a spus unui țăran dintr-un sat vecin de la Sâmbăta: „Ioane, la ora cutare, te duci la gară și iei o femeie care vine la mănăstire!>> Era îmbrăcată în țărancă. Și măicuțele mi-au povestit. Și spuneau: <<Dumnezeule! Când am văzut-o! Ce frumoasă era și cum semăna cu el! Ce asemănare era! Erau identici – parcă erau unul și același. Înaltă, zveltă! De o frumusețe cu n-am văzut!>> Și pricepută la bucătărie, la prăjituri… De aia lui îi plăceau dulciurile.”

Tatăl Zoei Daian era pe atunci directorul școlii din sat. Cum era, ca elev, tânărul Zian? Ne spune tot Zoe: „Era foarte modest, retras și timid. Și mai slăbuț. Nu-i plăcea să iasă cu nimic în evidență. Deși mereu era remarcat de ceilalți. Era de-al casei. Așa l-am cunoscut când m-am născut. Noi locuiam pe atunci în clădirea școlii, într-o locuință cu trei camere mari, iar Zian avea acolo odaia lui. De la noi s-a dus mai târziu la liceu, la internat, la Brad. Făcea până acolo, cu trenul, vreo 80 de km. Și venea la noi sâmbăta și în vacanțe. Tot de la noi a plecat mai târziu la teologie, la Sibiu. Și, mai apoi, la Belle – Arte, la București. Însă atunci când am început să vorbesc și să pricep, el era acasă”.

„Eu nu-s pentru viata asta…”

Anii aceia tânărul Zian îi petrecea, în vacanțe mai ales, toată ziua în grădină. Acolo era locul său de rugăciune, cel mai adesea, și spațiul în care își întâlnea sfinții, pe care îi transpunea apoi în icoane de pânză și dor: „Când nu citea, picta în grădină ori se ruga. Picta mai ales scene biblice. Nu știu să fi pictat portrete, de pildă. Și îi plăcea să picteze numai pe pânză.” Și citea mult, enorm de mult. Am întrebat-o pe doamna Daian cum își împlinea setea de lectură: „Avea o valiză cu cărți! Îi cumpăra taică-meu. Se duceau la Arad sau veneau aici, la Timișoara, și îi cumpăra taică-meu. Și seara făceau un program așa frumos! Tatăl meu cânta la pian și la vioară. Și, după ce am crescut, am intrat și eu printre ei. Cântam eu la pian, și lui i-a cumpărat tatăl meu un flaut, că el a vrut să cânte la flaut. Și făceam seri de muzică. Așa frumoase…”

Despre înclinația spre muzică a Părintelui Arsenie și despre modul cum reușea să îmblânzească orice instrument muzical, Zoe are amănunte fascinate: „Singur a învățat să cânte la flaut. Nu știu cum… Singur! Avrut să cânte la flaut și… a cântat! Taică-meu i-a cumpărat un flaut, i l-a dat și a început să cânte!

Și la pian cânta… Eu am luat ore opt ani, în internat, la pian. El  însă, cum a pus mâna pe pian, a cântat! Pe orice punea mâna, se rezolva totul! De aceea vă spun… În preajma lui, te schimbai enorm! Îi plăcea muzica. Împreună cu tata, care cânta foarte bine la vioară, cântau des împreună, acasă. Singur a învățat franceză, germană și engleză. Singur! Iar tabloul pe care îl am l-a pictat când avea 19 ani…”

Când s-a născut Zoe, tânărul Zian primise „ascultarea” să aibă grijă de ea. Și această grijă avea să și-o ia Părintele pentru toată viața… „Multe lucruri am învățat de la el!, continuă Zoe Daian. Eu, dimineța, de multe ori, stăteam la ușa camerei lui și așteptam să se scoale, să se joace cu mine. Mergeam în grădină, mâncam fructe… Se juca cu mine, mă punea să desenez. Fel de fel de activități. Sunt așa legată! Și acum mă ajută enorm, enorm, enorm!

Arsenia Boca 2Avea o sarcină în casă, atunci. Maică-mea i-a dat-o: să adune ouăle din cuibar. Și el le bea! Și maică-mea era expertă… Știu că bea Zian: <<Mărioară, fă-ne ceva dulce, așa cum știi tu.>> Iar mama îl certa și-i spunea: <<Măi, tot vreți dulciuri, dulciuri. Dar tu, dacă bei ouăle, n-am cu ce să fac dulciuri!>> Și el râdea și se amuza.

Părinții mei au cununat mulți tineri în comună. Și maică-mea îi spunea: <<Zian, sâmbătă sau duminică cununăm o familie de tineri. Vii și tu! Te distrezi, dansezi, cunoști fete…>> Era deja în ultimele clase de liceu sau poate chiar student. Și o lăsa pe maică-mea să zică. Și ea spunea: <<Ți-am pregătit costumul să vii și tu!>> El o lăsa să vorbească, Iar pe urmă îi spunea: <<Mărioară, eu nu-s pentru asta! Eu nu-s pentru viața asta. Eu rămân să am grijă de Zoe!>>

El toată ziua stătea în grădină. Picta, citea se ruga. Asta făcea mereu. Și mergea tot timpul la biserică; aveam o biserică chiar lâgă noi,unde stăteam, la școală. Nu lipsea niciodată! Vedeam că e orientat spre acest drum”.

 „Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum!”

A venit vremea ca tânărul Zian să-și intre în rostul pentru care tânjise de atâta vreme, acela de a se dedica întru totul slujirii lui Dumnezeu. Astfel, livada cu flori și rugăciune din Buteni se va prelungi înspre Mănăstirea Sâmbăta…

Aici Părintele Arsenie își va începe, cu adevărat, lucrarea. Schimbarea avea să o remarce Zoe: „Di clipa în care a ajuns la Sâmbăta și s-a călugărit, s-a schimbat. S-au produs în el Schimbări profunde…”

Și aceasta, mai ales de când se întorsese de la Muntele Athos, unde i se arătase Maica Domnului, în toată Dumnezeiasca sa măreție și frumusețe. „Atunci – ne spune doamna Daian – Părintele a venit acasă și ne-a povestit fericit și cutremurat întâlnirea în Duh cu Maica Domnului…”

La Mănăstirea Sâmbăta de Sus Zoe Daian avea să se ducă, pentru prima dată, cu mama. „Da, m-am dus cu mama mea. Și taică-meu zice: <<Pune acolo șuncă, pune slănină, să-i duci lui Zian.>> Și i-o făcut maică-mea o cutie mare de prăjituri, cum îi plăceau Părintelui, să i le ducem. Era  prin iulie. Și când am ajuns în gară la Voila, ne zice cineva: <<N-aveți nici o posibilitate să ajungeți la mănăstire, decât pe jos!>> Și maică-mea întrebă: <<Dar e departe?>> Când ai o așa greutate de bagaj și, în plină vară, nu găseai un pom, să te mai răcorești la umbră, nu e chiar ușor să mergi să mergi atâta drum pe jos… Am pornit. Numai căruțe cu oameni care veneau de la câmp am întâlnit. Și ne zice cineva, la un moment dat: <<Mai aveți trei ore de mers.>> Dra noi de mergeam și patru ore și tot n-ajungeam! Și maică-mea l-a drăcuit de două ori pe Părintele. Și a zis: <<Unde te-ai dus? N-ai putut să găsești și tu o mănăstire mai aproape de casă?>> Și, când să ne apropiem, eu îi spun mamei: <<Mami, uite-l pe unchiul!>> Și ea zice: <<Da’ de unde! Cum să vină spre noi, că doar nu știe că venim?!>> Nu erau telefoane pe atunci… Dar se uită maică-mea mai atent și zice: <<Da, uite! Ai dreptate! El e! Vine!>> Și când ajunge Părintele așa, în fața noastră, zice: <<Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum!>> Și așa a fost!…”

„Lasă că te dezbrăcăm noi!”

Câțiva ani mai tărziu, asupra Mănăstirii și a Părintelui Arsenie se abate furia fiarei roșii. Noua „ordine” nu putea vedea nicicum cu ochi buni efervescența duhovnicească de la Mănăstirea Sâbăta de Sus. Și, inevitabil, așa după cum ne spune doamna Zoe, „regimul l-a încolțit! Chiar dacă el n-a făcut nici un fel de politică. Lui Îi plăcea să spună că face politica Bibliei și a lui Dumnezeu. Însă el, pentru că era părinte, ajuta pe toată lumea, ci atât mai mult pe oamenii care erau urmăriți de securitate. L-au întrebat într-o anchetă dacă i-a ajutat pe partizanii din Făgăraș, el nu a spus nici da, nici ba. Pentru că nu voia să mintă. De aceea l-au închis. Iar Părintele mi-a povestit, de la el știu, ce i s-a întâmplat acolo. După ce l-au arestat, au venit un ofițer cu doi soldați să îi dea jos sutana. Și i-au zis:

– Popă, să te dezbraci imediat de anteriu!, au poruncit.

Iar Părintele le-a spus:

– Asta-i îmbrăcămintea mea! Cum să o dau jos?

– Lasă că te dezbrăcăm noi!, i-au spus aceia și s-au dus către el să îl dezbrace. Însă nu se puteau apropria!

Și a venit șeful închisorii, un maior:

– Ei, lasă că mă duc eu și-l dezbrac!

Și când ajunge la Părintele, îi spune:

– Mai bine dezbracă-te tu, să nu te dezbrac eu!

– Asta-i îmbrăcămintea mea!, a spus din nou Părintele.

Și cum s-a dus maiorul spre el, să îl dezbrace, în momentul acela s-a îndepărtat, ca împins de-un zid!

Și i-a zis:

– Tu îl ai pe dracul în tine!

– Nu, eu îl am pe Dumnezeu în mine!, a spus Părintele. Și așa a rămas tot timpul cât a fost închis în sutană.

Arsenie Boca 3Mi-a povestit că și în închisoare le vorbea mult oamenilor de Dumnezeu. Șeful închisorii a aflat și i-a pus în vedere să nu mai țină predici, că se adună multă lume în jurullui. Și mi-a spus că, odată – fiindcă, desigur el nu respectat ordinul – l-a văzut și pe ofițer între deținuți cum asculta, cu ochii mari cât cepele.”

Povestind cu Zoe Daian, ți se deschide o altă lume, un alt univers al Părintelui Arsenie. Aievea, în fața ochilor vezi livada cu zumzet de rugăciune și miros de cerneluri pastelate, îl vezi pe tânărul Zian ducându-și în spate nepoțica, jucându-se, copilărindu-se cu ea și, de ce nu, retrăindu-și încă o parte din propria-i copilărie, deloc ușoară și prea puțin prietenoasă…

Iar povestea lor se așază ca una din cele mai frumoase „moșteniri ” de gingășie pe care Părintele Arsenie încă o mai lasă, între noi, ca pe o altă mare binecuvântare…

Ziarul Iisus Biruitorul

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here