Amintiri despre Părinţii de altădată

0
145

parintele-justinPărintele Justin parcă tot timpul a trăit cu nostalgia Părinţilor pe care l-a cunoscut şi care aveau această inimă, plini de dragoste faţă de aproapele şi aprigi numai cu ei înşişi. Şi tot tim­pul aveam impresia că Părintele trăieşte mai mult în veacul trecut al nevoinţelor Părinţilor noştri şi mai puţin în veacul nostru plin de slăbi­ciuni, un veac care Părintelui Justin nu i se potriveşte. Uneori, când făcea rugăciuni către credincioşi, ţi se părea că vorbeşte o voce din celălalt veac, şi în vocea Iui se simţea tânjirea, o tânguire după veacul de dincolo, încât ne simţim vinovaţi că pentru noi trebuia să se mai chinuie aici pe pământ. Despre aceşti Părinţi pe care l-a întâlnit, Părintele Justin vorbeşte cu multă dragoste şi bucurie, Părinţi care i-au fost model de virtute şl reazem în credinţă. Când povestea despre ei Părintele se simţea cumva în lumea lui, iar noi ne simţim ruşinaţi că nu suntem în stare să le urmăm nevoinţele şi dragostea pentru Domnul, după cum zice Părintele: “duhul trecu­tului, ai Părintelui Antim, ai Părintelui Eftimie, ai duhovnicilor noştri, ai Părintelui Paisie, al mitro­poliilor şl episcopiior, ăştia sunt cei care trebuie să ne încălzească pe noi, dar nu avem puterea de a pătrunde în esenţa lucrurilor.”

Era impresionant la Mănăstirea Bistriţa când veneau să se spovedească credincioşii. Erau trei duhovnici buni: Părintele Marchian, Hrisostom şi Părintele Martinian. Ei bine, pe credincioşi îl cunoştea! după cum arătau la sfârşitul postului. Ucenicii Părintelui Marchian bătrânul – uscaţi, subţiri, senini, foarte veseli, pregătiţi, într-adevăr, pentru înviere. Era grupa cealaltă, a Părintelui Martinian – oleacă mai plinuţi, mai puţine semne de asprime şi postire. Apoi Hrisostom – era omul actual, oleacă modernizat. Erau şi unii şl alţii creştini, dar vedeai prototipul vieţii fiecăruia.

Într-una din zile vine o biată creştină şi-mi spune „Părinte, nu ştiu cum să-l conving pe Părintele Marchian să-mi mai scadă din canon, că de doisprezece ani nu m-am împărtăşit nicio­dată şi sunt aşa de bolnavă încât simt că mă duc şi nu cedează deloc.” Şi mă duc eu să stau de vorba cu el, poate că s’o schimba. „Părintele Marchian, ce faci cu biata asta femeie, că, uite, îi bolnavă, uite-i gata, mâine moare şi ai s-o ai pe suflet? Mai redu din canon”, nu ştiam eu care-i cauza canonului, nu m-am interesat. „Măi, da’ ce? Eu îs mai mare decât Sf. Vasile, măi? Atunci când o împlini ea porunca lui Vasile cel Mare, atunci o iert şi eu, altfel nu”. „Bine, măi, dar dacă moare?” „Moare pe drum bun. Eu am dezle­gat-o şi, dacă nu-i desăvârşită, tot se mântuieşte”. şi altă dată îl întrebam: „Părinte, dar uită-te la creştinii aceştia, cu postul acesta, cu ulei şi fără ulei. Mai sloboade ceva”. „Păi, dacă-i slobod, mă slobod şi ei pe mine, Aşa că nu slobod deloc”. Măi, şi se ţinea omul acesta, şi într-adevăr a făcut foarte mult, eu cred că a realizat creştini desăvârşiţi mai mulţi decât călugări. Nu spovedea călugări, că nu-l ascultau. Şi, dacă nu-l ascultau, a doua oară nu le mai spunea ce trebuie să facă.

Trăia o bătrâneţe sănătoasă, cu dragoste de slujbe, pentru Biserică, pentru neamul acesta oropsit. Aşa a slujit 65 de ani, ferit-a Domnul să lipsească de la slujbe. A fost econom la Mănăstirea Neamţului, a fost slujitor la Vorona, la Mănăstirea Bistriţa – eclesiarh mare, cu răspundere peste tot, dar nu s-a micşorat până la ultima suflare.

Nu şi-a mai făcut foc în chilie de la un incidentul  pe care l-a avut la Mănăstirea Vorona, când s-a întâmplat să-i ia foc chilia. A adormit greu şi a căzut un lemn din sobă, fiind portiţa deschisă, şi a luat foc podeaua, a venit focul pe sub patul lui şi fumul.» A Ieşit cu pătura afară, cu casa pe jumătate aprinsă, se învârtea şi aştepta pe cineva să-l ajute» s-a hotărât şi n-a mai făcut foc în chilia lui. Om hotărât, iarna stătea prin biserică, fiind eclesiarh mare. După ce termina Liturghia ; lua o ceşcuţă ‘colea de vinişor, un corn de prescură şl asta era toată mâncarea lui până a doua zi. Era o fire foarte robustă şi rezistentă.

Tot aşa era şi sfântul Părinte Antim de la Secu. Avea un ucenic cam guraliv. Părintele  Ghimnazie. Îl spovedea Părintele Antim şi de fiecare dată încheia cu canonul: să nu mai vorbeşti, să nu te mai duci la vecini la chilii să-i stârneşti la vorbă. Dar se prindea de el atâta până ce ieşea de la el din chilie. Şi pe urmă iară îl găseai în ceaţă. „Părinte Ghimnazie, la mine nu mai vii la spovedit, ca nu mă asculţi. Faci două păcate mari: neascultarea şi clevetirea”. Părintele Antim era tare nevoitor, că uneori mă furişam pe ascuns la geamul Sfinţiei Sale să urmăresc ce face. Şi într-adevăr, nu avea pat în chilie, nici sobă, încât Iarna îşi făcea un foc în mijlocul chiliei cu câteva vreascuri şi pereţii erau toţi afumaţi, iar uneori îşi lua pătura şi se culca afară. Admiram cu câtă evlavie îşi făcea pravila de rugăciune şi mult mă foloseam.

Părintele Paisie era omul blândeţii, al împăcării, şi una, şi alta. Era foarte blând şi, în acelaşi timp, nu ieşea din canoane. El te trimitea la arhiereu, sau la Părintele Cleopa, te mai dezlega şi împăca lucrurile şi credincioşii erau mulţumiţi.

Te duceai la Părintele Cleopa să te înduhovnicească – îndată lua de pe rafturi Pidalionul, deschidea foile: canonul de la Efes, canonul de la Niceea… Ieşeai ameţit». Când era vorba ca o creştină să vină la Părintele Marchian să-i facă o dezlegare de avorturi – o ţinea şi-o muştruluia… vai-vai. Eu am făcut un Maslu şi el tot nu termina cu biata femeie. Când a Ieşit, după o ora şi jumătate, din mustrarea aceea a Iui, bărbatul o aştepta afară, în faţa porţii. Dar femeia, de cum a ieşit, a luat-o spre bucătărie, la dreapta. A strigat bărbatul după ea: „Măi femeie” Atâta ameţise, săraca. Dar nu mai îndrăznea să-şi bată joc de sarcină.

Şi de aceea vă spun că duhovnicii de atunci erau canonişti, dar şi credincioşii erau la înălţime. Puteau într-adevăr să moară pentru adevărurile acestea canonice ale Bisericii. Acuma, de când nu se mal posteşte, nici nu se mai ţine rânduiala şi toate s-au defăimat şi s-au dat după neputinţele noastre omeneşti – încât şi unii arhierei împart binecuvântările după modelul ereticilor unde au studiat – din goana maşinii nu mai e râvna omului de a se ridica la linia ! Bisericii, ci cad ca muştele, sub lupta materialismului acesta european, o continuă coborâre a omului la   nivelul complet, total, al păcatului.”

”Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos”

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here