Am închis calea cu spini…

0
25

Am închis calea cu spini… Pe când eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau cale scurtată (cale fărădelege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită!“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.

Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării.

Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta! Opreşte-te din calea fărădelegilor!“. Dar omul nici habar nu are de această oprire.

Domnul Se
apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste
groapa asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ
mai adânc, adânceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.

Pe urmă,
Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii ?ei ascuţiţi şi statornici ai
suferinţelor şi durerilor. Cu asta opreşte pe om din calea pierzării,.

Mulţumescu- Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor! Lasă-i să crească şi să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării!

O oală cu miere

Răsturnându-se o oală cu miere, năvăliră muştele asupra mierii, dar se împlântară în ea şi se zbăteau neputincioase. Luptându-se cu moartea, îşi ziseră: „Vai, ce nebunie făcurăm! Pentru o gustare de dulceaţă, ne dădurăm viaţa“.

Exact aşa
păţesc şi cei ce aleargă la mierea diavolului, la plăcerile cele lumeşti.

Diavolul cel mai rău

Un sfânt
părinte spune: „Nici un diavol nu este aşa de rău şi primejdios ca: «Nu este
diavol!»; ca înşelăciunea că nu este drac“.

Diavolul
omoară mulţime mare de suflete, tocmai cu şoapta de ispită: «Nu este diavol!…
Nu este iad!…».

 „M-a întors la Domnul o… muscă”

Istoria
trezirii şi mântuirii sufletelor e plină cu fel de fel de întâmplări minunate.

Un întors la
Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe el l-a întors din calea pierzării o
muscă.

– Cum aşa?

– Iată cum! – răspundea el întrebătorilor. Eu eram un mare iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul luiDumnezeu şi lucrurile sufleteşti.

Odată, am mers
la biserică, dar nu să ascult slujba şi predica, ci ca să ascult corul şi orga
(auzisem că ar cânta minunat). Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori,
însă, la predică, mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile cu degetele, să
n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar, într-o
duminică, cum stăm aşa cu urechile astupate, veni o muscă, se aşeză pe nasul
meu şi fusei silit să destup urechile, ca să alung musca. Tocmai în clipa
aceea, preotul rostea cuvintele: „Cine are urechi de auzit să audă!…“.

Aceste
cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâmplarea asta este un semn al
Cerului de Sus. Am început să citesc Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti
şi azi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat din orbia şi surzenia cea
sufletească.

Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o… muscă!

600 istorioare religioase, Preot Iosif Trifa

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here