„Am găsit pe acela despre Care a scris Moise în Lege”

0
132

DuminicaOrtodoxiei1Biserica sărbătoreşte astăzi Durninica Ortodoxiei. Aceasta este o sărbătoare închinată dreptei credinţe – Acela despre Care a scris Moise în Lege -Jurnal Spiritual.

Din pericopa evanghelică (Ioan 1, 44-51) înţelegem că dreapta credinţă este legată de mărturisirea lui Mesia – Cel despre Care au scris Moise şi proorocii.

Venirea lui Mesia – a Cărui aşteptare focalizează toate proorociile Vechiului Testament – constituie de fapt centrul predicii apostolice; această venire fiind dovedită de învierea Sa din morţi şi înălţarea la ceruri, aşa cum o vedem prezentată în predica Sf. Ap. Petru la Pogorârea Sfântului Duh: „Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L prin mâinile celor fărădelege, L-aţi omorât; pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând duhurile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea” (Fapte 2, 22-24).

De aici vedem că Învierea Domnului este adevărul central al credinţei în Hristos, aşa cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel, în jurul anilor ’50, când scria corintenilor: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,13-14).

Din aceste raţiuni încă de la început cea mai mare sărbătoare a creştinilor – cum o atestă scrisoarea lui Plinius către împăratul Traian în jurul anului 100 – o reprezenta învierea Domnului. Şi această tradiţie, după cum spunea Sf. Ap. Pavel corintenilor, Biserica a moştenit-o de la însuşi Hristos: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă” (I Corinteni 11, 23); mărturisirea învierii Domnului este legată după cum se ştie de Sfânta împărtăşanie, care are loc în cadrul Sf. Liturghii euharistice.

Iată de ce mărturisirea adevărului învierii Domnului este făcută în mod plenar în cadrul Sfintei Liturghii, fapt de altfel dovedit de cina la care ucenicii – călători spre Emaus – vor ajunge la adevărata şi deplina înţelegere a celor despre „Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor”, pentru că abia după binecuvântarea euharistică vor putea declara: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,19 şi 32).

Aşadar, la aceasta se referă Sf. Ap. Pavel, atunci când spune că în cadrul Cinei euharistice, descoperirea lui Hristos ca Mesia şi Mântuitor este de la Domnul. Ea nu se face prin voia oamenilor, ci prin lucrarea harului sfinţitor   al   lui   Dumnezeu.

Că   este   aşa   – ne încredinţează Sf. Ev. Luca – o putem constata la fiecare Sfântă Liturghie; ucenicii care călătoreau au trăit această descoperire la Emaus, dar mai ales la Ierusalim după ce s-au întors ca să spună celor unsprezece ceea ce li s-a întâmplat: „Sculându-se, s-au dus la Ierusalim şi au găsit adunaţi -pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon.

Și ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.

Și pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă!”, Apoi Sf. Evanghelist Luca adaugă: „Acestea surit cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cel scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi”; „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” – spune Sf. Ev. Luca, subliniind că „le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la  toate neamurile,  începând de la Ierusalim” (Luca 24, 33-36 şi 44-47).

Din aceste relatări ale Sfântului Ev. Luca -despre care se ştie că a fost unul dintre ucenicii cei mai apropiaţi ai Sfântului Apostol Pavel – înţelegem de ce Apostolul neamurilor vorbeşte şi de credinţa cea adevărată şi de Cina euharistică duminicală, adică de frângerea pâinii săvârşită în ziua comemorării învierii Domnului, ca fiind primite de la Domnul.

Totodată mai înţelegem încă alte trei lucruri importante, pe care consider că este bine să ni le reamintim în această duminică a Ortodoxiei, dat fiind rolul pe care îl va juca Biserica Ortodoxă în noul mileniu în care am păşit.

Mai întâi, vedem că nu există adevărată mărturisire a învierii Domnului fără celebrarea euharistică. Mărturisirea adevărului învierii Domnului nu ţine de o interpretare exegetică a Sf. Scripturi, prin care se respectă toate regulile hermeneutice. Şi asta fiindcă adevărul Învierii este un fapt de viaţă; pentru că numai ceea ce trăieşti poţi mărturisi. Despre lucrurile citite din cărţi nu poţi da mărturie, întrucât ele nu aparţin persoanei care le-ar invoca. Vedem că însuşi Hristos a vorbit ucenicilor Săi despre Sine, ca fiind Cel despre Care dau mărturie Moise şi proorocii.

Este foarte important să înţelegem acest lucru că nu poţi da mărturie decât despre ceea ce trăieşti tu însuţi, aşa cum o arată şi Sfântul Evanghelist Ioan – ucenicul cel iubit al Mântuitorului: „Ceea ce era la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii… vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi” (I Ioan 1,1 şi 3).

Vestirea lui Hristos cel înviat nu este o propovăduire intermediară sau intermediată; ea este o propovăduire vie şi nemijlocită, pe care avem puterea să o săvârşim prin harul lui Dumnezeu. Mai mult, prin însăşi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Care devine viaţa noastră, oferită de faptele şi cuvintele noastre.

Numai cel ce are această împărtăşire poate mărturisi pe Hristos, adică deveni martor al Învierii Sale.

De aici înţelegem rolul deosebit pe care îl are Sfânta împărtăşanie pentru viaţa creştină şi pentru a ne face vrednici de a ne împărtăşi – iar la rândul nostru de a împărtăşi şi pe alţii – din adevărul învierii lui Hristos. Din această cauză Sf. Ap. Pavel nu pregetă a atrage atenţia în mod deosebit celor din Corint: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).

Este important să subliniem acest fapt, întrucât se constată o răcire a creştinilor faţă de Sfânta Împărtăşanie.

De pildă, se practică o împărtăşire pe an sau în cele patru posturi de peste an; asta în cel mai fericit caz. Pentru că din păcate – ca o dureroasă moştenire a perioadei comuniste prin care am trecut în a doua jumătate a secolului al XX-lea – sunt mulţi care nu s-au împărtăşit de când erau copii; mai mult, unii nici nu ştiu dacă s-au împărtăşit vreodată. în faţa unei asemenea situaţii, mai ales în duminica Ortodoxiei, este mai mult decât necesar a ne întreba: Ce putem face pentru a elimina din viaţa creştinilor o asemenea îndepărtare de Sfânta împărtăşanie?

Nu pot să nu spun că această răcire a unor credincioşi – şi numărul lor este alarmant de mare! – faţă de Sfânta împărtăşanie este mărturia că Biserica lui Hristos este într-o perioadă critică a existenţei sale.

Negreşit, că nici în vremea Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare nu toti credincioşii se împărtăşeau cu regularitate. Totuşi numărul lor nu era mai mare decât al celor de astăzi. Apoi, să nu uităm că această perioadă critică este amplificată de urmările postcomunismului şi ale postmodernismului, când ateismul şi desacralizarea cunosc forme mult mai complexe decât în trecut. Desigur, nu fără grave deprecieri ale vieţii religioase în general şi a trăirii creştine în special.

Subliniez acest fapt pentru că iată cum în duminica Ortodoxiei – prin această pericopă Evanghelică – Biserica ne cheamă să înţelegem un adevăr fundamental pentru mărturisirea dreptei credinţe: Ne rugăm şi ne împărtăşim după cât de multă credinţă avem, iar la rândul său – viata noastră este oglindirea credinţei, a rugăciunii şi a împărtăşirii noastre din sfinţenia lui Dumnezeu.

Putem avea preocupări străine de viaţa lui Hristos, cum este această secularizare a vieţii creştine, adică putem şă acordăm mai multă atenţie grijilor lumii decât vieţii noastre în Hristos; în acest caz viaţa noastră oglindeşte preocupările noastre lumeşti care le copleşesc pe cele creştine. Iată de ce Biserica ne cheamă să nu uităm că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nu putem spune că Hristos trăieşte în noi şi că noi trăim în Hristos. Este nevoie să înţelegem acest lucru, care este esenţial pentru viaţa creştină; şi asta până nu este prea târziu.

Al doilea adevăr pe care îl desprindem din pericopa evanghelică de astăzi este acela că fiecare creştin care II mărturiseşte pe Hristos nu este singur; el face parte din totus Christus – cum spune Fericitul Augustin – care este Biserica. Nici ucenicii care mergeau spre Emaus, nici cei din Ierusalim nu au fost chemaţi să-L vestească singuri sau pe grupuri separate pe Hristos cel înviat.

Cei care au plecat spre Emaus s-au întors la Ierusalim. Astfel, din acel moment de după învierea Domnului Ierusalimul a devenit punctul central al Bisericii pentru că numai acele comunităţi creştine care erau în comuniune cu cea din Ierusalim făceau parte din Biserica cea una şi sfântă a lui Hristos.

Iată cum se prezintă fundamentarea dintru început a legăturii comunităţii din Antiohia cu cea din Ierusalim: „Cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru (uciderea Arhidiaconului) Ştefan au trecut până în Fenicia şi în Cipru şi în Antiohia… binevestind pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul. Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba la Antiohia” (Fapte 11,19-22).

La fel s-a întâmplat şi cu acele comunităţi care au luat fiinţă în Samaria şi care ţineau legătura cu cei din Ierusalim: „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe loan, care coborând s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt” (Fapte 8, 14-15). Această legătură a tuturor comunităţilor creştine cu cea din Ierusalim arată că dintru început comunităţile creştine nu au avut o existenţă separată şi sectară.

Dimpotrivă, ele au fost într-o legătură de comuniune unele cu altele, vădită prin aceeaşi credinţă mărturisită, prin lucrarea de sfinţire a aceluiaşi Duh Sfânt cât şi prin respectarea aceloraşi rânduieli, cum au fost cele statornicite prin hotărârile Sinodului apostolic de la Ierusalim: „Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi Barnaba, pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi”, scriindu-le: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 22 şi 29).

Din cele hotărâte la Sinodul apostolic – care a avut loc pe la anul 50 – vedem grija Sf. Apostoli pentru unitatea Bisericii, dar şi pentru menţinerea unei reale comuniuni între comunităţile creştine.

Acele comunităţi care nu aveau părtăşie la această comuniune – cum va spune mai târziu Sf. Vasile cel Mare – nu aveau parte nici la sfinţenia Sfântului Duh. Aceeaşi grijă pentru unitatea şi comuniunea Bisericii lui Hristos ne-o oglindesc şi scrierile Sf. Ap. Pavel; de pildă, el le scria efesenilor: „Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura păcii”, veţi da dovadă vie pentru toţi că „este un trup (al Bisericii)” – care nu-i altul decât Trupul tainic al lui Hristos – „şi un Duh” (Efeseni 4, 3-4). Dacă Biserica lui Hristos este una prin Duhul Sfânt, această Biserică nu era alta decât cea a comuniunii, pentru că în toate comunităţile creştine lucra acelaşi Duh Sfânt; adevărata Biserică nu poate fi decât cea care mărturiseşte un singur „Domn, o credinţă, un Botez”.

Aşadar în Biserica cea adevărată nu este mărturisit decât singurul şi adevăratul Dumnezeu – „Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4, 5-6).

De ce este important să ştim acest fapt, iar Biserica ne cheamă în această duminică să-i aprofundăm înţelesul? Pentru că în Biserică dintru început au existat tendinţe sectare, motiv pentru care fericitul întru adormire Patriarhul Iustin Moisescu spunea: „La Corint, certarea credincioşilor de către Apostolul Pavel a avut rezultate pozitive. Dar spiritul de sectă a rămas în creştinătate. Dezbinările dintre creştini există şi astăzi. S-a putut spune că întreaga istorie a Bisericii este o istorie a ereziilor. Desigur se poate spune acest lucru dacă ne gândim la istoria scrisă. Dar viaţa trăită a Bisericii nu este mai puţin o plinătate a unităţii ei orientate în sens vertical, spaţial şi temporal”. Din cele spuse de ilustrul teolog al Bisericii noastre înţelegem că tendinţe sectare au existat şi pot să existe oricând în Biserică. Şi pentru că ele există este nevoie de a sublinia unitatea şi comuniunea care caracterizează viaţa Bisericii.

De fapt e nevoie în acest sens de o precizare: Dacă tendinţele noastre umane ne fac să afirmăm tendinţele sectare pe care le înregistrează viaţa Bisericii, lucrarea Duhului Sfânt este cea care îi dă unitate, biruindu-se astfel tendinţele noastre sectare sau centrifuge.

Dar Duhul Sfânt nu-şi arată însă lucrarea Sa unificatoare şi transfiguratoare într-o Biserică indiferentă, într-o Biserică în care s-a răcit credinţa şi în care domină ceea ce unii teologi au numit a fi logica laodiciană: nici-nici, adică acolo unde nu este nici credinţă şi nici rugăciune; într-o asemenea Biserică nu poate fi evidentă lucrarea Sfântului Duh, Care Se pogoară peste comunitatea celor care se roagă, într-un cuvânt, Sfântul Duh Se coboară într-o Biserică aflată în rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt, adică într-o Biserică aflată în stare de epicleză permanentă, împreună cu Sf. Liturghie şi cu afirmarea unităţii Bisericii lui Hristos, este mărturia că Fiul lui Dumnezeu S-a arătat şi că a fost văzut; dar şi a faptului că s-a împlinit ceea ce a spus Mântuitorul – aşa cum am auzit în pericopa evanghelică de astăzi.

 

Și anume că toţi cei ce vor crede în El vor „vedea cerurile deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (loanl, 51).

Întrucât ceea ce declarau delegaţii ţarului Vladimir – despre care vă aminteam altă dată – că asistând la Sfânta Liturghie au văzut cerul coborând pe pământ nu este o exagerare, ci mărturia acestei legături între Sf. Liturghie şi icoana ortodoxă. De fapt icoana nu prezintă atât pogorârea lui Dumnezeu la om, cât ridicarea acestuia – în solidaritate cu întreaga creaţie -la Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi. De aceea, icoana este o anticipată vedere a frumuseţilor împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că firea are în ea nerăbdarea de a se împărtăşi de slava lui Dumnezeu. Iar icoana oglindeşte tocmai această nerăbdare – mai bine zis neastâmpăr al creaţiei – de care vorbea şi Sfântul Apostol Pavel romanilor: „Căci nerăbdarea firii aşteaptă descoperirea firii lui Dumnezeu” (8, 19).

Referindu-se la această nerăbdare a firii, iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „El – Sfântul Apostol Pavel – vede în nerăbdare aşteptarea, dorinţa aprinsă (a firii), iar prin descoperire – e vorba de descoperirea slavei lui Dumnezeu care ni s-a făcut nouă, n.n. – înţelege arătarea de la Înviere.

Căci în aceasta trebuie să se arate, prin prezenţa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi să apară frumuseţea lor (dar) şi ei întregi, aşa cum sunt (I Ioan 3, 2). Căci s-a scris: Atunci drepţii vor străluci ca soarele (Matei 13, 43). Aceştia sunt fiii lui Dumnezeu cel drept. Iar ca să nu înţelegi vreo creaţie, adaugă zicând: Căci deşertăciunii s-a supus zidirea nu de bună voie, ci pentru cel ce a supus-o spre nădejde (Romani 8, 20).”

Dacă Sfânta Liturghie şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică ne încredinţează că împărăţia lui Dumnezeu a început odată cu învierea lui Hristos, prin icoană iată că suntem încredinţaţi că perspectiva vieţii creştine prin Hristos cel înviat capătă dimensiuni eshatologice.

Aceasta pentru că în ea se oglindeşte adevărul prefacerii întregii făpturi într-un cer nou şi într-un pământ nou, cum se spune la Apocalipsă: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut” (21,1).

Sfântul Simeon Noul Teolog o spune fără ocolişuri: „întreaga zidire se va face, la un semn al lui Dumnezeu, nu cum a fost creată, materială şi supusă simţurilor, ci va fi prefăcută la naşterea din nou într-o locuinţă nematerială şi duhovnicească mai presus de toată simţirea. De altfel, dumnezeiescul Pavel zice: Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom preschimba într-o clipă, într-o clipeală de ochi (I Corinteni 15, 40). Dar tot aşa se va preschimba zidirea arsă prin focul dumnezeiesc, ca să se împlinească cuvântul proorocesc, care spune: Iar drepţii vor moşteni pământul (Psalm 36, 29); desigur, nu pământ supus simţurilor – căci cum ar fi aceasta, odată ce aceia vor fi înduhovniciţi? -, ci pământul devenit întreg spiritual şi nematerial.”

Din aceste sublinieri ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ca de altfel şi ale altor Sfinţi Părinţi, putem înţelege şi mai bine legătura dintre Sfânta Liturghie şi comuniunea de sfinţenie a Bisericii care anticipează transfigurarea întregii creaturi prin umplerea ei de slava lui Dumnezeu.

Mântuirea pe care Iisus a adus-o lumii nu poate fi limitată doar la neamul lui Israel; tot aşa nu poate fi privită ca sfinţind doar viaţa oamenilor şi nu pe cea a întregii creaturi.

Şi asta pentru că în privinţa dreptei credinţe nu privim doar la ecumenicitatea Bisericii, cât mai ales la chemarea pe care Dumnezeu a zidit-o – dintru început – în firea întregii creaturi de a se împărtăşi din slava Sa. în acest sens, prin dreapta credinţă înţelegem că Biserica este Ierusalimul cel de sus, adică Ierusalimul cel duhovnicesc, pe care slava Domnului a luminat-o şi întru lumina căreia – pentru că „făclia ei este Mielul”, adică Hristos cel răstignit şi înviat pentru noi şi pentru a noastră mântuire – „neamurile vor umbla”, iar „împăraţii pământului vor aduce în ea mărirea lor” (Apocalipsa 21, 23-24).

Ierusalimul cel duhovnicesc este de fapt cetatea lui Dumnezeu în care oamenii sunt împreună locuitori cu îngerii lui Dumnezeu.

Dacă prin Sf. Liturghie şi prin comuniunea Bisericii se accentuează coborârea lui Hristos între noi oamenii, iată că prin,sfintele icoane ni se face îndemnul de a ne înălţa spre ceje cereşti şi de a ne face viaţa sfinţită şi curată ca a îngerilor. De fapt acesta este mesajul duminicii Ortodoxiei: Pe calea postului şi a rugăciunii, prin Spovedanie şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să ne pregătim nu numai pentru a primi în curăţie sufletească învierea Domnului, ci să ne străduim a ne învrednici de împărtăşirea din negrăitele frumuseţi ale Ierusalimului celui de sus.

Iată cum prin cele trei aspecte subliniate de pericopa evanghelică de astăzi – bucuria de a-L găsi pe Hristos, prin împărtăşirea euharistică; predicarea Evangheliei Sale la neamuri, pentru ca şi alţii să se facă părtaşi comuniunii cu El; vederea cerurilor deschise, adică transfigurarea întregii creaţii în împărăţia lui Dumnezeu – ni se oferă nu numai criteriile identificării dreptei credinţe şi a Bisericii celei adevărate a lui Hristos, cât mai ales înţelegerea că omul nu se poate însingura sau înstrăina de chemarea sa de a se face părtaş al negrăitei slave a lui Dumnezeu.

De aici rezultă că ceea ce ni se propune de către ideologiile sau învăţăturile veacului nu este decât rătăcire şi căutare neîmplinită; adică, folosind cuvintele Sf. Ap. Pavel, în afara comuniunii Bisericii orice învăţătură chiar dacă se manifestă „mereu învăţând” însă „neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului” (II Timotei 3, 7).

Numai cel ce tine adevărata credinţă moştenită de la Sfinţii Apostoli de la Mântuitorul Hristos va putea intona imnul pe care îl cântau comunităţile creştine din vremea Sfântului Apostol Pavel, proslăvind pe Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne­-a adus-o prin întruparea Fiului Său: „Domnul mi-a stat întru ajutor şi m-a întărit, pentru ca prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă neamurile, iar eu am fost izbăvit de gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui în împărăţia Sa cea cerească. Lui fie slava în vecii vecilor! Amin” (II Timotei 4,17-18).

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here