Alfabetul iubirii… Integrarea ca proces de transformare a omului şi a societăţii

Minunea Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos ca semn şi ca speranţă a posibilităţii de transformare a omului şi a lumii

„Întrebând avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul văzându-l pe el a zis: avvo Arsenie, cum atâta învăţătură latinească şi elinească având, intrebi pe acest ţăran pentru gândurile tale? Iar el a zis către dânsul: învăţătura latinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui ţăran încă nu l-am învăţat”.
Integrarea este un proces care presupune în primul rând învăţarea unui anumit „alfabet”, adică a regulilor de comunicare Şi de comuniune. Biserica Ortodoxă ne oferă un astfel de alfabet al comunicării şi al umanizării omului şi a lumii. Biserica este poarta cea mai aleasă către împărăţia lui Dumnezeu, fiind plină de prezenţa acestei împărăţii în timp, în istorie. Slujba Bisericii Ortodoxe începe cu slava Preasfintei Treimi şi se termină cu slava adusă „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. De aceea Sfinţii Părinţi descriu Biserica drept locaş al Sfintei Treimi.
În Biserică şi prin Sfintele Taine şi slujbe avem şansa de a lntra din ce în ce mai adânc în comuniunea Sfintei Treimi. Această urcare pe „scara” euharistică către Dumnezeu nu este niciodată separată de „urcarea” liturgică spre oameni. Cu cât mul este mai deschis către Dumnezeu cu atât mai mult este el deschis către oameni şi către creaţia lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai deschis către oameni şi către creaţie cu atât mai mult vede şi înţelege mai bine „alfabetul” minunat al existenţei.

Biserica nu este numai un locaş de cult ci şi de alfabetizare a omului care se consideră în secolul al 21-lea a fi supracivilizat. Civilizaţia dată de tehnologie şi de mediile moderne de comunicare (telefon, internet, facebook, twitter etc.) nu implică în mod automat o creştere spirituală a omului. Omul poate avea mulţi „prieteni” la facebook şi totuşi să fie izolat şi singur. Bogăţia şi avuţia nu sunt modul de împlinire a omului. Omul poate să fie foarte rapid şi mobil din punct de vedere al tehnologiei, să aibă un ferarri sau un porsche şi totuşi să nu poată să se mişte sufleteşte adică să fie un „olog” din punct de vedere spiritual.
Creştinismul pune de aceea accentul pe „a fi” şi nu pe “a avea”, adică pe calitatea existenţei spirituale şi nu pe cea a avuţiei materiale. Cei bogaţi caută să-şi ascundă bogăţiile şi văd deseori în ceilalţi oameni un pericol de a-şi pierde averea. De aceea mulţi bogaţi ai lumii noastre chiar îşi pierd ospitalitatea şi darul cel mai de preţ al omului – bunătatea şi compasiunea, devenind egoiştii cei mai desăvârşiţi, adică nesimţitori faţa de problemele şi suferinţele altora. Pentru averea materială ne pierdem deseori bogăţia spirituală.

Un om bătrîn şi foarte bogat îl vizită într-o zi pe un preot ca săi ceară un leac pentru nefericire şi singurătate. Preotul l-a luat de mână şi la dus la fereastră.
Ce vezi? I-a intrebat el.
Văd bărbaţi, femei şi copii umblând pe stradă, preotul îl luă iarăşi de mână şi-l coduse în faţa oglinzii. Acum ce vezi? zise el.
Acum mă văd numai pe mine însumi, răspunse bogatul, înţelegi? – căuta să-i explice preotul – şi fereastra şi oglinda sunt făcute din sticlă. Oglinda are însă un strat foarte subţire de argint pe ea şi, de îndată ce apare argintul, nu-i mai poţi vedea pe ceilalţi, ci te vezi doar pe tine însuţi.”

A fi om din punct de vedere creştin înseamnă a exista cu o „inimă mare”, deschisă, cu o „inimă de carne” şi nu cu o „inimă de piatră”. Inima de piatră este imaginea indiferenţei pentru ceilalţi, crisparea existenţei pentru idealuri materialiste, pierderea sensibilităţii şi a comuniunii.
Tragedia secolului în care trăim este tragedia singurătăţii. Iadul însuşi nu este nimic altceva decât o sigurătate cumplită „în întunericul cel mai dinafară”. Biserica şi Mântuitorul Hristos ne invită la „cină”, la comuniune, la intrarea în comuniune cu Sfânta Treime. Omul păcătos însă preferă să stea afară, nu doreşte Biserica şi rugăciunea, nu-i doreşte pe ceilalţi.
De ce este comuniunea importantă? Minunea schimbării la Faţă a Mântuitorului are de a face cu minunea comuniunii şi a transformării prin comuniune. Comuniunea cu Dumnezeu ne transformă nu numai interior ci integral. Cine a „gustat şi a văzut cât de bun este Domnul” (Ps. 33,8), acela nu mai poate să trăiască de parcă n-ar fi auzit de Dumnezeu. A fi creştin lnseamnă a vorbi şi a trăi în alfabetul creştin adică în alfabetul pe care ni l-a pus la dispoziţie Mântuitorul Hristos şi anume în mod continuu, fără pauză, fără ezitări, fără frică şi fără întrerupere.

Care este acest alfabet al lui Hristos? De ce avem nevoie de un alfabet creştin în lumea de astăzi?
Cum ne ajută acest alfabet la comunicare cu oamenii din alte Biserici şi Religii, cu necreştinii sau cu ateii?
1. Alfabetul creştin este alfabetul iubirii
2. Alfabetul creştin este alfabetul luminii
3. Alfabetul creştin este alfabetul transformării
4. Alfabetul creştin este alfabetul speranţei
5. Alfabetul creştin este alfabetul prezenţei lui Dumnezeu
6. Alfabetul creştin este alfabetul care ne înnobilează
7. Alfabetul creştin este poarta spre viaţa veşnică

1. Alfabetul creştin este alfabetul iubirii
Omul se naşte pe acest pământ cu capacitatea dată de Dumnezeu de a învăţa o anumită limbă şi de a gândi şi comunica cu oamenii din ţara respectivă. Familia este celula societăţii deoarece ea ne oferă cadrul socializării, adică a integrării noastre în lume. Integrarea este deci ceva pozitiv, deoarece ne ajută să supravieţuim, să creştem, să ne transformăm pozitiv. Fără o limbă, fără capacitatea de a vorbi cu ceilalţi nu putem să ne dezvoltăm, nu putem să ne exprimăm, nu putem să ne realizăm. Omul are nevoie de limbă pentru a comunica, pentru a se realiza şi împlini.
Aşa se întâmplă şi în situaţia noastră de faţă, aici în Germania. Fără a vorbi limba germană nu putem să ne integrăm în societate, nu putem să ne dezvoltăm aptitudinile noastre latente, nu putem vorbi şi exprima ce ne doare, de ce avem nevoie, ce ne place, ce gândim etc. Fără limbă nu putem comunica şi nu putem contribui la îmbunătăţirea cumunicării şi a comuniuni. Fără învăţarea limbii germane nu putem să ne luăm în considerare responsabilitatea noastră în societate, nu putem contribui la o societate mai bună.
Limba este puntea de comunicare dintre oameni şi este astfel o minune. Heidegger numea limba „casa fiinţei”. Fara limbă, fară comunicare nu suntem oameni adevăraţi. Chiar şi animalele posedă un limbaj de comunicare.

Ce are de a face creştinismul cu alfabetul pe care trebuie să-l întrebuinţeze creştinul?
Noi suntem creştini ortodocşi prin faptul că suntem botezaţi „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Taina Botezului se numeşte şi taina luminării [photismos], deoarece prin ea ne-am curăţit de păcatul strămoşesc şi am îmbrăcat haina curăţiei lui Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27). A fî îmbrăcat cu Hristos înseamnă a folosi limba lui Hristos care este limba iubirii jertfelnice. A fi îmbrăcat în Hristos înseamnă a depăşi toate graniţele individualismului şi egoismului. A fî în Hristos înseamnă a avea o conştiinţă şi apartenenţă dincolo de apartenenţa naţională, socială sau sexuală: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos lisus” (Gal. 3, 28).
Creştinismul este minunea unui nou alfabet adus omenirii şi anume alfabetul dumnezeiesc al existenţei din iubire, prin iubire şi pentru iubire. Atunci când m-am îmbrăcat cu Hristos „nu mai tăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). Ce înseamnă această trăire a Iui Hristos în noi? Ce are trăirea în mine a lui Hristos cu alfabetul sau cu viaţa mea de zi cu zi? Mântuitorul Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru el era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneri şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,1-5).
Mântuitorul Hristos ne revelează viaţa pentru că el ne revelează pe Dumnezeul vieţii veşnice. Sfânta Treime este viaţa desăvârşită deoarece Dumnezeu Tatăl nu este niciodată fără Cuvântul şi fără Duhul Sfânt al iubirii. Dacă Dumnezeu nu ar avea Cuvânt el nu ar fi Dumnezeul comuniunii desăvârşite, nu ar fi deci Dumnezeu. Un Dumnzeu fără Cuvânt nu este dumnezeu. Fără Cuvânt Dumnezeu nu este nici viaţă şi nici Creatorul lumii. „în lume era, şi lumea prin El s-a făcut şi lumea nu l-a cunoscut” (Ioan 1,10).
Mântuitorul Hristos este Cuvântul care ne restaurează chipul lui Dumnezeu în noi, adică chipul luminii şi al adevărului. Hristos se face om, pentru ca noi oamenii să „primim pe Duhul lui Hristos şi să îmbrăţişăm pe Tatăl” (Sf. Irineu). Cuvântul ne duce la adevărul vieţii care este adevărul comuniunii. Fără alfabetul Cuvântului lui Dumnezeu (Logos – înseamnă atât cuvânt cât şi raţiune) nu avem nici frumuseţea, nici înţelepciunea şi nici viaţa dumnezeiască.
„Rămâneţi într-u mine şi eu voi rămâne întru voi”, ne făgăduieşte Mântuitorul Hristos. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă” (Ioan 15,5). A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne în iubire, a deveni un izvor (creat şi istoric) al iubirii şi al adevărului veşnic:
„Zis-a avva Grigorie, că aceste trei lucruri cere Dumnezeul de la tot omul, care are Sfântul Botez, adică: credinţa dreaptă de la suflet, adevărul de la limbă şi înfrânarea patimilor, adică curăţenie, de la trup”.
Prin „viaţa în Hristos” ne „schimbăm la faţă” ca Mântuitorul Hristos în sensul că învăţăm şi practicăm în acelaşi timp alfabetul iubirii. Existenţa creştină este respiraţie în aerul curat al frumuseţii dumnezeieşti. Omul are nevoie de aer curat pentru a trăi sănătos. Fără respiraţia în spaţiul înmiresmat adevărului sfinţitor al lui Hristos nu putem depăşi poluarea i societatea contemporană. Fără spiritualitate nu putem fi creştini. Fără să trăim şi să vorbim în alfabetul Mântuitorului Hristos suntem d.p.d.v. spiritual analfabeţi. A fi creştin tin înseamnă a avea cultura şi civilizaţia lui Hristos. Cultul creştin liturgic este o cărare sigură către cultura autentică.
Alfabetul lui Hristos, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu este singura cale către fericire şi libertate. Nu numai spre fericirea şi libertatea veşnică, ci şi spre fericirea şi libertatea în lumea în care trăim: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal 5,1); „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”, născuţi din Dumnezeu (Ioan 1, 12-13); „Şi pentru că sunteţi Fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6).
Dacă folosim alfabetul lui Hristos avem acces la puterea transformatoare a lui Hristos. Alfabetul iubirii este motorul transformării lumii spre slava împărăţiei lui Dumnezeu. Prin credinţă, nădejde şi dragoste vorbim limbajul lui Dumnezeu şi lăsăm lui Dumnezeu loc de a se întrupa şi în vieţile noastre. Creştinismul este religia întrupării Iui Dumnezeu, o întrupare care nu a avut loc doar o dată în Nazaret, ci care are loc în fiecare moment al istoriei, în fiecare Sfântă Liturghie şi chiar în fiecare secundă a vieţii noastre. „O copiii mei – spune Sfântul Apostol Pavel – pentru care sufer (…) până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal 4, 19). „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” [2 Cor. 5,17).
Minunea creştinismului este minunea înnoirii lumii şi a omului prin puterea şi slava lui Dumnezeu. Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
– Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
– Foarte simplu – a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi.Îîn cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei ce suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag”.

2. Alfabetul creştin este alfabetul luminii
Alfabetul creştin este alfabetul luminii, deoarece Hristos este lumina lumii: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). A fi creştin înseamnă a avea lumina lui Hristos şi a lumina în lume lumina lui Hristos. „Voi sunteţi lumina lumii (…). Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,14.16).
Trăirea creştină are deci repercusiuni asupra societăţii. Biserica Ortodoxă este un element transfigurator al lumii prin lumina înţelepciunii şi iubirii lui Hristos. Omul creştin se comportă creştineşte. El este împăciuitor, umblă în iubire, rămâne în lumina lui Dumnezeu şi este astfel „fiu al luminii” (Efeseni 5, 8). Creştinul este creştin atunci când aduce „roadele luminii”: „pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5,9).
Mistica Ortodoxă distinge între trei trepte ale vieţii spiritual: katharsis, photismos, theleiosis – purificarea de patimi, iluminarea prin virtuţi, îndumnezeirea prin comuniunea cu Sfânta Treime. Fiecare dintre aceste trepte pe scara către Dumnezeu implică o adâncire în limbajul Sfintei Treimi. Omul învaţă nu numai alfabetul iubirii şi al luminii ci începe şi sa vorbească şi să practice limbajul sfinţirii.
Moto-ul Universităţii Columbia din New York este: „In lumine Tuo videbimus lumen”, – „În lumina Ta vom vedea lumina “, la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina (Ps. 35,10). Teologia şi Spiritualitatea Ortodoxă pun accentual pe lumina şi frumuseţea lui Dumnezeu. Liturghia Ortodoxă este plină de frumuseţe, deoarece ea doreşte să aducă în lume slava şi măreţia lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi despre „Schimbarea la Faţă” a Mântuitorului Hristos sunt o nouă sursă de inspiraţie pentru înţelegerea adevărului şi alfabetului ortodox mântuitor. Orice Teofanie este însoţită de lumina necreată a frumuseţii lui Dumnezeu: „Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înalbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9,3).
Pogorârea lui Dumnezeu pe muntele Sinai este însoţită de „tunete, fulgere” şi „foc” (Ieşirea 19, 16.18). „Slava lui Dumnezeu s-a pogorât pe Muntele Sinai” (Ieşire 24,16). Moise intră în „mijlocul norului” (Ieşire 24,18) slavei lui Dumnezeu de pe vârful muntelui care era ca un „foc mistuitor” (Ieşire 24,17). Atunci când omul intră în legătură cu Dumnezeu se schimbă, se transformă, se înfrumuseţează. Acest lucru ni se arată în istoria de pe Muntele Sinai. După primirea tablelor legii, Moise se coboară din Muntele Sinai iar „faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ieşirea 34,29).
Teologia Ortodoxă a icoanei ne transmite tocmai acest mesaj, că omul poate deveni un „templu al Duhului Sfânt” şi un element transformator al lumii prin slava lui Dumnezeu. Icoanele alăturate încearcă să ne arate în mod estetic frumuseţea inefabilă de pe muntele Tabor:
Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos este un eveniment comunicativ, plin de semnificaţie. Transfigurarea are loc în timpul dialogului lui Hristos cu Ilie şi cu Moise. Lumina necreată a lui Dumnezeu ne introduce într-o sferă sublimă a dialogului, a comuniunii iubitoare. Această lumină este atât de frumoasă încât Sf. Apostol Petru exclamă: „învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Marcu 9,5).

Lumina lui Dumnezeu este frumoasă pentru că este revelaţia comuniunii ca sens suprem al existenţei. În această lumină uităm de noi înşine. Petru nu s-a mai gândit la sine, să-şi facă lui mai întâi o colibă în locul sublim al frumuseţii dumnezeieşti ci simte şi trăieşte pentru bucuria altora. Atunci când ne uităm pe noi înşine şi trăim pentru ceilalţi, pentru bucuria şi fericirea celorlalţi, atunci avem parte de frumuseţea şi înţelepciunea de pe Tabor.
Lumina sau alfabetul lui Hristos ne conduce la comuniune nu numai cu Dumnezeu ci şi cu ceilalţi oameni şi cu creaţia întreagă. Chiar creaţia materială se bazează pe lumina şi înţelepciunea Cuvântului Iui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că lumea este „invitaţia la dialog şi la comuniune” a lui Dumnezeu. Creaţia este un câmp de dialog între Creator şi creatură.
Concepţia despre începutul lumii printr-un „Big-Bang”, printr-o explozie uriaşă este conformă cu teologia ortodoxă despre o expansiune a universului prin lumina lui Hristos. „Să fie lumină, şi a fost lumină”. Nu numai universul material se află într-o dinamică de expansiune, ci şi fiecare om este chemat să devină un „univers în expansiune” al iubirii. Iubirea este alfabetul şi limbajul cheie al integrării în societate şi chiar al mântuirii. Fără iubire nu există nici comuniune şi nici viaţă veşnică.

3. Alfabetul creştin ca alfabet al transformării
Transfigurarea Mântuitorului pe Muntele Tabor ne arată în mod clar că mântuirea omului este un proces de transformare prin şi pentru slava lui Dumnezeu. Această transformare însă nu este un scop în sine însuşi. Noi nu ne transformăm prin puterea Duhului Sfânt, prin har, prin asceză, prin credinţă, nădejde şi iubire doar de darul de fi transformaţi.
Mântuirea înseamnă în teologia ortodoxă participare (methousia) prin har la slava şi măreţie lui Dumnezeu. Nu transformarea este ţinta ci Dumnezeu însuşi cu harul său şi cu frumuseţea sa neasemănată.
Existenţa creştină ca proces de transformare are şi un aspect social. Transformarea prin lumina şi frumuseţea lui Dumnezeu înseamnă o contribuţie la frumuseţea şi pacea din lume. Creştinul este un ambasador al păcii, al frumuseţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Aceasta nu în sens poetic, metaforic, ci concret, practic. Frumuseţea creştinismului este frumuseţea iubirii celuilalt, frumuseţea diaconiei, adică a slujirii aproapelui pentru binele lumii şi al societăţii. Dacă întregul univers este chemat să devină Biserică, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, atunci cu atât mai mult societatea şi lumea contemporană în care trăim şi muncim ca creştini.
În limbajul mistic vorbim de methanoia adică de schimbarea minţii, a inimii şi a întregii existenţe prin şi pentru slava lui Dumnezeu. Transformarea lumii începe deci cu transformarea prin comuniunea cu Dumnezeu, prin îmbrăcarea cu Hristos, prin practicarea şi strălucirea luminii lui Hristos.
Din punct de vedere creştin integrarea în societate începe cu integrarea în Trupul lui Hristos, în Biserică. Integrarea în comuniunea cu Dumnezeu facilitează chiar integrarea în societate. Omul devine un „rug aprins” al iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu, o icoană vie a frumuseţii lui Dumnezeu în lume, o sursă a păcii şi filantropiei deoarece el îşi ia în mod serios vocaţia sa de a fi „trimis” al lui Hristos în lume. Creştinul autentic este (pe punct de a deveni) o prezenţă istorică a lui Hristos în lume. El nu numai că se integrează în lume şi în societate, ci prin natura sa, prin alfabetul său comunică şi integrează lumea în Biserică, în comuniunea cu Dumnezeul Creatorul, Mântuitorul şi Simţitorul.

4. Alfabetul creştin ca alfabet al speranţei
Societatea secularizată şi lipsită de Dumnezeu este pradă unui univers închis, strâmt, fără sens şi fară deschidere către Creator, fără speranţa în împărăţia Slavei lui Dumnezeu, fără credinţa în înviere. Creştinismul este credinţă în învierea lui Hristos precum şi în învierea ce va să vie: „Mărturisesc unul botez spre iertarea păcatelor, Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin!”
Creştinul este conştiinţa eshatologică a lumii, este speranţa în lume şi pentru lume a venirii împărăţiei lui Dumnezeu. A fi creştin înseamnă a avea în lume responsabilitatea speranţei adică a trăi din lumina speranţei.
Dante Alighieri spunea că pe poarta iadului stă scris: „lasciate ogni speranţa voi ch’ entrate!” (Die Göttliche Komödie, Inferno III, 9) – lăsaţi orice speranţă voi care intraţi aici. Iadul este lipsa speranţei, este întristarea şi încremenirea în nonsens. Speranţa este virtutea creştină fundamentală, deoarece ea ne aduce în istorie pregustarea veşniciei.

Ce are însă teologia învierii de a face cu integrarea în societate? O societate lipsită de speranţa înviereii este o societate subjugată darvinismului social, a supravieţuirii „of the fittest”, o societate închisă în sfera creatului şi sub legea morţii.
Prin speranţa în înviere putem să ne luăm în serios responsabilitatea transfiguratoare în lume şi să comunicăm lumii prin transparenţa noastră pentru frumuseţea alfabetului lui Hristos din frumuseţea şi sfinţenia împărăţiei ce va să vie. Interesant este faptul că icoana „Schimbării la Faţă” a Mântuitorului îl prezintă pe Hristos în aceeaşi sferă de lumină dumnezeiască precum icoana învierii. Atât „Schimbarea la Faţă” cât şi învierea sunt evenimente centrale din viaţă lui Hristos şi din istoria mântuirii omului. Ele au loc din iconomia şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru om şi pentru mântuirea lumii.
Hristos pe Muntele Tabor este înconjurat de Moise, Ilie si de cei trei apostoli. Mântuitorul Hristos în pogorârea sa în iad, ridică Pe Adam şi pe Eva din mormânt, sfărâmând porţile iadului.
„Sfărâmând porţile iadului şi înviind a treia zi din groapă, salvatu-ne-ai ca un iubitor de oameni”.
„Tremurat-au jos cele de dedesupt astăzi, iadul si moartea, de Unul din Treime; pământul s-a cutremurat, iar portarii iadului, văzându-Te, s-au spăimântat; iar zidirea toată, cu proorocii bucurându-se, cânta Ţie cântare de biruinţă, Izbăvitorului nostru Dumnezeu, Celui ce ai dezlegat acum puterea morţii. Să glăsuim către Adam şi celor din Adam: Hristos pe acesta l-a adus iarăşi în rai; ieşiţi credincioşilor, la înviere” (Icosul învierii).
Legătura dintre întruparea şi învierea Mântuitorului ni se arată la utrenia Sâmbetei cel Mari: „Tu ai coborât în pământ pentru a mântui pe Adam negăsindu-l, o, Doamne, ai mers să-l cauţi până în iad”. Hristos este, cum spune Sfântul Apostol Pavel, noul Adam care ne mântuieşte pe noi de păcatul lui Adam cel vechi. „Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia” (I Corinteni XV, 22). Icoana învierii este deci o întâlnire directă nu numai a lui Hristos cu Adam ci şi a noastră cu Hristos cel înviat şi Mântuitor. Hristos este cel care ne eliberează de tirania păcatului şi a morţii. Trăirea în Hristos este drumul spre viaţa învierii, în comuniunea cu izvorul vieţii veşnice. Viaţa creştină este o în mod esenţial o existenţă eshatologică, adică orientată spre înviere. Ce importanţă are însă alfabetul minunat al speranţei atât de bine înrădăcinat în cultul şi în spiritualitatea ortodoxă?
Spiritualitatea şi viaţa în Hristos nu înseamnă „Weltflucht” ci „Weltbejahung”. Întregul cosmos şi întreaga lume sunt chemate să devină Biserică, adică locaş pentru prezenţa lui Dumnezeu.
Cum putem noi ca oameni să contribuim cu spiritualitatea noastră şi în special cu speranţa în învierea şi în viaţa veşnică la transformarea lumii şi a societăţii?

1. Viaţa în Hristos transformă pe om într-un soare al dreptăţii, milostivirii şi compasiunii;
2. Speranţa în înviere ne umple inimile de pacea sfântă şi de încredinţarea că Dumnezeu va veni şi va locui la noi şi noi vom cina cu El în împărăţia slavei. Această pace sfântă trebuie să o transmitem celor din jurul nostru. Secolul agitat şi plin de griji, de crize de tot felul şi de problem globale are nevoie de o perspectivă vindecătoare a unei spiritualităţi sănătoase, însănătoşirea omului, eliberarea lui de sub tirania păcatului este deja o contribuţie, un mic pas spre vindecarea societăţii şi a lumii în care trăim;
3. Trăirea în Hristos şi în speranţa vieţii veşnice nu înseamnă numai aşteptare a venirii lui Dumnezeu ci pregustare a bunătăţilor ce vor să vie. Noi suntem creştini deoarece am gustat şi gustăm în continuu „ce bun este Domnul”. Focul curăţitor al luminii şi iubirii lui Hristos ne îndeamnă la mai multă comuniune sfântă şi sfinţitoare, la mai multă transparenţă iubitoare.
4. Practicarea alfabetului creştin implică transformarea lumii din interior, din centrul ei cel mai intim. Creştinul şi Creştinismul autentic sunt o epifanie a înţelepciunii şi a filantropiei lui Dumnezeu.
5. A fi creştin înseamnă a fi „sarea pământului şi lumina lumii”. Această definiţie a lui Hristos din predica de pe munte ne atrage atenţia asupra responsabilităţii fiecăruia dintre noi. Creştinismul înseamnă nu numai preamărirea lui Dumnezeu ci şi responsabilitate socială, istorică şi chiar politică. Fiecare creştin este un „trimis” al lui Dumnezeu, un mărturisitor al credinţei transformatoare şi sfinţitoare.
6. Speranţa şi vieţuirea în lumina vieţii veşnice are o dimensiune socială, deoarece viaţa veşnică este viaţa comuniunii desăvârşite. Noi nu sperăm numai pentru noi înşine să ajungem în împărăţia lui Dumnezeu, ci
pentru toată omenirea, pentru întreaga creaţie.

Dumnezeu doreşte ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa Adevărului. „Unus Chhstianus, nullus Christianus” – un singur creştin nu este nici un creştin, deoarece a fi creştin înseamnă a fi în comuniune cu ceilalţi creştini, cu ceilalţi oameni, cu întreaga lume. Creştinul este speranţa eshatologică a universului. Această speranţă nu este însă un sentimentalism ieftin, ci o sursă a dinamicii de transformare a lumii întregi. Speranţa în învierea universală implică respectarea şi cinstirea demnităţii împărăteşti a fiecărui om. Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu şi chemat la comuniunea veşnică cu Creatorul Său. A vedea pe celălalt om ca chip al lui Dumnezeu ne ajută să depăşim frica noastră de a intra în dialog, de a comunica şi practica alfabetul creştin. Dacă înţelegem iubirea universală a lui Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16), atunci vom vedea în fiecare om, indiferent de apartenenţa sa etnică, culturală, socială etc. investiţia lui Dumnezeu, un nou „proiect al lui Dumnezeu” pentru împărăţia slavei sale. Fiecare om pe care-l întâlnim este o expresie a iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu, o invitaţie adresată nouă înşine de a practica alfabetul pe care ni l-a revelat Hristos. Practicarea acestui alfabet ne transformă pe noi înşine şi lumea întreagă, deoarece ne ajută să „răsară Soarele Dreptăţii” în viaţa noastră şi în istoria acestei lumi. Practicarea alfabetului creştin al iubirii, al luminii, al transformării, al speranţei ne înnobilează şi ne face sensibili pentru prezenţa universală a lui Dumnezeu
care este viaţa noastă cea veşnică deja aici pe pământ, în istoria de zi cu zi.

Teme de reflecţie privind teologia integrării
1. Cum contribuim noi ca creştini români ortodocşi la chipul societăţii în care trăim?
2. Care este responsabilitatea creştină în integrarea în societate?
3. Este integrarea ceva bun? Care sunt graniţele integrării?
4. Ce putem învăţa din teologia integrării pentru practica de zi cu zi?
5. Cum se schimbă înţelesul şi sentimental nostru faţă de „integrare” atunci când înţelegem mântuirea ca integrare a omului în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii prin iubire?
6. Ce înseamnă discriminarea şi cum putem depăşi păcatul discriminării?
7. Ce experienţe ale discriminării aţi făcut şi cunoaşteţi?
8. Cum ne ajută spiritualitatea ortodoxă la depăşirea discriminării, a nerespectării chipului lui Dumnezeu în ceilalţi oameni?
9. Care este vocaţia transformării şi a integrării?
10. Cum putem lega integrarea de misiunea creştină de mărturisire a valorilor creştine şi a transmiterii luminii vieţii ce va să vie?
11. Cum ne ajută „icoana scării”, a urcuşului (vita activa) la dinamică pozitivă de transformare a noastră şi a lumii?
12. Care este legătura dintre Sfânta Euharistie şi intensificarea comuniunii?

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual