Albul între negri

0
66

Albul între negri. Africa e ţara popoarelor cu pieile negre. În special, centrul Africii e curat negru. Când europenii au pătruns pentru prima dată pe acolo, negrii au rămas uimiţi văzându-i. Nu mai văzuseră niciodată oameni albi. Pentru ei era ceva extraordinar, era o minune acest lucru. Pentru ei, oamenii cei adevăraţi erau cei negri. Un om alb era pentru ei o batjocură, un lucru de râs. Pe cei dintâi europeni, negrii i-au luat cu batjocuri, cu hule și cu pietre. Mai sunt și azi încă prin Africa destule triburi de sălbatici care râd şi iau în batjocură pe europenii ce se duc printre ei.

Cam aşa stau lucrurile şi între „oamenii cei lumeşti” şi „cei duhovniceşti” (I Corinteni 2, 13-15). Oamenii cei lumeşti nu pot suferi pe „omul cel duhovnicesc”.

Râd de el, îl batjocoresc, îl prigonesc. De ce? Pentru că omul cel duhovnicesc n-are „culoarea” lor cea sufletească: n-are viaţa lor şi păcatele lor. Celor păcătoşi li se pare că „negrul” lor e creştinătatea cea adevărată, întocmai cum negrilor din Africa li se pare culoarea lor a fi culoarea cea adevărată a oamenilor. De aici, hulele, prigoanele şi batjocurile ce le au cei ce trăiesc o viaţă cu Domnul.

Fratele meu! Te plângi de prigoane şi batjocuri, după ce ai intrat în Oastea Domnului? Nu te plânge, ci te bucură! Ar fi rău dacă nu le-ai avea. Prigoanele sunt dovadă despre „albul” sufletului tău. Din ce va spori acest alb, să știi, fratele meu, că tot mai multe vei avea de suferit.

„Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Aşa a fost pe timpul Mântuitorului, aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.

Apostolul Petru şi cocoşul

Despre Apostolul Petru se spune
că, de câte ori auzea noaptea cocoşul cântând, se scula din somn şi
se ruga cu lacrimi amare, aducându-şi aminte de căderea sa.

Noi, de regulă, zicem: „Şi Petru,
apostolul, a greşit; şi psalmistul David a greşit…; păi pot eu să fiu mai
tare decât ei?…“.

Foarte bine! întrebarea este însă: îi urmăm noi şi în căinţă, ori numai în păcătuire? Ei au păcătuit o singură dată şi s-au căit o viaţă întreagă. Aşa facem şi noi?

„Părinte Avraame!”

Un credincios
visă odată că trecuse în viaţa cealaltă. Ajunsese tocmai între hotarul dintre
Rai şi Iad, dintre lumină şi întuneric. Sus, în lumina cea strălucitoare a
Raiului, văzu pe părintele Avraam. Un îndemn lăuntric îl făcu să întrebe:

– Părinte
Avraame, cine sunt acolo: români, nemţi, englezi, francezi, ruşi, unguri
etc…?

– Nici de unii! –
răspunse un glas de Sus.

– Atunci poate
că cei de acolo sunt ortodocşi, sau catolici, sau protestanţi, sau baptişti,
sau adventişti etc…

– Nici de unii!
– răspunse iar glasul de Sus.

– Atunci poate
sunt cei cu „Calendarul vechi“ sau cei cu „stilul” cel nou?

– Nici de unii!
– răspunse glasul.

– Atunci, dar,
cine sunt acolo?

–  Aici – răspunse părintele Avraam – sunt numai copiii lui Dumnezeu; sunt numai cei care au trăit în lume o viaţă de copii ai lui Dumnezeu.

„Eu slujesc Domnului”

Trei oameni se întâlniră la
marginea unui râu mare, peste care aveau a trece cu o
luntre. Dar, cum luntrea era mică, nu se puteau sui în ea decât doi oameni şi
luntraşul.

Luntraşul îi pofti pe doi dintre
ei să se suie în luntre.

– Eu slujesc la
un ministru! – zise unul dintre cei trei, şi se sui în luntre.

– Eu slujesc la
un general! – zise al doilea, şi se sui şi el.

– Eu slujesc Domnului Iisus Hristos, – zise al treilea. Mi se cuvine şi mie loc.

– Ha! Ha! Ha! –
răspunseră ceilalţi, râzând şi batjocorind… Rămâi tu aici cu Domnul tău!

Luntrea plecă cu cei trei, dar,
pe la mijlocul apei, se scorni un vânt şi, răsturnându-se în valuri, se înecară
cu toții.

Cel ce „slujea Domnului” a scăpat.

„Aceasta am făcut pentru tine — dar tu ce faci pentru Mine?”

Istoria păstrează următoarea în- tâmplare:

La anul 1819, un tânăr boier din Germania făcea o excursie de plăcere prin munţi. La o răscruce de drum, văzu o rugă cu chipul lui Iisus Cel Răstignit. Crucea avea de jur-împrejur următoarea scrisoare: „Aceasta am făcut pentru tine — dar tu ce faci pentru Mine?”

Icoana şi întrebarea ei îi străpunseră inima, îi schimbară viaţa şi tânărul cel iubitor de plăceri deveni un vestitor al Domnului.

Mai târziu, acest întors la
Domnul scrise şi el întrebarea de mai sus pe o rugă din apropierea  unei cârciumi. Peste un an, cârciumarul ea şi
el un întors la Domnul. Întrebarea îi străpunse inima.  Încuiase e cârciuma şi, dintr-un vestitor al
diavolului, se făcuse un vestitor al Domnului.

Fratele meu! Lasă întrebarea de
mai sus să sape şi în inima ta!

Ce răspuns ai tu faţă de această întrebare? Ce faci tu
pentru Cel ce a suferit şi a murit pentru tine?

600 istorioare religioase, Preot Iosif Trifa

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here