Alberto Bolocan: „Omul învaţă mai mult prin durere şi încercări, fiecare are crucea lui”

Alberto1

Loreta Popa

Orice OM altfel are o poveste altfel… Un suflet care pune preţ pe materia cenuşie, care a avut curajul să-şi asume talentul, rostul, care are o dezarmantă lipsă de convenţie, căruia timpul i-a demonstrat că direcţia pe care a apucat – riscantă, curajoasă – era cea potrivită lui, este unul cu totul şi cu totul special.

 Alberto Bolocan (Talisman)

Anul 2006 a fost cel în care un alchimist ingenios a găsit o nouă formulă magică pentru Talisman. Alin Oprea a rămas vocea şi liderul trupei, iar cei care-l completează sunt Alex Lambrino, Claudiu Buna, Geani Matei şi Sebastian Blaj. Ultimul dintre aceştia, şi cu voia dumneavoastră interlocutorul meu şi deloc cel din urmă, este Alberto Bolocan, căruia îi voi rămâne recunoscătoare pentru promptitudinea şi profunzimea cu care a răspuns întrebărilor mele.

Alberto Bolocan trăieşte prin creaţia sa, fie că vorbim de muzică, fie că ne gândim la fotografie. Stilul lui este unul unic, care nu neapărat se încadrează într-un trend sau altul. Pentru un ochi avizat e uşor să descopere nu atât bucuria pe care Alberto Bolocan o emană atunci când urcă pe scenă, cât mai ales emoția ce-l cuprinde când face acest lucru. Altfel nu se poate. Fără acea emoţie, notele nu curg pe strunele chitarei sale. Notele muzicale dezvăluie tot ceea ce cuvintele nu reușesc să facă pe deplin.

A învățat să distingă între faima trecătoare și ceea ce durează cu adevărat. Are o finețe instrumentală și maturitate artistică aparte, iar din fotografiile sale înveți să simţi şi să priveşti lumea altfel. Ambiţia sa, curiozitatea pozitivă, talentul pe care-l cultivă cu atât de multă grijă, dar în care a investit atât de multă muncă, spontaneitatea de care dă dovadă mereu şi care nu exclude efortul consecvent din spatele căutării ideilor, toate acestea spun despre artistul Alberto Bolocan, de o modestie dezarmantă de altfel, că respectul pentru realizările altora poate să te ajute să-i depăşeşti prin autodisciplină.

Alberto Bolocan are o imensă bucurie de a cânta. Rigoare, ştiinţă, abilitate, însufleţite de strălucirea blândă a pasiunii. Sufletul său reuşeşte să smulgă acestui instrument o gamă de culori neaşteptate, un sunet cristalin pur, tremurat, care se pierde într-o catedrala sonoră. Alberto crede că a fi sincer nu înseamnă să spui tot ce-ţi trece prin cap necontrolând cuvintele… fără să-ţi pese dacă ele dor. „Faptul că tu argumentezi asta prin ideea că «eu sunt sincer şi spun ce gândesc» nu e o dovadă de înţelepciune”, spune Alberto Bolocan. „Vorbim despre muzică, dar nu prea cântăm. Scriem despre iubire, dar nu prea iubim. Contemplăm idei şi concepte spirituale, dar nu prea apucăm să trăim“.

Păşind în această lume, primele cuvinte rostite au legătură cu credinţa. Ce înseamnă credinţa pentru tine? 

Alberto Bolocan (Talisman)_1582

Primul lucru pe care îl asociez cuvântului „credinţă“ este o stare de spirit faţă de Divinitate. Credinţa în Dumnezeu. Deşi nimic nu se întâmplă fără voia Lui, ar mai trebui să depunem şi noi nişte eforturi pentru a realiza ce ne propunem. Din păcate, în zona balcanică (precum şi în catolicismul sud-american), credinţa s-a transformat într-o încredere superstiţioasă, într-un moş cu barbă care numără de fiecare dată câte cruci ne facem, câte lumânări aprindem, ori câte iconiţe atârnăm de oglinda maşinii. Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea omenească şi atunci omul a avut, sau are, nevoie de ceva palpabil… de aici ataşamentul şi divinizarea preoţilor, care până la urmă şi ei sunt supuşi greşelilor. Credinţa este singurul lucru care ne ţine pe linia de plutire. Nu degeaba se spune că speranţa moare ultima. Ar trebui să începem să credem în noi şi în intuiţiile noastre.

Crezi că toleranţa mai găseşte loc în sufletele noastre?

Toleranţa în sine nu este rea. Dar trebuie să facem o diferenţă clară între toleranţă şi prostia de a ne lăsa călcaţi în picioare. Nu pot tolera ignoranţa, prostia ori reaua voinţă. Acum câteva sute de ani ne luptam cu otomanii pentru a ne apăra ţara, pentru a ne apăra femeile de cotropitori. Strămoşii nostri şi-au dat viaţa pentru un crez nobil. Astăzi… ele dansează pe manele turceşti… şi-şi doresc să trăiască în huzur…

Crezi că se mai păstrează încă obiceiul de a merge duminica la biserică la noi în ţară?

În puţine zone simţi că tradiţiile au rămas neschimbate. Când păstrezi o tradiţie cred că ar trebui să fie din crez nu din automatism sau obişnuinţă, ori în funcţie de cum te judecă acea comunitate din care faci parte. Cu siguranţă sunt locuri în care oamenii încă simt până în măduva oaselor comuniunea lor cu Dumnezeu participând la slujba de duminică.

Ce înseamnă pământul acesta românesc pentru tine?

De mic am simţit că am o legătură specială cu muntele. Am o serie de fotografii făcute în nişte sate de munte… Efectiv simţi că ţi se umple inima în acele locuri. Vezi ţăranul simplu cu o judecată dreaptă şi nişte valori bine aşezate pe vertical şi te gândeşti că… de aici am plecat toţi. Avem o ţară extraordinară din punct de vedere geografic, din păcate se fură mult şi nu ştim cum să o întreţinem.

Cum simţi să te exprimi la un acord de început? Mă gândesc că uneori poate fi acut, alteori blând. Mai puternic, tăios, mai dulce…

Depinde de fiecare cântec în parte. Unele sunt mai blânde, altele mai „nervoase“.

Există un artist pe care-l admiri în mod special?

Sunt foarte mulţi. Ce-mi vine acum în minte… Sting.

Ştiu că nu regreţi nimic, te-ai bucurat de fiecare clipă şi ai mulţumit pentru fiecare lecţie primită. Ce doresc să aflu este ce te-a ajutat să te ridici din nou, să renaşti din propria cenuşă?

E ciudat cum suntem construiţi. Omul învaţă mai mult prin durere şi încercări, fiecare are crucea lui. Se spune că nu ne este dat mai mult decât putem duce. Nu există om fără durere, indiferent de rang social ori bogăţie. O să sune ciudat, dar acceptarea situaţiei este cea mai bună alegere. Ar trebui să învăţăm să iertăm. Să ne iertăm (pe noi) şi să-i iertăm pe ceilalţi. Sună frumos, sună simplu… ştiu. Noi avem tendinţa de a ne explica raţional totul, de a găsi răspunsuri la orice întrebare. Unele răspunsuri probabil nu le vom găsi aici.

Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o poartă sufletul tău?

Rugăciunea inimii. Chiar dacă nu am rostit-o mereu, nu am uitat-o: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“.

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie? 

Crescut, născut în Bucureşti, am avut norocul să petrec câteva veri în diferiţi ani, la ţară. Nimic nu se compara cu trăirea acelor clipe pe uliţă… exact ca în „Amintiri din copilărie“. Vin dintr-o familie foarte modestă şi cu toate astea nu aş schimba cu nimic adolescenţa acelor ani, chiar dacă aveam doar două perechi de blugi, nişte bocanci de rocker şi câteva tricouri. Am prins şi o perioadă imediat după ’89 când se simţea efectiv în aer „spiritul de libertate“. Oamenii de rând erau mult mai uniţi şi binevoitori.

Ce sfat de la părinţi ţi-a rămas adânc întipărit în minte şi suflet?

Să nu uiţi să laşi loc de „Bună ziua“. Nu ştiu dacă am primit un sfat anume. Cred că sunt aceleaşi valori morale universal valabile în orice cultură.

Care este secretul prieteniei din punctul tău de vedere?

Respectul şi admiraţia. Respectă părerea celuilalt chiar dacă nu eşti de acord cu ea. Nimeni nu e perfect. Bine… acum nu poate să te facă „cretin“ şi tu să-i spui „te respect“!

Crezi că talentul se moşteneşte sau este un har pe care-l primeşti la venirea aici?

Noi spunem că e dat de sus. Misiunea noastră este să-l descoperim şi să-l folosim în slujba noastră şi a celorlalţi. Pe undeva cred că mai contribuie şi înzestrarea genetică.

Ce contează cu adevărat pentru un artist? 

alberto3

Libertatea creaţiei… libertatea exprimării. Cei tineri nu realizează că înainte de ’89 orice mişcare era sub lupă. Nu te puteai exprima liber 100%. Acum se poate, dar nu te mai ia nimeni în seamă. Ce paradox! Câteodată mă gândesc că este o falsă libertate. Acum sute de ani marii pictori, sculptori, compozitori au reuşit să supravieţuiască datorită „compromisurilor“ făcute la curţile regilor şi finanţatorilor din acea perioadă. A trăi din artă este un lux în orice colţ al lumii. Pentru că pe lângă câştigul financiar ai şi o satisfacţie sufletească, spirituală (acesta este adevăratul lux).

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]