Ajută-te singur: Un mare urmaş al lui Palissy – Böttger

0
159

portelan - BöttgerPentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Böttger s-a născut la Schleitz în Voigtland, în anul 16S5 şi la vârsta de 12 ani fu dus în ucenicie la Berlin la un farmacist. Se pare că, încă din copilărie, avu o înclinare vădită spre chimie şi că-şi petrecea cele mai multe ceasuri de răgaz făcând experienţe, care, aproape toate, aveau o ţintă unică: arta de a schimba metalele obişnuite în aur.

După câţiva ani, Böttger pretinse că descoperise fluidul sau tinctura atât de mult şi zadarnic căutată de alchimişti şi că izbutise cu ajutorul ei sa facă aur.

În faţa stăpânului său, farmacistul Zörn, dădu o reprezentaţie a pretinsei sale puteri şi nu se ştie, prin ce şiretlic, ajunse să-l facă să creadă, ca şi pe alţi martori, că în adevăr transformase arama în aur.

Știrea că ucenicul farmacistului descoperise marea taină, se întinse repede şi prăvălia fu năpădită de o mulţime lacomă să privească, fie chiar numai odată, pe tânărul şi minunatul „bucătar al aurului”, însuşi Frederic I îşi arătă dorinţa să-l vadă şi să-i vorbească, – şi Böttger, oferindu-i o mică bucată de aur pe care el pretindea că o făcuse din aramă, regele fu atât de încântat la gândul că visteria sa avea să fie inundată de acest metal, de care Prusia tocmai ducea dorul, încât se hotărî să-şi asigure serviciile lui şi să-l întrebuinţeze să făurească aur, având grijă, pentru mai multă siguranţă, să-l trimeată să lucreze în curtea fortăreţei din Spandau. Tânărul farmacist şterse putina în grabă mare şi reuşi să treacă fruntaria Saxei.

Regele, oferi zadarnic, o răsplată de o mie de taleri aceluia care l-ar prinde.

Bottger ajunse la Wittenberg şi se puse de îndată sub pavăza electorului de Saxa, Frederic August I, regele Poloniei, supranumit „cel tare”. Frederic, de asemenea, se găsea în vremea aceea în mare nevoe de bani, şi fu încântat la gândul că şi-i putea procura, după voe, prin mijlocirea tânărului alchimist. Îi ceru deci în taină la Dresda şi puse să fie adus cu o escortă regală.

Böttger abia părăsise Wittenberg, când un batalion de soldaţi prusieni se ivi la porţile oraşului, cerând extrădarea lui.

Dar era prea târziu: Bottger se şi afla la Dresda, găzduit în Casa-aurită, ospătat cu mare grijă, deşi supraveghiat cu stricteţă şi ţinut sub pază bună.

Electorul, silit să plece în Polonia, care se găsea atunci într-o tulburare adâncă, trebui să lase pe Böttger să lucreze singur o bucată de vreme. Dar nerăbdarea lui de a avea aur era aşa de mare, încât scrise lui Böttger din Varşovia ca să-l silească să-i destăinuiască secretul, pentru ca el însuşi să înceapă transformarea metalelor.

Tânărul „bucătar al aurului” strâns astfel cu uşa, trimise lui Frederic o mică fiolă care conţinea un lichid roşietic care, zicea el, vărsat peste orice fel de metal topit, îl schimbă în aur.

Această fiolă preţioasă fu încredinţată prinţului Fürst de Fürstenberg care, escortat de un regiment de gardă, porni grabnic spre Varşovia. La sosirea lui, se hotărî să se facă de îndată o experienţă.

Regele şi prinţul se închiseră într-o cameră tainică a palatului, se încinseră cu şorţ de piele, şi, ca nişte adevăraţi „bucătari ai aurului”, se puseră pe treabă. Ei topiră aramă într-un vas, apoi vărsară în el fluidul roş al lui Böttger; dar rezultatul fu departe de a corespunde aşteptării lor, căci, orice făcură, arama tot aramă rămase.

Totuşi, recitind sfaturile alchimistului, regele văzu că pentru a duce la bun sfârşit această treabă, se cerea ca acel care-o făcea să fie „mărturisit” şi cum majestatea sa îşi aduse aminte că petrecuse seara într-o foarte proastă tovărăşie, atribui acestei pricini lipsa de succes a experienţii. O a doua încercare nu dădu mai bune rezultate decât cea dintâi şi regele se înfurie peste măsură; doar se mărturisise şi primise şi binecuvântarea înainte de a face această a doua încercare.

Frederic August, neştiind cum să iasă din încurcăturile băneşti care-l strângeau de toate părţile, se hotărî, în cele din urmă, să smulgă cu forţa preţioasa taină a lui Böttger.

Alchimistul, aflând care erau intenţiunile regale în privinţa sa, căută din nou scăparea în fugă. Reuşi să scape din mâinile paznicilor săi, şi după trei zile de drum, ajunse, la Ems în Austria, unde se crezu la adăpost.

În vremea aceasta, oamenii Electorului de Saxa erau pe urmele lui. Izbutind să-l dibuiască la hanul „Cerbul de aur”, înconjurară casa, înhăţară pe Böttger din pat şi, cu toată opunerea şi strigătele sale că e supus austriac, fu dus cu forţa la Dresda. Acolo fu pus sub o pază şi mai straşnică şi după puţin, fu dus în fortăreaţa din Konigstein, unde i se puse în vedere că visteria regelui este cu totul goală, că se punea temei pe aurul lui pentru a plăti soldele rămase în urmă la zece regimente poloneze, care ameninţau cu rebeliunea şi că dacă nu se pune îndată pe făcut aur, va fi spânzurat.

Ani trecură, fără ca măcar un firicel de aur să se fi produs.

Böttger nu fu spânzurat. Îi fu hărăzit să facă o descoperire încă mai însemnată decât aceea a schimbării aramei în aur şi anume: aceea a transformării argilei în porţelan. Câteva rare bucăţi din acest produs industrial fuseseră aduse din China de către Portughezi, şi se vindeau pe greutatea lor în aur, şi încă mai mult.

92508_m_1

Atenţiunea lui Böttger fu atrasă către acest obiect de Walter de Tschirnhaus, fabricant de instrumente optice şi alchimist, ca şi el.

#Tschirnhaus era un om bine crescut şi distins, stimat de prinţul de Fiirstenburg, ca şi de Electorul de Saxa. El zise, cu bună dreptate lui Böttger, care era încă sub groaza că va fi spânzurat: „Dacă nu poţi face aur, cearcă să faci altceva, vase de pământ, de pildă.”

Alchimistul nu lăsă să-i spună a doua oară; îşi începu de îndată încercările, cu o înfrigurare care nu ostenea nici zi, nici noapte. Cu toată sârguinţa sa la lucru, încercările sale nu duseră la rezultate prea bune. În cele din urmă totuşi o anumită argilă roşie, cu care se slujea în cuptoraşele sale, îi atrase băgarea de seamă şi-l puse pe drumul cel bun.

Observă că această argilă, pusă la o temperatură înaltă, se însticloşa păstrându-şi forma dată, şi că grăuntele ei — dând deoparte culoarea şi opacitatea — semăna cu acel de porţelan.

Adevărul era că el descoperise porţelanul roşu, pe care de îndată, începu să-l fabrice şi să-l pună, în vânzare, drept porţelan adevărat.

Böttger totuşi ştia că culoarea albă este o proprietate esenţială a adevăratului porţelan, şi îşi urmă încercările, nădăjduind cu temei că, în cele din urmă, va sfârşi prin a descoperi taina dorită. Trecură însă câţiva ani, fără ca cel mai mic succes să-i încoroneze sforţările, când întâmplarea veni încă odată să-l slujească după dorinţă, făcându-l să descopere taina porţelanuiui alb.

Într-o zi, în anul 1707, Böttger socotind că peruca îi este mai grea ca de obicei, întrebă pe servitorul său asupra cauzei acestei nemaipomenite întâmplări.

Acesta îi răspunse că-i din pricina prafului care-i acoperea peruca şi care nu era altceva de cât un soi de pământ ce-i servea la încercările sale.

Închipuirea vioae a lui Böttger, prinzând repede această observaţie, el îşi zise: „Oare, nu-i cu putinţă ca acest pământ alb şi prăfos, să fie tocmai pământul pe care-l caut? Oricum ar fi, să nu las să-mi scape acest prilej, spre a şti anume ce este” – şi, de îndată, se puse pe lucru. Fu pe deplin răsplătit pentru trudele şi vegherile sale; căci descoperi că cel mai de seamă compus al acestui pământ era caolinul sau pământul de porţelan, a cărui lipsă fusese, în toate încercările sale, pricina tuturor neizbânzilor.

Descoperirea, sub mâinile inteligente ale lui Böttger, ajunse curând la desăvârşire.

Evenimentele dovediră că această descoperire era cu mult mai preţioasă decât nu fusese aceea a pietrei filosofale.

În Octombrie 1707, înfăţişă cea dintâi probă a porţelanului său Electorului, care fu încântat şi de îndată se hotărî să-i dea lui Böttger mijloacele trebuitoare ca să-şi perfecţioneze invenţiunea. După ce-i veni din Delft un lucrător priceput, se puse, cu încă şi mai mare succes, să toarne porţelan.

Tot de-atunci dânsul părăsi cu desăvârşire alchimia pentru olărie, şi ca să veşnicească amintirea acestui mare eveniment, scrise deasupra uşii sale: Dumnezeu, sublimul artificier, Dintr-un prost căutător de aur, făcu un bun olar.

Böttger, totuşi, era mereu sub paza poliţiei Electorului.

Aceasta se temea să nu-l scape din mână şi să se ducă să spună altora taina. Atelierele cele noi şi cuptoarele pentru porţelan, de curând ridicate, erau supravegheate şi păzite zi şi noapte, de un corp de trupă, şi şase ofiţeri superiori erau ţinuţi solidar răspunzători de siguranţa personală a lui Böttger.

Izbânda încoronându-i încercările făcute cu noile cuptoare – şi porţelanul fabricat atrăgând comenzi multe şi aducând bani buni, se hotărî întemeierea unei fabrici regale de porţelan. Toată lumea ştia că fabricarea faianţei la Delft îmbogăţise Olanda; de ce oare fabricarea porţelanului n-ar fi îmbogăţit pe Elector?

Fu dat deci un decret, cu data de 23 Ianuarie 1710, pe temeiul căruia „o mare fabrică de porţelan, s-a statornicit în castelui Albrechstburg, în Meissen”.

În acest decret, care a fost tradus în limbile latină, franceză şi olandeză, – şi împărţit de ambasadorii Electorului la toate Curţile europene, Frederic August arăta că pentru dezvoltarea unei bunăstări în Saxa, care avusese mult de suferit de pe urma năvălirii suedeze, „el îşi purtase atenţia spre bogăţiile subterane” ale ţării, şi că, încredinţând acest studiu unor persoane foarte pricepute, reuşise să fabrice „un fel de vase roşii cu mult mai bune decât terra sigilatta din India”, precum şi nişte farfurii şi faianţe colorate, care se scobesc, se ascut, se lustruesc – şi egalează, din toate punctele de vedere, vasele de India”; în sfârşit, că „a izbutit să capete nişte probe de porţelan alb şi că toate acestea îl făceau să nădăjduiască într-o apropiată fabricare în mare”.

Ca să încheie, decretul regal poftea „pe artiştii şi lucrătorii străini” să vină în Saxa şi să dea noii fabrici prinosul serviciilor lor, în schimbul unor bune plăți, sub proteguirea speciala a regelui. Nimic nu ne-ar putea da o idee mai dreaptă asupra invenţiei lui Böttger în acea vreme, decât acest edict regal.

78586_l_1

Se spune în unele publicaţiuni germane, că Böttger, drept răsplată a marilor servicii aduse Electorului şi Saxei, fu numit director al marei fabrici regale de porţelanuri şi înălţat la rangul de baron.

Merita, fără îndoială, această cinste, dar n-o căpătă; dinpotrivă, a fost tratat josnic, barbar, neuman.

Doi slujbaşi superiori ai guvernului, numiţi Matei şi Nehmitz, fură puşi deasupra lui ca directori ai fabricii, în timp ce el nu era privit decât ca un contra-maestru al porţelănăriilor, şi n-avea faţă de guvern decât starea unui „prizonier al regelui”.

În vremea când fabrica se construia şi când deci prezenţa şi sfaturile lui Böttger erau preţioase, el mergea, totuşi, sub escortă del a Dresda la Meissen şi îndărăt; şi chiar după ce aceste construcţiuni fură terminate, în fiecare seară era închis în odaia lui.

Toate acestea îl cufundară în cea mai neagră tristeţă, şi, în câteva rânduri cercă să capete de la rege o îndulcire a soartei sale. Unele din scrisorile sale sunt înduioşătoare. „Mă voi devota trup şi suflet”, scria el, „artei de a fabrica porţelanul. Voi face ce n-a făcut niciun inventator vreodată; dar redaţi-mi, vă rog, libertatea, libertatea mea!…”

La toate aceste chemări, regele rămase mereu surd.

634l14301_794j9_a

Bani şi favoruri, dacă Böttger voia, – da; dar libertatea – nu.

De sigur că el privea pe Böttger drept sclavul său. Sub puterea acestei persecuţiuni, nenorocitul Böttger îşi urmă încă o bucată de vreme munca; dar după un an-doi, deveni neglijent. Desgustat de lume şi de el însuşi, se dădu beţiei; şi atât de mare e puterea pildei, că de îndată ce Böttger se dădu acestui viţiu, cei mai mulţi din lucrătorii fabricii din Meissen căzură şi ei.

Certuri şi învălmăşeli se produseră, aşa încât soldaţii fură în deosebite rânduri siliţi să intervie ca să aducă liniştea printre „porţelănari”, aşa cum li se zicea. După puţin timp destrăbălarea fu atât de mare, încât toţi lucrătorii, vreo trei sute la număr, fură închişi în cetăţuia Albrechtsburg şi trataţi ca prizonieri de Stat.

În cele din urmă, Böttger căzu greu bolnav, şi în luna mai 1713 toţi aşteptau să se sfârşească din clipă în clipă.

Regele, neliniştit că pierde un atât de nepreţuit sclav, îi dădu îngăduinţa să se plimbe puţin cu trăsura, sub supravegherea unei escorte; simţindu-se mai bine, îi fu îngăduit din vreme în vreme să se ducă la Dresda.

În cursul lunii august, regele îi scrie cu mâna lui, făgăduindu-i o libertate desăvârşită; dar totul era prea târziu. Cu sufletul şi trupul strivite, aci muncind, aci îmbătându-se, – neavând decât rare luciri de năzuinţe mai nobile, şi suferind neîncetat de boala pricinuită de îndelunga lui închisoare, – Böttger mai duse câţiva ani de vieţuire mizerabilă de care moartea îl desfăcu în ziua de 13 martie 1719; nu avea decât treizeci şi cinci de ani.

Fu îngropat noaptea, ca un câine pe maidan, în cimitirul Sf. Ioan din Meissen.

Astfel fu viaţa şi astfel fu sfârşitul nenorocit al unuia din cei mai mari binefăcători ai Saxei.

Manufactura porţelanului deveni de atunci unul din izvoarele cele mai însemnate de venituri, şi îmbogăţi aşa de tare pe Electorul de Saxa, încât cei mai mulţi din suveranii Europei nu întârziară să-i urmeze pilda. Cu toate că se fabricase porţelanuri moi la St. Cloud, cu paisprezece ani înainte de descoperirea lui Bottger, superioritatea porţelanului tare fu curând recunoscută.

Începu să se fabrice în 1770 la Sèvres şi de atunci nu se fabrică altfel. Astăzi este una din ramurile cele mai însemnate şi mai prospere ale industriei franceze şi care se deosebeşte atât prin calitatea, cât şi prin cantitatea produselor.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a