Aflarea inimii duhovniceşti

0
437

inima_minte„Inima duhovnicescă” constituie o mare problemă pe care, graţie lucrărilor Harului Duhului Sfânt, Sfinţii Părinţi au lămurit-o în chip multilateral, cu excepţia localizării ei, care rămâne un mister incomprehensibil.

În concordanţă cu învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe, în sufletul celui botezat ortodox, lucrează atât Harul Duhului Sfânt cât şi duhurile cele rele.
Sfinţii Părinţi spun că inima duhovnicească este centrul supranatural al fiinţei umane, pentru că în adâncul ei tronează după Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt
Deoarece inima duhovnicească a omului nu este una materială, Sfinţii Părinţi o consideră ca un loc al omului care există „deasupra şi înăuntrul inimii de carne, în orice caz, într-un spaţiu tainic cu neputinţă de cunoscut sau de înţeles cu mintea noastră. Noi primim această învăţătură a Părinţilor prin credinţă, precum primim şi celelalte taine ale credinţei noastre. „Aceasta (inima duhovnicească n. n.) este deci suflarea lui Dumnezeu în inima trupească”72. Pentru aceasta Calist Patriarhul Constantinopolului ne spune: „Este un lucru minunat că Dumnezeu Tatăl a vărsat din Duhul Său simţire şi suflare înţelegătoare în inimile trupeşti, care drept au crezut în Cuvântul întrupat”.
Referindu-se la inima duhovnicească, Stareţul Daniil Tudor de la Rarău precizează următoarele: „Centrul acesta dinafară, precum şi cel lăuntric, acoperă unitatea tainică a «centrului de duh», a unei inimi harice a omului, nevăzută şi neajunsă în starea de păcat. E inima suprafirească a omului, locul lui cel sfânt, sau cum s-a spus uneori în chip filozofic, «locul ontologic»; dar mai nimerit, pentru că ordinea duhovnicească nu poate fi confundata cu cea abstractă, locul pneumatic, locul pe care noi ne inserăm în lumea spirituală, locul sau altarul Duhului Sfânt…
Duhovniceşte vorbind, centrul dinafară, obiectiv, al omului viu şi real, trupesc, inima lui care îi bate în piept, precum şi centrul lăuntric al vieţii lui sufleteşti, cât şi cel de al treilea, centru negrăit, sunt una. Putem spune că acest centru pnevmatic se împlineşte în noi, tocmai întrucât noi (ne străduim) să ne aflăm unitatea totală şi clară a vieţii noastre, întrucât tindem spre desăvârşirea noastră, spre nostalgia şi dorirea noastră cea mai înaltă şi adâncă.
Adevăratul „hegemonicon”, adevărată inimă a omului una este înecată şi pătrunsă de Duhul.
S-ar putea spune că scopul vieţii noastre duhovniceşti este tocmai realizarea, aflarea şi implicarea în noi a acestei inimi. Această referire ne-o descoperă Duhul Sfânt”.
Mântuirea sufletului nu constă doar în lepădarea de patimi, ci şi în unirea sa cu Mântuitorul Hristos. „Ea nu e o stare negativă, ci una pozitivă; este comuniunea cu Hristos Domnul, care are loc ni inimă. Prin urmare, pentru a dobândi mântuirea este necesar sa ne aflăm mai întâi inima”. Când Dumnezeu binevoieşte să ne învrednicească de aceasta, începem să păşim pe calea mântuirii dupa cum zice avva Pamvo: „De ai inimă trează, poţi să te mântuieşti”. A avea „inimă trează” înseamnă a ne afla inima – şi Dumnezeu este Cel Care ne călăuzeşte întru aceasta.
Interpretând cuvintele Mântuitorului: Că, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21), Sfântul Marcu Ascetul afirmă: „Trebuie să avem întâi Harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în împărăţia Cerurilor”. Iată de ce numeroşi Sfinţi Părinţi consideră aflarea inimii „drept factor esenţial al mântuirii, deoarece inima este însufleţită de Harul necreat al lui Dumnezeu, creştinii avându-L pe El drept învăţător şi pe Duhul Sfânt drept îndreptător”.
Este greu să definim inima duhovnicească, căci, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: „Abis necuprins este inima ta”. Pentru omul trupesc, care se lasă condus de raţiune şi vieţuieşte în întunericul de după cădere, „îi este aproape imposibil să cunoască această inimă duhovnicească sau să experieze realitatea în care fiinţează omul duhovnicesc. Nicio definiţie nu poate cuprinde această realitate; tot ce putem face este să formulăm analogii şi caracterizări”.
Omul duhovnicesc, care vieţuieşte în rugăciune, „descoperă că inima lui nu este numai un organ fiziologic sau centrul vieţii sale psihologice, ci ceva de nedefinit prin care intră în legătură cu Dumnezeu, Izvorul a toată făptura”. „Inima este locul unde se dezvoltă întreaga viaţă duhovnicească, loc însufleţit de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Pentru mulţi dintre noi, acest loc adânc este întru totul necunoscut, Harul Dumnezeiesc lucrând tainic mântuirea în inimă”. Părintele arhimandrit Sofronie ne desluşeşte pe larg sensul acestei lucrări: „Câmpul de bătălie al luptei duhovniceşti este, în primul rând, propria noastră inimă; numai cel care îşi cercetează inima cu atenţie poate înţelege reflecţia profetului David, privitoare la adâncimea inimii (Psalm 63,6-7)”82. Adevărata viaţă a creştinului se desfăşoară în acest adânc al inimii, tăinuit nu numai unui ochi străin, ci chiar şi posesorului ei. Cel care pătrunde în ascunzişurile inimii sale se va găsi faţă către faţă cu însăşi taina fiinţei sale, iar cel care s-a dăruit pe sine cu inimă curată contemplării eului său lăuntric ştie că mişcările duhovniceşti ale inimii sale sunt absolut imposibil de cuprins, deoarece, în adâncul său, inima atinge acea stare fiinţială în care nu există niciun fel de mişcare”.
Sfântul Apostol Petru scrie despre: fiinţa cea tainică a inimii (I Petru 3,4) – inima fiind locul unde este sfinţit Hristos Domnul-1 sjnţiţi-L pe Domnul, pe Hristos, în inimile voastre (I Petru , 5). Harul Dumnezeiesc apare în inimă până când se va lumina de ziuă şi Luceafărul va răsări în inimile voastre (II Petru 1, 19). Deşi omul se uneşte mistic cu Dumnezeu în inima sa, „inima este mai prejos de Dumnezeu, căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră (1 Ioan 3, 20)”.
Din aceste texte se observă cât de des se referă Sfânta Scriptura la inimă. Mintea este ochiul inimii, iar Sfinţii Părinţi leagă mintea de inimă. Inima se identifică de unii dintre Sfinţii Părinţi cu mintea, după cum ne spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Străduiţi-vă de vă curăţiţi mintea de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul mintea”. Aşadar, mintea este ochiul sufletului, iar inima e deopotrivă centrul făpturii umane şi centrul lumii duhovniceşti; drept aceea, când analizează „purificarea minţii”, Sfântul Grigorie Palama se referă la „purificarea inimii”.

Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here