Adevăr teologic şi spiritualitate ecumenică (III)

adevarulAd imaginem veritatem

Omul este imago Dei, chip al Adevărului Dumnezeiesc, însă doar în măsura în care el este deschis lui şi pe drum spre el. Adrienne von Speyer a scris despre aceasta următoarele: „Dacă adevarul nostru vrea să aparţină celui al lui Dumnezeu, atunci el trebuie să fie deschis principial acestuia. Cine exclude din credinţa sa perspectiva speranţei, pentru acela credinţa se transformă într-o cunoaştere încheiată/definitivă”.

Universalitatea demnităţii umane incluse în imago dei, interzice oricărui creştin orice fel de exclusivism. Universalitatea iubirii lui Dumnezeu, „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim 2,4), confirmă aceasta.

Nici un om nu-şi dobândeşte mântuirea singur. Adevărul poate fi găsit numai în comuniune, pentru că el are o dimensiune eclesiologică. Duhul Adevărului se pogoară şi transformă pe credincioşi în Trupul lui Hristos. Fără dimensiunea interpersonală adevărul se usucă în formă de concepte de adevăr. Fără iubirea diaconică nu poate fi experiat nici un adevăr. Acesta este motivul pentru care iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele nu pot fi despărțite una de cealaltă.

Întâlnire pe drumul spre adevăr

O înnoire a ecumenismului contemporan poate fi iniţiată prin percepţia acestui caracter comun al faptului de „a fi pe drum spre adevărul lui Dumnezeu”. Toţi oamenii, din toate confesiunile se află pe drum spre adevăr şi nu posedă adevărul sub forma unei vederi „faţă către faţă”. Fiecare creştin este dator să-l caute pe Dumnezeu ca „izvor al adevărului” şă meargă pe „drumul adevărului” (Ps 118, 30), să umble „în adevăr” [2 Ioan 4; 3 Ioan 4).

Pentru că adevărul lui Dumenezeu nu poate deveni niciodată „posesie” a unui om, fiecare om se află pe drumul spre acelaşi adevăr infinit. Acest adevăr poate fi realizat în diferite forme ale participării, însă numai în forma anticipării ecstatice. Chiar şi în viaţa eshatologică progresul în slava lui Dumnezeu nu cunoaşte nici o limită. Terra incognita a adevărului dumnezeiesc poate fi accesată doar parţial.

Emil Brunner definea „adevărul ca întâlnire”.

„Adevărul are loc, adevărul vine la noi şi ne eliberează, restaurându-ne fiinţa noastră adevărată, fiinţarea într-un Tu şi fiinţarea spre un Tu”. Adevărul despre om, care este Dumnezeu însuşi, nu poate deveni posesie. El ia pe om în posesie, îl cuprinde. „Adevărul despre care este vorba în credinţă nu poate fi decât primit”. Omul poate cel mult “să dea mărturie despre adevăr” (3 Ioan 3) sau să devină “împreună-lucrător al adevărului” (3 Ioan 8).

Una dintre categoriile ecumenice de bază o constituie prietenia. În prietenia faţă de ceilalţi oameni se practică iubirea lui Dumnezeu. Omul se integrează în dinamica transcendentală a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Prin caracterul prietenesc, amabil şi binevoitor găsim drahma cea pierdută. A vedea pe om cu ochii milostivirii Iui Dumnezeu, aceasta constituie apogeul umanităţii.

Glasul adevărului

Nu numai omul caută şi însetează după adevăr, ci şi Dumnezeu adevărul absolut îl caută pe om. După nesocotirea poruncii lui Dumnezeu de către Adam în paradis, Dumnezeu strigă şi jntreabă: “Adame, unde eşti?” (Gen 3,9). Întrebarea lui Dumnezeu se revelează de fapt ca adevărata posibilitate de 0rientare a omului păcătos.

Păcatul are mereu de a face cu eşuarea omului prin auto-învățarea sa într-un pseudo-peisaj cultural. În loc de a se lăsa atat de Dumnezeu, şi de a experia prin credinţă adevăratul universală, de integrarea părţilor într-un întreg atotcuprinzător.

Nu fară sens este numit primul om în limba ebraică Adam. Adam înseamnă atât o persoană singură cât şi întreaga umanitate. Fiecare om este o parte a umanităţii, o parte a comuniunii şi abia de aceea om. În Geneză omul este privit ca partea a comuniunii creaţiei, în legătură ontologică cu pământul (Gen 2, 7: afar min haadamah).

Păcatul său perverteşte dinamica pozitivă dată de creator. Ideologia sa despre frumuseţea reuşită şi suficientă a părţii, care trebuie consumată pentru asigurarea sinelui, este prima criză ecologică. Din îngrijitor al creaţiei omul devine o creatură autonomă solitară animală. Nu în sensul că omul nu ar avea nevoie de hrană, ci în sensul că el limitează sensul existenţei la consumul necesar supravieţuirii sinelui.

Adevărul creştin nu aduce cu sine numai o satisfacție intelectuală, ci pacea şi bucuria în Duhul Sfânt (Gal 5,22).

Din vocaţia de a fi om, chip al lui Dumnezeu, o fiinţă comunicatoare, plină de bunătate, voioasă şi doxologică, Adam pierde perspective generală nobilă în favoarea particularităţii izolatoare. Dintr-un homo universalis devine un homo “incurvatus in seipsum”, preocupat doar de sine şi de supravieţuirea sinelui.

În ce constă dimensiunea ecumenică a “vocii adevărului”? “Oricine este din adevăr, ascultă glasul meu” (Ioan 18,37). Glasul lui Hristos ca voce a adevărului strigă către Tatăl şi se roagă pentru unitatea tuturor creştinilor. Cine aude vocea lui Hristos, aude şi rugăciunea sa pentru unitatea ecumenica a Bisericii: „ut omnes unum sint” (Joh 17, 21).

Vocea adevărului este vocea iubirii împăciuitoare, care zideşte, uneşte şi înnoieşte. Adevărul creştin nu aduce cu sine numai o satisfacție intelectuală, ci pacea şi bucuria în Duhul Sfânt (Gal 5,22). Încălcăm rugăciunea lui Hristos “ca toţi să fie una”, atunci cand ne rugăm pe de o parte “fie voia ta”, pe de altă parte însă întreprindem nimic pentru realizarea unităţii Bisericii? Putem să ne rugăm în mod serios astăzi “facă-se voia Ta -totuşi să celebrăm dezbinaţi cina Domnului?

Adevărul ca pâine a vieţii

Credincioşii români-ortodocşi când rostesc rugăciunea “Tatăl nostru” se roagă atât pentru “pâinea noastră cea de toate zilele” cât şi pentru “pâinea noastră cea spre fiinţă”. Ei au înţeles că ceea ce au nevoie este mai mult decât o pâine de toate zilele. Ei se roagă pentru pâinea metafizică, pentru pâinea vieţii. Nu este de fapt nici o contradicţie între „pâinea de toate zilele” şi „pâinea cea spre fiinţă”, totuşi expresia “pâine spre fiinţă” deschide o perspectivă mult mai profundă decât prima, anume o perspectivă euharistică. Hristos, pâinea vieţii să ne devină pâinea de toate zilele, pentru a putea primi adevărata viaţă.

“În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta” (Gen 3,19). Tradiţia ortodoxă este recunoscută pe bună dreptate ca o tradiţie ascetică, pentru ca ea este conştientă de faptul că nu există adevăr fără efort. Creştinul occidental lejer, “postmodern” are mult de învăţat de aici. Abia în viaţa eshatologică vom primi “pâinea” fără transpiraţie: “Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii” (Apoc 22,17).

În trecerea prin istorie este nevoie de osteneală şi efort. Efortul pentru pâine nu este doar unul pentru supravieţuire, ci constituie o căutare metafizică a “pâinii spre fiinţă”, adică a adevărului existenţei. Acest adevăr revelat în Hristos potoleşte foamea ontologică de Dumnezeu a omului. “Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine Ia Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

Adevărul ca lumină a vieţii

„În lumina Ta vom vedea lumina”. În adevărul Tău vom vedea adevărul în lumina Ta vedem adevărul. Cine nu este gată să privească adevărul în lumina lui Dumnezeu, acela nu va găsi niciodată adevărul.

Cine se apropie de lumină acela devine însuşi luminat, cină se apropie de adevăr devine autentic.

Această roadă este dată abia prin urmarea lui Hristos: “Cel care lucrează adevărul vine la lumină” (Ioan 3, 21), devine un “fiu al luminii” (Ef. 5,8). Hristos este adevărul, acest adevăr aduce lumină în lume şi anume “lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Adevăr şi doxologie

Numai adevărul lui Dumnezeu este vrednic de slavă. Oamenii trebuie să slujească numai adevărului care este Dumnezeu însuşi. Numai în faţa acestui adevăr avem voie să îngenuchem, pentru că el ne eliberează de orice stare de înjosire. A preamări acest adevăr nu înseamnă nimic altceva decât a lua parte la el.

Dumnezeu este adevărul comun, veşnic viu şi infinit al tuturor oamenilor. Dumnezeu invită în mod infinit, şi răspunsul afirmativ la invitaţia lui înseamnă participare la adevărul lui. Acest adevăr al lui Dumnezeu vindecă şi sfinţeşte în acelaşi timp. Adevărul pe care-l caută creştinul nu există fără Duhul Adevărului, care este în acelaşi timp Duhul comuniunii: unus christianus, nullus christianus. Adevărul creştin este pnevmatologic şi ecclesiologic. Aceasta nu exclude caracterul lui hristologic şi trinitar, atâta timp cât Fiul este calea spre Tatăl şi nimeni nu poate preamări pe Fiul fără Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este Duhul vieţii, Duhul care susţine în viaţa toată creaţia lui Dumnezeu. Conştientizarea universalităţii prezenţei Duhului Sfânt trezeşte sentimentul de solidaritate, de frăţie şi de comuniune cosmică. Efortul pentru unitatea ecumenică a Bisericii este legat de această percepţie a lumii nu înseamnă un compromis ieftin sau un act de trădare adevărului lui Dumnezeu. Dimpotrivă. Sf. Apostol Pavel spunea în mod clar că iubirea este mai mare decât toate, chiar de credinţa şi speranţa (1 Cor 13,13).

Noi putem deveni creştini ortodocşi autentici numai prin depăşirea provincialităţii şi a fricii generatoare de ură.

A păşi pragul veşniciei deja în viaţa istorică este posibil doar prin iubire, în Duhul lui Hristos cel Răstignit şi înviat, în Duhul iubirii jerfitoare de sine.

Dacă crucea este drumul învierii, atunci fără jertfirea propriului “adevăr”, adică îngustimi istorice, conceptuale limitate, nu există comuniune sfântă cu izvorul veşnic al adevărului, cu Sfânta Treime. Adevărul lui Dumnezeu nu va fi limitat nici în Eshaton. Ei nu va deveni proprietatea sau posesia unei persoane sau a unei instituţii, ci va fi accesibil doar sub forma gustării depline însă în dinamică epectatică a unei “bucurii nemărginite şi veşnice”.

Adevăr şi libertate

Cunoaşterea adevărului stă în directă legătură cu libertatea. Lucrul acesta a fost sesizat şi de către Heidegger, atunci când a spus că “fiinţa adevărului (…) este libertatea”. Adevărul teologic include însă nu numai sensul filozofic de aletheia, ci şi pe acela de sfinţire.

Libertatea despre care vorbeşte Mântuitorul atunci când spune că “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32) este de fapt libertatea în “Duhul adevărului” (Ioan 16. 13). În Duhul Sfânt şi simţitor. Având în vedere că Duhul Sfânt nu este niciodată separat de Fiul şi de Tatăl, sfinţirea întru adevăr şi prin adevăr introduce în sfinţenia Sfintei Treimi. Hristos se sfinţeşte pe sine prin jertfa supremă pentru ca oamenii “să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17,19): “Sfinţeşte-i în adevăr; Cuvântul tău este adevărul” (Ioan 17,17).

Dumnezeu este izvorul adevărului, al sfinţeniei şi al libertăţii pentru că este iubirea supremă.

Adevărul Sfintei Treimi este adevărul comuniunii şi al iubirii desăvârşite. Adevărul este “iubire interpersonală supremă”: “Adevărul e suprema comuniune dumnezeiască, cu originea în Tatăl, cu expresia în Fiul, cu desăvârşirea şi bucuria ei în Duhul. Unde e Duhul e şi bucuria. Tatăl e dragostea, Fiul e harul dragostei şi Duhul e comuniunea lor, deci bucuria şi desăvârşirea”.

Având în vedere aceste perspective ale adevărului putem înţelege mai bine de ce libertatea creştină dobândită prin adevărul comunicat de Cuvântul lui Dumnezeu în Duhul cel Sfânt implică de fapt comunicarea bucuriei şi a existenţei depline.

Libertate creştină ca sursă a existeţei adevărate înseamnă de fapt starea de transparenţă intersubiectivă, de depăşire a egoismului prin jertfă, de intimitate cu Dumnezeul cel Sfânt, chenotic şi veşnic iubitor. Fără Duhul jertfei nu există comuniune interpersonală, anticipaţie a învierii şi adevăr sfânt. Adevărul dumnezeisc este eliberator pentru că el ne sfinţeşte prin lumina iubirii sale creatoare.

Spiritualitate tolerantă

Spiritualitatea ecumenică se află în strânsă legătură cu percepţia universalităţii demnităţii umane şi a profunzimii ei teologice. Fără recunoaşterea celuilalt în demnitatea lui de fiinţă iubită în mod infinit de către Dumnezeu, ţinută în viaţă de către Dumnezeu şi dotată cu daruri dumnezeieşti nu poate exista nici o spiritualitate adevărată. În acest sens, spiritualitatea ecumenică are un potenţial deosebit şi cu privire la formarea societăţii pluraliste contemporane.

O spiritualitate intolerantă este o contradicţie în sine. La fel şi o spiritualitate izolată, limitată doar asupra sa. Spiritualitatea ecumenică implică datoria depăşirii graniţelor identităţii confesionale în favoarea unei percepţii creatoare de armonie a alterităţii îmbogăţitoare a celui impreună pelegrinului spre împărăţia lui Dumnezeu, care gândeşte altfel decât mine. Homo spiritualis este în acelaşi timp homo politicus. O spiritualitate autentică nu refuză contactul cu societatea. O spiritualitate sănătoasă percepe lumea ca creaţie a lui Dumnezeu. Ea este de aceea o spiritualitate a creaţiei.

Omul şi adevărul său sunt în creştere.

Fiecare persoană umană nu există acosmic sau neutral cu privire la creaţie, ci în legătură ontologică cu ea. Lumea este spaţiul realizării existenţei personale. Această realizare înseamnă şi conştientizarea caracterului mărginit al propriului adevăr. Omul se recunoaşte pe sine ca fiinţă limitată, cu raţiune mărginită. Adevărul  teoretic nu este absolut, ci de perspectivă şi în strânsă legătură cu timpul său.

Percepţia sănătoasă a adevărului uman împlică acceptarea relativităţii proprii. Dacă omul este pe drum – homo viator – atunci adevărul său nu va fi niciodată un nune stans. Şi adevărul său se află în devenire, în pelegrinaj. Omul şi adevărul său sunt în creştere. Atunci când considerăm că am ajuns la rădăcina adevărului şi dorim sau chiar postulăm un adevăr, pierdem din vedere caracterul viu al acestuia, perspectivele sale infinit de bogate şi la fel de frumoase.

O viaţă fără deschidere pentru înnoirea adevărului conduce la un fundamentalism orb. Omul se închistează atunci într-un adevăr, se simte responsabil pentru el şi-i apără cu orice preţ. Acest adevăr aduce cu sine duşmănia, violenţa şi chiar jartfa faţă de celelalte aspecte ale adevărului, că omul este o fiinţă biologică, şi creşterea este una dintre egile inerente fiinţelor vii, atunci creşterea în fiinţă nu poate să nu implice posibilitatea creşterii în adevăr. Omul poate să crească în cunoaştere, în iubire şi de aceea şi în adevăr.

Dumnezeu este adevărul omului.

Adevărul omului despre Dumnezeu nu este însă un adevăr definitiv. Dumnezeu ca adevăr autentic al omului este infinit, insondabil. Ca mister absolut oferă omului posibilitatea de a lua parte la profunzimea inefabilă a adevărului.

În momentul în care omul încearcă să conceptualizeze, să posede acest adevăr sublim, nu rămâne decât cu o umbră a lui, cu o minciună a existenţei. El slujeşte atunci unui idol al adevărului şi nu mai există în adevăr ci cel mult în umbra lui. Adevărul creştin nu poate fi niciodată posedat, ci numai experiat. Existenţa creştină autentică nu este pretenţie a adevărului, ci deschidere pentru universalitatea adevărului lui Dumnezeu.

A rămâne deschis pentru adevărul lui Dumnezeu ţine de condiţiile fundamentale ale existenţei creştine. A fi creştin are de a face în sensul propriu al cuvântului cu a fi ecumenic. Dacă creştinul nu ţine la adevărul său ci la adevărul lui Dumnezeu, atunci el nu mai vede în ceilalţi oameni un pericol al adevărului, atâta timp cât Dumnezeu nu poate fi biruit sau periclitat.

Dacă mă tem pentru periclitarea adevărului lui Dumnezeu, atunci mă tem pentru Dumnezeu. Dacă mă tem pentru Dumnezeu, atunci cred în mod fals. Credinţa în Dumnezeu exclude orice temere pentru Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu oferă încredere, speranţă, încredinţare în puterea creatorului. Ea face posibilă o deschidere roditoare pentru dialogul cu celelalte concepţii despre lume şi viaţă.

Spiritualitate doxologică

Existenţa creştină înseamnă preamărire a Dumnezeului treimic prin slăvirea Dumnezeului iubirii omul se deschide pentru iubire, îşi modelează viaţa după firul călăuzitor al iubirii. Numai Cain nu a recunoscut fratelui său Abel caracterul doxologic al existenţei. Negarea existenţei doxologice a celorlalţi oameni este un act ucigător, care se bazează pe iubirea păcătoasa.

Omul doreşte să fie iubit de Dumnezeu atât de mult, încât vede în fiecare alt om o periclitare a iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru el însuşi. Singura posibilitate rămâne extirparea tuturor posibilităţilor ca iubirea lui Dumnezeu să se reverse şi în alte direcţii.

Cain ucide pe Abel şi crede că iubirea veşnică a lui Dumnezeu este direcţionată pe drumul cel bun, şi anume spre sine însuşi. Credinţa sa se poate să fi sunat astfel: “Cine îşi asigură iubirea veşnică a lui Dumnezeu, acela îşi asigură viitorul veşnic”. Paradoxul este însă că viitorul nu poate fi deţinut niciodată în formă sigură. Fiinţa viitorului constă tocmai în caracterul ei neaşteptat, imprevizibil. Viitorul asigurat nu mai este viitor. Viitorul planificat şi asigurat contrazice fiinţei viitorului. Planurile de viitor sunt doar planuri fără consistenţă ontologică. Viitorul care vine nu se lasă în mod definitiv asigurat, planificat, categorificat. Omul poate să-şi planifice existenţa nu însă să o asigure.

Afirmare excesivă şi exclusivă a propriei confesiuni şi spiritualităţi conduce la crimă şi anume la sinucidere spirituală.

Numai viitorul lui Dumnezeu poate să salveze existenţa efemeră de distrugerea ei viitoare. Omul însă nu dispune de Dumnezeu şi de viitorul lui. Precum Cain nu a înţeles fiinţa viitorului, la fel se întâmplă astăzi cu aceeia care susţin că ecumenismul nu ar avea viitor. Ceea ce încercase Cain prin fratricid, anume să elimine concurenţa altor forme de spiritualitate, aceasta se repetă astăzi de omul contemporan centrat în mod exclusivist asupra confesiunii proprii.

Izolarea de sine în propria spiritualitate izvorăşte din aceeaşi atitudine de asigurare de sine precum înlăturarea brutală a lui Abel de către fratele său Cain. Această atitudine inplică de fapt concepţia că identitatea fragilă poate fi solidificată prin forme de violenţă şi de autosuficienţă.

Afirmare excesivă şi exclusivă a propriei confesiuni şi spiritualităţi conduce la crimă şi anume la sinucidere spirituală. Deschiderea pentru diversitatea vieţii înseamnă deschidere pentru voinţa Creatorului care nu iubeşte monotonia.

Problema spiritualităţii proprii nu o constituie existenţa altor spiritualităţi. Nu existenţa doxologică reuşită a lui Abel este problema mea, ci problema existenţei mele doxologice este problema adevărată. Această problemă este întreţinută de invidie şi de iubirea egoistă de sine. Dacă aceste aspecte nu sunt depăşite, atunci spiritualitatea mea nu mai are viitor.

A fi ortodox înseamnă a deveni ortodox.

Spiritualitatea lui Abel ca spiritualitate a celuilalt oferă omului posibilitatea de a vedea în celălalt prezenţa binevoitoare a creatorului. Dacă omul depăşeşte invidia faţă de iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru celălalt, atunci el ajunge la adevărată spiritualitate a comuniunii şi anume la o identitate şi spiritualitate matură.

Omul respiră adevărata doxologie şi devine adeverit, împatriat în adevărul divin, când este gata să concelebreze liturghia căutării comune a adevărului dumnezeiesc.

Atâta timp cât omul trăieşte el este pe drum spre adevătatul sine şi dobândeşte adevărul numai în forma anticipaţiei, a pregustării fericirii ce va să vie. A fi ortodox înseamnă aici a deveni ortodox. În deschiderea pentru transformarea sinelui în favoarea unui eu autentic comunitar constă chintesenţa adevăratei religiozităţi. Fosilizările de orice chip contribuie la pierderea dinamicii ecstatice şi eshatologice de realizare deplină. Fiecare încercare de conservare a adevărului experiat prin abstinenţă de o metanoia continuă înseamnă o stagnare în existenţa duhovnicească şi un regres tragic.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here