În Răsăritul creştin, Bizanţul a continuat marea tradiţie a Părinţilor, teologia acestora, spiritualitatea şi concepţia lor sacramentală despre Biserică. Biserica răsăriteană a refuzat în mod conştient să realizeze o sinteză, asemănătoare celei a scolasticii, între filosofie şi Revelaţie, şi a preferat să rămână în categoriile patristice. Teologia propriu-zisă, doctrina asupra Sfintelor Taine, eclesiologia nu au fost niciodată formulate în cadrul unei filosofii particulare, iar Biserica Ortodoxă nu s-a confundat niciodată cu legile unei instituţii conduse printr-un sistem de drept. Dumnezeul său a rămas un Dumnezeu viu şi lucrător, Dumnezeul Bibliei, al lui Avraam, Isaac şi Iacob, şi nu a devenit niciodată Dumnezeul filosofilor. Biserica însăşi nu a dat niciodată un sistem canonic exhaustiv, canoanele sinodale pe care le acceptă nefiind decât expresii, pentru împrejurări concrete, ale naturii sale, un soi de „jurisprudenţă a Duhului”, reflectând rânduiala eternă a Trupului lui Hristos: ele nu s-au transformat niciodată înre-o suprastructură juridică şi nu au fost niciodată considerate un mijloc de a regla în mod suveran totalitatea relaţiilor dintre membrii Bisericii.
Adevărul Bisericii este însă universal, valabil pentru toţi oamenii, în toate epocile şi în toate ţările şi conţine un răspuns la problemele reale ale creştinilor. Căci dacă Biserica însăşi, în natura sa suprafirească, posedă întotdeauna plenitudinea vieţii divine şi a adevărului, indivizii, grupurile sociologice, naţiunile şi bisericile locale trebuie să se conformeze acestei vieţi şi acestui adevăr.
Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă, ieri şi azi
Jurnal Spiritual
