Adevărata cunoaştere

copil_in_oglinda0831După Sfântul Maxim, adevărata cunoaştere se obţine doar printr-o mişcare integrală a omului spre bine şi adevăr, întru unitatea diferitelor capacităţi şi forţe ale existenţei umane. Omul care nu s-a unificat în acest mod nu este în starea omului adevărat.
Lupta împotriva icoanelor a fost o altă stavilă în dezvoltarea acestor două curente în viaţa Bisericii de Răsărit.
Împăratul iconomah Leon al III-lea a negat închinarea la moaştele sfinţilor şi la Născătoarea de Dumnezeu, ca şi pavlicienii, iar fiul lui Constantin Copronimul a acceptat că Maria „a născut pe Hristos, un om simplu”, aşa cum au acceptat şi nestorienii. Luptătorii împotriva icoanelor au avut sprijinul unor factori „luminaţi”, îi considerau pe iconofili idolatri şi adepţi ai întunericului, au discreditat monahismul, au scos din uz slujbe bisericeşti, posturi şi sărbători şi au scurtat Dumnezeiasca Liturghie, adică aveau convingerile care îi caracterizează de veacuri pe occidentalizanţii apuseni şi pe cei care resping tradiţia isihastă. Am putea spune că iconomahia exprimă tendinţa dehristologizării cultului, care începe să se dezvolte în a doua fază a disputelor origeniste. Faptul ca Ignatie, hirotonit preot de către Vasileios al Parosului, care a mărturisit muceniceşte în favoarea icoanelor, a fost conducătorul formaţiunii adverse în următoarea fază a ciocnirii dintre cele două curente constituie o probă în plus că disputa iconomahă nu s-a petre-cut în afara dezvoltării celor două curente.
În secolul al IX-lea întâlnim o altă ciocnire între teologii intelectuali şi monahi sau, mai precis, aceia care au urmat mult mai energic tradiţia isihastă, adică simplii zeloţi.
S-a scris despre ultimii că „erau duşmanii începutei renaşteri literare”. Pe ce se bazează această afirmaţie? Chiar dacă această asertiune este adevărată, este de asemenea adevărat că liderul formaţiunii opuse, Fotie, nu era deloc în afara orientării apofatice, în ciuda impresionan-tei sale erudiţii. Dimpotrivă, în acest punct Fotie era un vrednic continuator al tradiţiei marilor Părinţi. Prăpastia dintre Fotie şi Ignatie a fost în cele din urmă surmontată, chiar dacă disputa dintre adepţii lor a continuat.
Sfântul Simeon Noul Teolog, care a trăit la începutul secolului al Xl-lea, este un alt mare teolog al Răsăritului care a căutat în mod exclusiv cunoaşterea prin intermediul vederii mistice, ara a arăta vreun interes deosebit pentru înţelepciunea lumească. Biograful său Nichita Stithatul spune că părinţii lui „i-au găsit profesor cu care să studieze lecţiile din cursul primar”, dar acesta, „studiind numai pe cele numite literare, nu a vrut să le studieze şi pe cele filosofice”.Ştefan, mitropolitul Nicomidiei, „cunoscător al filosofiei celei dinafară, matematician şi având multă putere în cuvânt”, care l-a prigonit pe Simeon, spunea despre acesta că este „neînvăţat şi agramat”. Chiar dacă Simeon era neînvătatîn ştiinţele cele dinafară, „harul Preasfântului Duh, aflat în sufletul lui nepângărit de lucrurile lumeşti, l-a răpit de pe pământ şi l-a ridicat la descoperirile Domnului”, dăruindu-i, printre altele, şi cuvântul înţelepciunii şi cunoaşterii, datorită căruia toţi l-au admirat întrebându-se: „De unde se află în acesta atâta înţelepciune şi cunoaştere?”
În timp ce Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Simeon urmează aproape exclusiv linia apofatică, Mihail Psellos, care i-a fost aproape contemporan lui Simeon, pare să urmeze în întregime linia opusă. Psellos a trăit pentru puţin timp la mănăstire; viaţa monastică nu s-a potrivit întru totul firii lui. Şi-a uimit contemporanii cu sur-prinzătoarea lui cultură şi cu cunoaşterea cea lumească. S-a distins ca filosof, teolog, istoric, retor şi poet, însă nu şi prin calitatea caracterului său. A folosit fără scrupule linguşeala, corupţia şi slugărnicia pentru a-şi asigura succesul. Compararea Sfântului Maxim Mărturisitorul cu Psellos conduce la interesante concluzii privitoare la evaluarea celor două curente din viaţa Bisericii. Sfântul Maxim nu doar că nu a linguşit pe nimeni pentru a-şi asigura succesul, ci a preferat să se supună unor persecuţii şi privaţiuni de nedescris, cu scopul de a rămâne credincios convingerilor sale.
Psellos vorbeşte despre el însuşi cu o vanitate vrednică de plâns. De exemplu, într-una dintre cronicile sale scrie că era convins cum că vorba lui era împodobită cu flori. În timp ce Sfântul Maxim afirmă cu cea mai adâncă smerenie în introducerea Mystagogiei sale, că a evitat să scrie deoarece era total neiniţiat în ceea ce priveşte arta discursului.
Mihail Psellos este poate primul din şirul creştinilor Răsăritului cu adevărat intelectuali, care pot fi preocupaţi în mod special de filosofia elină Şi de înţelepciunea cea după lume, fără a avea un mteres analog faţă de tradiţia isihastă. Toţi aceştia, de-a lungul secolelor, intră în conflict cu Biserica, deoarece prin folosirea raţiunii ajung la concluzii şi formulează învăţături care nu sunt în acord cu învăţătura Bisericii.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here