Maxime patristice, Sfântul Ioan Gură de Aur – Adam

0
140

Adam1. Cel dintâi om a fost numit Adam după numele mamei, ca să nu se creadă Adam mai mare decât puterea lui, ca să nu fie biruit de înşelăciunea diavolului când îi va spune: „Veţi fi ca nişte dumnezei” [32, II, 4].

2. Căci acel viclean diavol, pizmuindu-l pentru vieţuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-şi închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras osânda morţii. De acest fel sunt [şi acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de bunătăţile pe care le avem în mână, ci caută să ne arunce şi în prăpastie. [59, II, 7]

3. După cum atunci, cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca nişte trupuri moarte să ajungă rădăcina şi pricina naşterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel şi la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulţească neamul omenesc, dacă Adam şi Eva ar fi ascultat de poruncile Lui şi nu i-ar fi biruit dorinţa de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. [6, 15]

4. Dumnezeu le-a adus pe toate înaintea omului; nici una nu îndrăznea să-l vatăme sau să-l atace, deoarece vedeau că în om străluceşte chipul împărătesc al lui Dumnezeu. Dar când, prin păcat, a întunecat acele trăsături dumnezeieşti, Dumnezeu l-a dat jos de pe tronul său. [6, 46]

5. Adam un singur păcat a făcut şi şi-a atras o moarte deplină, pe când noi facem mii de păcate în fiecare zi. Deci dacă Adam, pentru un singur păcat, şi-a atras un rău atât de mare şi a băgat moartea în lume, dar noi care vieţuind ne găsim veşnic în păcate, ce nu vom pătimi noi, care în locul raiului aşteptăm cerul? [49, IX]

6. Adam nu avea nevoie nici de haine, nici de casă sau de altceva de acest fel, ci el locuia mai mult cu îngerii; multe de-ale viitorului le prevedea şi era plin de multă înţelepciune. Ceea ce Dumnezeu făcuse pe ascuns de dânsul şi fară ştiinţa lui-vreau să zic despre Eva, femeia lui – aceea el a cunoscut-o îndată, căci zicea: „Aceasta este os din oasele mele şi trup din trupul meu” (Fac. 2, 23). Durerea însă şi necazul mai pe urmă au venit, mai pe urmă sudoarea, mai pe urmă ruşinea, şi frica, şi lipsa de îndrăznire. La început nu era nici întristare, nici durere şi nici suspin, însă el nu a rămas în acea vrednicie. [49, XVII]

Maxime patristice, Sfântul Ioan Gură de Aur, protosinghel Teodosie Paraschiv

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here