Loreta Popa
Încă de la debut orice rol devenea, din clipa în care îl lua în grija sa, o partitură de întindere şi de adâncime psihologică. În amintirile sale, din primii ani de teatru şi de film, cu siguranţă actorul Vlad Rădescu păstrează altele decât cele pe care le-am reţinut eu, spectator îndrăgostit de ceea ce făcea pe marele ecran sau pe scenă, unde, tânăr, cutezător, maiestuos dovedea că se simte în largul lui.
Gândindu-mă inevitabil la debut, asemănarea fizică a actorului cu eroul pe care-l interpreta împlinea un moment de reală emoţie artistică. E greu să-l uiţi pe al său Ciprian Porumbescu. De asemenea, e greu să laşi în urmă un Avram Iancu atât de fidel în expresie, gândire şi chip.
Vlad Rădescu are o aură a eleganţei care-i pecetluieşte fiecare apariţie, o demnitate aristocratică agreabilă, aparte, comunicativă.
Este o prezenţă iubită şi aşteptată, am remarcat acest lucru la vernisajul unei expoziţii care mi-a prilejuit acest interviu îndelung visat.
Poartă pe umeri săi largi o carieră de peste 40 de ani, roluri în teatru, film şi televiziune, manageriat în teatru şi profesor de institut.
Timpul nu ne-a permis o abordare mai cu amănuntul asupra faţetelor diamantului numit Vlad Rădescu, dar cel care se visa în adolescenţa sa rebelă marinar, medic, ziarist sau arheolog a reuşit să ne mărturisească faptul că nu poate uita clipa în care a fost admis de la prima încercare la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale în 1975.
A fost studentul doamnei Sanda Manu, la secţia Teatru, dar şi al doamnei Geta Angheluţă, nume care contează din punctul de vedere al educaţiei pe care un actor trebuie să o capete aici, la noi. Cu repartiţia în buzunarul de la piept a ajuns la Târgu Mureş, unde a rămas până în 1994, jucând roluri memorabile.
Vlad Rădescu a fost de două ori a fost Avram Iancu, în peliculele „Munţii în flăcări“ şi „La răscrucea marilor furtuni“ (1980), în regia lui Mircea Moldovan.
A jucat în producţii de televiziune străine, fiindu-i încredinţate rolurile lui Carol cel Mare în 1996 şi Otto von Bismark în 2007, 2008 şi 2009.
Vlad Rădescu a jucat şi în telenovele precum „Numai iubirea“, „Îngeraşii“.
A ocupat funcţii de conducere în cadrul teatrelor unde a jucat, evident o experienţă extraordinară de viaţă pe care o preţuieşte şi l-a ajutat să înţeleagă, să perceapă şi să decanteze lucrurile cu adevărat importante de cele inutile.
Dar de nepreţuit este faptul că din mâna şi sufletul său ies generaţii de actori extraordinare. Pentru cititorii Jurnalului Spiritual cu siguranţă reîntâlnirea cu acest mare actor va fi o adevărată revelaţie, drept pentru care vă lăsăm să citiţi şi să vă bucuraţi sufletul.
Ce contează cu adevărat pentru un actor? Ce ţi-ai propus atunci când ai început să faci filme, când ai visat să păşeşti pe scenă, când ai ales teatrul?
Am crezut că teatrul este un fel de tribună, de baricadă… Rebelul adolescent din anii liceului s-a simţit atras de acest miraj. Între timp percepţia s-a mai rafinat… Dar dacă e să ne raportăm la Eugenio Barba, măcar, teatrul este un altfel de a exista. În raport cu semenii lui, nu? Pentru cel care îşi asumă această abordare, această atitudine diferită, existenţa proprie devine mai bogată, mai împlinită. Şi dacă nu reuşeşti să faci neapărat bine celor din jurul tău, oricum faci mai puţin rău împrejurul tău. Celorlalţi, mediului…
Cum ţi-ai dat seama că e potrivită pentru tine această cale? Ai fost încurajat când ai ales această carieră?
Părinţii mei nu s-au opus. Doar că mi-au zis că de ce nu fac, nu învăţ (înainte) o… meserie. Adevărul că nici ei, cu toată dragostea lor şi respectul lor faţă de opţiunea mea, nu înţelegeau încă sensul profund al unei preocupări vocaţionale. Şi nici eu nu înţelegeam prea multe pe vremea aceea…
Când am început să descopăr bucuria, ba chiar plăcerea existenţei scenice – destul de târziu, de altfel – ca rezultat al unor căutări adeseori mistuitoare, dacă nu chiar chinuitoare, care te angajau ca persoană din aporape toate punctele de vedere, abia atunci pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de teatru.
De a face teatru, ca opţiune definitivă şi… extremă. În toate ipostazele mele de om de teatru; de la studentul neştiutor până la cea de doctorand, de la cea de director până la cea de pedagog şi animator teatral.
Este ceea ce le explic şi studenţilor pe care îi îndrum. Dar am simţit că teatrul este o traiectorie, nu întotdeauna dreaptă ori fără obstacole, de-a lungul căreia, dacă te-ai înscris cu credinţă, îi cercetezi pe alţii prin tine însuţi, în care iscodeşti şi eşti iscodit.
Este un soi unic de libertate creatoare şi de eliberare prin care te descoperi şi te reinventezi şi prin care existenţa ta trecătoare se multiplică. Este o călătorie care prin teatru, prin artă, devine cu atât mai personală.
Călătoria aceasta numită viaţă schimbă resorturi interioare pentru totdeauna. Ştiu că nu regreţi nimic, te bucuri de fiecare clipă şi mulţumeşti pentru fiecare lecţie primită. Aş vrea să ştiu ce te-a ajutat să depăşeşti obstacolele, ce te-a motivat, ce te-a ajutat să continui, să te ridici atunci când ai căzut (daca acest lucru s-a întâmplat, evident)?
Un citat care îi aparţinea se pare lui Fridtjof Nansen, un mare patriot norvegian, explorator, om politic care a obţinut şi Premiul Nobel pentru pace. Tatăl meu a fost cel care mi l-a făcut cunoscut, ca multe altele de fapt. Iar citatul, celebru, este acesta: „Ai reuşit, continuă, nu ai reuşit, continuă!“
Care crezi că este lucrul cel mai important pe care l-ai învăţat până acum?
Să încerci să nu faci rău şi să-ţi respecţi cuvântul dat. Aşa vei fi şi tu respectat. De către cei care contează cu adevărat pe scara ta de valori.
E lumea artistică o „jungla“ din care valorile estetice şi morale au dispărut?
Lumea artistică este o copie, la proporţiile ei, a lumii celei mari. Noi sau, mai ales, spectatorii noştri o îmbogăţesc cu nişte virtuţi morale pe care nu le posedă.
Ce este trist este faptul că preocupările noastre majore sunt legate tocmai de moralitatea individulu. Decantările morale ar fi cu atât mai îndreptăţite şi mai vizibile în rândul breslei noastre.
Dar orgoliile omeneşti şi mizeriile vieţii „bat arta“. Ele ne aduc prea des cu picioarele pe pământ, chiar dacă atâţia colegi de-ai mei invocă dumnezeirea în mod public…
Ce a adus anul 2013 pentru Vlad Rădescu?
Multe. Pe lângă cele mai mărunte, important este că o nouă generaţie de studenţi de-ai mei şi de-ai colegei mele (Adriana Piteşteanu), absolvenţi de teatru-actorie, de la noi de la Universitatea Spiru Haret, şi-a luat zborul.
Am finalizat, în sfârşit, şi propriile mele studii doctorale. Apoi consoarta mea, Mihaela, deşi actriţă de ani buni la Teatrul Mic, îşi continuă şirul proiectelor teatrale independente de succes printr-un spectacol de excepţie: „Confesiunile unui câine“, bine ancorat comunitar şi educaţional.
Şi nu în ultimul rând, Mihaela Rădescu jr. care a încheiat studiile aprofundate în Arhitectură, prin prezentarea proiectului de diplomă la Universitatea din Delft, în Olanda.
Ce e mai rău, să eșuezi sau nici măcar să nu încerci?
Cum adică? Să stai ca om, să aştepţi să vină lucrurile la tine? Cum să stai ca artist, chiar încurajat „de stat“ în mentalitatea de asistat? Cum să nu o iei din loc înaintea vremurilor?… Dacă atingi ţinta cu atât mai bine, iar dacă nu, ai avut bucuria drumului.
Cu siguranţă ai avut parte de întâlniri frumoase cu oameni aidoma de-a lungul vieţii pe care îi poti numi prieteni. Are prietenia vreun secret?
Mai multe. Printre ele corectitudinea, statornicia, încrederea. Nu în ultimul rând umorul. Şi eu chiar am avut parte de prieteni.
Daca te-ai întâlni ca prin minune cu Vlad Rădescu adolescent, la început de drum, ce sfat i-ai da?
„Să fie pregătit“, după cum o spune Hamlet. Sau Shakespeare?
Ce înseamnă pământul românesc pentru tine? Întreb şi pentru că rolurile tale, cu care ai rămas în memoria spectatorilor români, spun poveştile unor eroi pentru care acest pământ însemna atât de mult…
Consider – şi cu asta nu eu sunt cel care a descoperit roata… -, că a-ţi iubi ţara este o normalitate, aşa cum îţi iubeşti şi familia. Înseamnă nici mai mult şi nici mai puţin că eşti un patriot. Iar dacă ai avut şansa să o şi afirmi prin propria existenţă, iar compatrioţii tăi au apreciat asta, chiar înseamnă că norocul a fost de partea ta.
Ce ţi-ar plăcea să ştie despre tine generaţiile care vin?
Că am existat. Şi nu degeaba. Şi să nu-l uite pe bunicul meu, generalul Nicolae Rădescu, cel care a fost ultimul premier necomunist al României. izgonit de comunişti şi de sovietici. Dar asta este… gloria lui, nu a mea. Cu toate acestea sunt mândru că sunt nepotul lui şi că sunt copilul părinţilor mei; că practic una dintre cele mai vechi profesii confirmate de istoria omenirii.
