Actorul şi pictorul Ştefan Sileanu: „M-am refugiat foarte tare în pictură, e un mod de viaţă mai puţin stresant“

0
1523
Ştefan Sileanu
agerpres
Loreta Popa

Omul care o ia mereu de la capăt, actorul, cum spunea cândva Albert Camus, de data aceasta a continuat cu ceea ce începuse. Spun acest lucru pentru că actorul Ştefan Sileanu a renunţat la teatru pentru marea sa iubire, pictura, aceasta fiind arta în care sufletul lui reuşeşte să se exprime cel mai bine şi pe care a visat să o facă din tinereţe.

În faţa pânzei albe se redescoperă, îşi dă întâlnire cu simţurile şi reuşeşte, tenace şi minuţios, să se dăruiască. Am avut bucuria de a-l intervieva de nenumărate ori, o şansă pentru care sunt recunoscătoare destinului, şi de fiecare dată am remarcat blândeţea-i aproape ireală, calmul şi răbdarea desăvârşite, bucuria omului care face exact ceea ce-şi doreşte şi împlinirea, atât de rară în zilele noastre.

Ştefan Sileanu face parte dintre actorii înzestraţi cu o personalitate unică, al căror stil este răvăşitor, cu o amprentă greu de şters. Face parte dintre acei artişti care-şi topesc sufletul în cerneala cu care scriu, pe scenă sau pe pânză, fără ca spectatorii să bănuiască ceva.

Vorbeşte puţin, ascultă mult şi a trăit o viaţă într-o discreţie nemaiîntâlnită, iar răutăţile culiselor nu l-au atins niciodată. A jucat în nenumărate piese de teatru la Târgu Mureş şi la Nottara, are filme ce au rămas în memoria românilor precum „Vlad Ţepeş”, „Prin cenuşa imperiului”, „Burebista”, „Somnul insulei”, „Adela”.

Dacă toate acestea nu au reuşit să vă convingă e suficient să vă reamintesc de vocea sa, atât de specială, unică în teatrul şi filmul românesc, pe care nu o poţi confunda niciodată.

Ce mai faceţi, domnule Ştefan Sileanu? Fiind în apropierea iernii, ştiu că aţi revenit la căsuţa de lângă Bucureşti, căci în Deltă, unde vă place atât de mult, e greu de îndurat iarna?

Da, aşa este. Eu vara stau în Deltă, la Sfântu Gheorghe. Am făcut un film acolo şi mi-a plăcut atât de mult încât mi-am luat o căsuţă acum 14 ani şi-mi împart existenţa şase luni în Deltă, şase luni aici, aproape de Bucureşti, la Cocioc, comuna Periş.

Anul acesta voi face a treia iarnă aici. Nu sunt prea multe de spus despre ceea ce fac. Îmi place foarte mult la ţară. Mi-am construit un atelier micuţ, în care mă simt foarte bine, ascult muzică, pictez, pregătesc o expoziţie pe care o voi deschide în primăvară la Vâlcea, unde am fost invitat pentru a expune.

În general, mă lupt cu vârsta pentru că bolile vârstei încep să apară. Încerc să le depăşesc şi îmi văd de treabă înainte. Cu teatrul am terminat demult. Am fost solicitat, dar m-am refugiat foarte tare în pictură şi găsesc că e un mod de viaţă mai puţin stresant.

E oare pictura o formă de rugăciune?

E mult spus rugăciune, e doar un refugiu, îmi face bine la suflet. Îmi place enorm marea, sunt de-al apei… De fapt, este şi motivul pentru care mi-am cumpărat căsuţa de la Sfântu Gheorghe.

Motivele mele picturale sunt marine, delte, peisaje în general, fac şi portrete, cum stă bine unei expoziţii. M-am apropiat de oamenii de acolo de la Sfântu Gheorghe, dar eu sunt şi pescar şi acesta este încă un motiv pentru care m-am dus acolo şi mi-am luat barcă.

Mă simt foarte bine la Sfântu Gheorghe şi toamna, şi iarna, dar e minunată vara la Sfântu Gheorghe. Eu am copilărit la ţară, pe Valea Buzăului, şi probabil mi se trage şi apetenţa pentru peisaj, pentru natură, pentru nor, pentru cer, pentru muzica universului. Cred că asta ar fi singura explicaţie posibilă.

Nu sunt credincios, un habotnic, dar cred foarte tare în frumuseţea vieţii, încerc să exprim treaba asta în pictură şi în relaţiile pe care le am cu oamenii.

Domnule Ştefan Sileanu, am ajuns la acest subiect, oamenii. Poate mai mult decât alţii, aţi avut şansa de a cunoaşte oameni extraordinari, cu care aţi legat prietenii frumoase. La cine vă duceţi cu gândul acum, când rostesc cuvântul prietenie?

Da, aveţi dreptate. Am cunoscut oameni cu O mare, aşa cum spuneţi, şi de câte ori deschid o expoziţie îi pomenesc, pentru că au însemnat enorm pentru mine. Într-o ordine aleatorie aş zice Florin Niculiu, un pictor excepţional, Corneliu Baba, pe care l-am cunoscut şi care m-a ajutat enorm în tinereţe, Ţuculescu, la care am şi locuit trei ani şi care m-a îndrumat şi m-a făcut să iubesc muzica.

Pe urmă Alexandru Moscu, care era directorul Muzeului Aman şi crease aşa în jurul lui un cerc de cultură, era o gazdă extraordinară şi se adunau oameni de cultură, pictori, muzicieni. Era un fel de Mecena, pentru că era boier la origini. Am avut prieteni la care am ţinut enorm, unii dintre ei s-au dus dincolo, nu vreau să spun unde.

Sunt un credincios în prietenie, nu aş fi în stare să înşel, să distrug o prietenie de dragul orgoliului meu. Mi-au dat sfaturi extraordinare, m-au canalizat către cultură. M-au pus să ascult muzică, mi-au recomandat cărţi necesare, care trebuia citite neapărat.

Cum vă definiţi ca persoană, domnule Ştefan Sileanu?

Nu ştiu să mă definesc ca persoană. Cred că sunt un om normal. Încerc să fiu normal. Am o înclinaţie spre romantism. Mi-e greu să mă definesc, este greu să-ţi pui singur o etichetă.

De ce teatru în locul picturii şi de ce pictura în locul teatrului, domnule Ştefan Sileanu?

Am studiat în tinereţe, am făcut Liceul de Arte Plastice, după aceea am intrat la institut, la secţia Pictură, la Academia de Arte, cum îi spune acum. Am făcut atunci doi ani, şi după aceea m-am îndrăgostit de teatru.

Începusem să mă duc des la teatru şi m-am gândit că pot face actorie pictând, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar nu am mai continuat pictura după ce am devenit actor. Am continuat să văd ceea ce mă înconjura cu ochi de pictor, dar pictura cere spaţiu de atelier, materiale.

Un actor câştigă foarte puţin, după cum bine se ştie. După Revoluţie m-am reapucat de pictură. Absolut întâmplător, o prietenă îşi cumpărase un apartament, voia să-l închirieze şi avea nevoie de nişte tablouri. M-am oferit să i le fac.

Am reînnodat trecutul meu de pictor. Am văzut că merge, am intrat în Uniunea Artiştilor Plastici, am început să lucrez, acordând mai mult timp picturii. Cel puţin o dată sau de două ori pe an deschid o expoziţie, pentru că îmi place să am contact cu publicul, chiar dacă nu e acelaşi fel de public.

Consider că este un mare noroc pentru mine faptul că mă pot refugia în pasiunea aceasta, care este foarte veche, şi nu multă lume ştie de ea. E bine ca din când în când să mai ies din atelier şi mă confrunt cu criticii de artă şi cu publicul, care este foarte mulţumit de ceea ce fac. Fac o pictură la care te uiţi cu plăcere, luminoasă, optimistă. Sunt adept al impresionismului şi mare admirator al acestui curent extraordinar.

Aţi ales teatrul. Cum a fost viaţa de student a lui Ştefan Sileanu, vă mai amintiţi o întâmplare pe care mi-o puteţi povesti?

Ca student la Teatru l-am avut ca profesor pe Dem Loghin, iar asistent era Dem Rădulescu. În studenţie, din fericire, eşti tânăr. Sfaturi dă toată lumea, că e uşor, dar am avut noroc cu Dem Rădulescu.

Se lansase atunci, era tânăr, devenise vedetă, deşi la televiziune lucrurile se întâmplau mai greu, mai rare. Făcea film, juca la Teatrul Naţional cu mare succes, iar noi, ca studenţi, îl iubeam foarte tare. Mai mult, el venea la clasă pentru că Loghin avea mai multe atribuţii, era decan.

Mi-aduc aminte că Dem Rădulescu ne-a spus ca data viitoare să aducem un caiet fiecare. Ne-am pregătit toţi, cum sunt toţi studenţii, febrili, dornici să vadă ce li se va împărtăşi, ce se întâmplă cu acest caiet.

A venit, ne-a pus să deschidem caietul şi ne-a spus: „Copii, scrieţi: Modestia este haina cea mai de preţ a actorului! Închideţi caietul!“ Şi aşa a rămas. Închis!

Domnule Ştefan Sileanu, sunteţi recunoscut mai ales pentru rolul Vlad Ţepeş, ţin minte că-mi spuneaţi că eraţi strigat chiar aşa uneori. Cum şi când aţi ajuns să îmbrăcaţi haina acestui personaj?

În 1977 se împlinea un secol de la Războiul de independenţă. Se realiza un serial de televiziune despre acele evenimente. Aveam şi eu un rol. Filmam pe undeva prin Dobrogea, eram călare pe un cal superb, aveam barbă neagră; eram tânăr, jucam rolul unui consul turc, nu mai ţin minte exact.

Doru Năstase mi-a spus atunci: „Măi, Ştefane, ce-ar fi să încercăm noi o nebunie! Dar trebuie să-ţi dai jos barba”. Mi-a explicat că este vorba de nişte probe la filmul Vlad Ţepeş, filmul pe care îl pregătea.

Eu auzisem ceva, aproape că bănuiam. Mi-am dat dat jos barba, am dat probe grele filmate la Buftea, cu costum, şi spre surprinderea mea, pentru că probe au dat actori pe care nu vreau să-i numesc acum, dar actori mari, am luat probele.

Ştefan Sileanu: Personajul acesta Dracula parcă m-a urmărit.

Il mai jucasem la Teatrul din Oradea, într-o piesă care se numea „Vlad Ţepeş în ianuarie”, în regia Magdei Bordeianu. Am jucat acest rol vreo doi ani, deci mi-era oarecum apropiat.

M-am speriat, dar nu prea tare pentru că nu sunt un sperios de felul meu, eram tânăr, aveam 36-37 de ani. Ştiam să călăresc pentru că exersasem pentru „Buzduganul cu trei peceţi”, unde jucam un călăreţ extraordinar, un personaj formidabil, banul Mihalcea, în regia lui Constantin Vaeni.

Filmările s-au întins pe parcursul a doi ani. A durat enorm, erau filmări grele, cu multă figuraţie, cu armată. Doru Năstase era foarte priceput în manevrarea acestor mase de figuranţi, pentru că el mulţi ani, foarte mulţi a lucrat la filmele lui Sergiu Nicolaescu.

S-au terminat filmările, dar am avut un sentiment de nemulţumire atunci când am văzut materialul, pentru că nu prea mă plac eu pe mine. Chiar şi astăzi mai găsesc ceva de adăugat.

Atunci scenariile se scriau puţin în lumina unor congrese. Până la urmă Vlad Ţepeş ţinea nişte discursuri la ordinea zilei, de pe cal. Am luat atunci un premiu de interpretare ACIN, iar rolul mi-a adus multe satisfacţii în până la urmă.

M-am apropiat de personaj atât cât s-a putut, el era un domn drept, dar cred că era şi puţin mişcat într-o parte aşa. A fost totuşi de o cruzime aproape nefirească pentru noi, dar firească în timpul lui.

Erau alţii mai cruzi decât el, Ivan cel Groaznic de exemplu.

Filmul a rulat în toată lumea şi ţine şi astăzi. M-am identificat cu acest personaj pe deplin. Un film care se apropie de adevăr, el era un voievod, nu un vampir.

Lumea vorbeşte azi, ce bine ar fi dacă ar veni un Vlad Ţepeş, cum a zis şi Eminescu în secolul trecut: „Unde eşti tu, Ţepeş doamne?!”

A făcut nişte lucruri extraordinare. Nu se ştie cum a murit. Sunt o mulţime de variante. Una ar fi că ar fi fost omorât de fratele lui, că ar fi fost  îngropat la Snagov, dar nu s-au confirmat nici una dintre ele. Un personaj drag mie, mă bucur şi sunt fericit că am avut şansa să îl joc.

Ce nu ar putea niciodată să faca Ştefan Sileanu? Ce vă supără? Ce vă face să râdeţi?

Sunt o grămadă de lucruri pe care nu aş putea să le fac. De exemplu nu aş putea să fiu rău cu cineva. Consider că este partea cea mai urâtă la caracterul unui om. Mă supără enorm când văd atâta imitaţie. Imitaţie la ceea ce vine de afară.

Văd cum unii fură pur şi simplu din muzica unor compozitori sau în sălile de pictură cum copiază alţii fără jenă pictori cunoscuţi de afară. Ştiu muzicieni care au făcut cariere fabuloase aici imitând artişti consacraţi din America sau din Occident. Enorm de multe lucruri mă fac să zâmbesc, iar domeniul politicii este o sursă inepuizabilă de umor.

Aveţi aşteptări?…

Aceleaşi ca în fiecare an. Aştept să treacă iarna. Imi notez fiecare zi care trece, cum făceam în armată, ca să ajung din nou în Deltă. Acolo mă simt excepţional şi mă însănătoşesc brusc. Mi-a spus cineva că sunt semn de apă şi mă simt bine în apă. Mă bucur că am vorbit, pentru că nu am fost de-a lungul timpului prea răsfăţat de presă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here