Actorul Dorel Vişan: „Acolo unde am copilărit eu, Dumnezeu făcea parte din familie“

psalmiLoreta Popa

Există actori recunoscuţi pentru felul în care dau o replică, pentru naturaleţea şi graţia cu care se mişcă în cadru, pentru privirea lor, pentru zâmbetul lor, pentru încruntarea dură a sprâncenelor, pentru şarm sau pentru umor. Am avut şansa de a cunoaşte un actor care nu seamănă decât cu el, pentru că Dorel Vişan face parte din grupa aceea mică de actori care au un drum al lor şi un destin care ţine de felul de a vedea al lucrurilor, de scormonirea legilor fundamentale ale firii şi înţelegerea lor şi relaţia armonioasă cu ele.

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike url=”http://bit.ly/GPeUnM” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] Se întâlnesc oamenii greu, dar când reuşesc să facă acest lucru, chiar şi la mijlocul vieţii, singurul punct de înţelegere este că pun mâna unul pe umărul celuilalt, semn de prietenie adevărată.

Ei bine, soarta mi l-a scos în cale nu doar o dată în viaţă, ci de mai multe ori, şi simt binecuvântarea aceasta din creştet până-n tălpi. Şi-a iubit rolurile din „Iacob“, apoi Creangă, din „Un bulgăre de humă“, „Moromeţii“, „Cel mai iubit dintre pământeni“ şi „Senatorul melcilor“, dar nu e mai puţin adevărat că-şi iubeşte stupina moştenită de la tatăl său, pentru că înainte de toate Dorel Vişan rămâne un om, un om în adevăratul sens al cuvântului.

Un reper, un actor înzestrat cu har. După ce a primit nenumărate recunoaşteri internaţionale ale talentului său în planul actoriei venise şi vremea recompenselor pentru poezie. Dorel Vişan s-a numărat printre cei 12 finalişti ai concursului internaţional de poezie mistică „Fernando Rielo“, de  la Roma, de acum câţiva ani, de atunci cartea sa fiind tradusă atât în spaniolă, cât şi în franceză. Astfel a înţeles să-şi aşeze în cuvinte Dorel Vişan credinţa, astfel şi-a revărsat simţirea.

Sunteţi actor, iubitor al limbii române şi apărător al acesteia, iubiţi poezia, totuşi, când aţi simţiti imboldul de a scrie psalmi?

A fost o dorinţă de-a mea, să scriu poezie psalmică, pentru că e mai deosebită decât celelalte poezii. Acum se scrie multă poezie, atât de multă încât cred că Ion Heliade Rădulescu ar trebui să-şi refacă zisa aceea: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!“

Ar trebui să spună: „Băieţi, gata! Nu mai scrieţi, e de ajuns“. Probabil din cauza acestui sistem de a-ţi plăti fiecare cartea e foarte multă poezie de calitate modestă sau submodestă. Mă tot întreb retoric ce face Biblioteca Centrală a României cu atâta maculatură.

despre-oameni-si-melci-457785lAm început să scriu psalmi fiind în Ungaria. Lucram acolo la un proiect internaţional de teatru, am scris primii trei psalmi şi m-am golit de inspiraţie. Nu am mai avut nici un fel de inspiraţie. Orice scriam imitam de fapt pe cineva, pe David, pe Arghezi şi atunci nu am mai scris. Am venit în ţară după câteva luni şi  timp de trei ani nu am scris deloc. Apoi, am fost la Mănăstirea Recea, lângă Târgu Mureş.

Acolo am discutat cu un preot, părintele Ioan, care mi-a spus numai atât, că voi avea o revelaţie. Ştiam despre domnia sa doar atât, că este un om special. Când am plecat, la poarta mănăstirii era o librărie de cărţi bisericeşti şi am intrat acolo şi am găsit o carte, a lui Ernest Bernea, ceva despre iubirea creştină. Răsfoind acea carte mi-a venit inspiraţia despre ce să scriu, ce să conţină psalmii.

Fiecare trebuia să conţină ceva din omenesc, despre durere, lacrimi, suferinţă, bucurie, înstrăinare. Am început să scriu iar şi în trei ani am scris restul până la 50, dar i-am numerotat după David, de la 150 în sus.

Foarte interesant. De ce de la 150? De ce nu de la 1?

Psalmii mei încep de la 151. Cineva mi-a spus că nu crede că e bine, dar cei mai mulţi au considerat că e foarte bine. Psalmii până la 150 i-a scris David, deşi probabil au fost mai mulţi care au scris şi David i-a adunat în psaltire. Am scris despre sufletul omului, despre relaţia omului cu Dumnezeu într-o formă mai specială.

O doamnă care a scris despre psalmii mei spunea că aceste lucruri s-au forjat de fapt în primele mele cărţi de poezie, în special într-o cărticică ce s-a numit „De vorbă cu Domnul“, dar cele trei cărţi le-am adunat în una singură ce s-a intitulat „Păcate“.

Încă de atunci în această cărticică „De vorbă cu Domnul“ am creat o relaţie specială între mine şi Dumnezeu, familială, aşa cum era cunoscut Dumnezeu la mine în sat, unde am copilărit eu. Acolo Dumnezeu făcea parte din familie, făcea parte din tot.

Dorel-VisanEste extraordinar că aţi adus vorba despre asta. Chiar voiam să vă întreb când l-aţi cunoscut pe Dumnezeu?

Cred că nu pot să spun un moment când l-am cunoscut pe Dumnezeu. Încet, încet, dar mi s-a revelat altfel, nu la fel ca lui Iacob sau Moise, sau altor iluminaţi, ci în faptul că am avut această inspiraţie timp de trei ani. Mi-a dat un răgaz, pentru că psalmii sunt ca nişte rugăciuni, unii sunt intitulaţi chiar Rugăciune, sau Plângeri, după Ieremia.

Aceasta este povestea travaliului psalmilor mei. I-am lansat, dar presa, mai ales cea din Bucureşti (nu presa, ci criticii), n-a reacţionat grozav, mai ales că eu am vrut să particip la concursul acela de la Uniunea Scriitorilor care se face anual, dar mi-a fost respinsă cartea pentru că depăşise anul.

Nu era din anul acela, ci cu un an mai înainte. Poate că a fost un semn bun, pentru că nu mai puteam suferi încă o umilinţă. Şi acolo premiile se dau între noi, ca peste tot. Am câteva cronici şi câteva lucruri observaţii despre psalmi a lui Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Ion Parhon, Constantin Cupleşan şi o critică foarte profundă ca şi scriitură a Dianei Câmpanu, de la Alba Iulia, de o profunzime şi o înţelegere extraordinare a psalmilor ca şi o recitire a sacrului, o recitire a sufletului omenesc în urma relaţiei cu Dumnezeu, pentru că omul în diferite perioade şi-a mai schimbat părerea despre Dumnezeu şi despre sine, ba chiar şi-a permis să-şi refuze dumnezeirea prin simbioza dintre har şi libertate, considerând că ştie ce înseamnă libertatea.

dorel-visan-stupiDar credinţa mea este că nici Adam nu a ştiut ce înseamnă libertatea şi până astăzi definiţia libertăţii este confuză. Oamenii consideră aşa, la prima mână, că libertatea este posibilitatea de a face ce vor, dar libertatea este posibilitatea de a face ce trebuie. Aş putea spune chiar că libertatea este conştiinţă şi conştiinţa este libertate. Omul poate fi liber numai când se cunoaşte pe sine, când se stăpâneşte pe sine, când nu mai depinde de nici o dorinţă, cum spunea Seneca, de nici o acţiune, ci coboară soarta la el. Atunci este omul liber.

Ceea ce se întâmplă astăzi cu libertatea este o mare confuzie şi o mare fantoşă. Se propune ceva ce nu se înţelege sau nu vrea să se înţeleagă cel care propune ce este libertatea. Ba dimpotrivă, lumea nouă îndeamnă mereu pe om să fie liber într-o formă în care îl răscoleşte spre anarhie şi nu spre libertate.

Din cauza asta s-au schimbat foarte mult relaţiile care se bazează pe iubire. Sunt cinci relaţii cunoscute în lume care se bazează pe iubire, cea dintre soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi, prieteni şi şef şi subaltern. Toate aceste cinci forme de relaţii se bazează pe iubire şi nu pot exista fără iubire. Bineînţeles că funcţionează în zonele libertăţii pentru că frizează conştiinţa.

despre-oameni-si-melci-139883lPsalmii dumneavoastră au fost traduşi în spaniolă, dar şi în limba franceză. Ştiu că aveţi o lansare acum, în această lună la Paris. E adevărat?

Da. S-a întâmplat că acum trei ani, profesorul Cristian Tămaş de la Iaşi, cu care am avut nişte discuţii la târgul de carte de la Alba Iulia, mi-a propus să traducă psalmii în spaniolă ca să poată participa la cel mai mare festival de poezie religioasă care se numeşte „Fernando Rielo“, care are loc anual la Madrid.

Trebuie să trimiţi minimum 600 de versuri în engleză sau spaniolă şi un juriu internaţional, format numai din academicieni, judecă aceste poezii. Când am participat eu au fost 208 scriitori din toată lumea şi am avut cinstea, conform normelor festivalului, să fiu printre cei 12 finalişti.

Am mers deci la Vatican unde se încheie festivalul. Am avut un Laudatio şi asta a făcut cunoscută cartea mea de psalmi. Am fost  apoi în Peru invitat de Uniunea Scriitorilor de acolo, anul trecut, şi am lansat cartea la un festival al scriitorilor de limbă spaniolă, din toată lumea, a fost foarte interesant şi foarte frumos. Au fost scriitori din 15 ţări, în oraşul Huari, timp de o săptămână.

dorel-visan-Sunt invitat în continuare acolo, am primit o diplomă de răspândire a limbii spaniole, că de răspândire a limbii române nu îmi dă nimeni. Dimpotrivă. Am şi recitat în limba spaniolă, pregătisem psalmi, ei s-au mirat ce bine vorbesc spaniolă, dar eu de fapt am recitat. M-am bucurat că a fost apreciată cartea. Profesorul Tămaş a tradus-o în limba franceză şi am fost la Târgul de carte la Paris în martie.

Pe 12 octombrie se lansează la Paris cartea într-o librărie numită „La Lucarne des ecrivains“, voi fi bineînţeles acolo şi eu şi familia Tămaş, de la Iaşi, care au şi o editură, Ars Longa, la care s-a tipărit cartea. Este deci de acum şi în limba franceză. Am propuneri de a fi tradusă şi în Israel. Încă nu am datele exacte, dar mi-ar face plăcere să fie tradusă şi acolo.

Deci este o carte care a făcut, cu modestie, carieră internaţională. Nu a avut prea mare apreciere din partea Uniunii Scriitorilor din România. Acesta nu este lucrul cel mai important. Important este că e căutată, e la a treia ediţie, la Editura Dacia.

Primarul din Bonţida, comuna de care aparţine satul în care m-am născut eu, a fost atât de amabil şi de drăguţ că a făcut o ediţie specială în urma festivalului „Fernando Rielo“. O copertă superbă cu un înger răstignit, îngrijită, foarte frumoasă. Bilingvă. Au mai fost traduşi nişte psalmi, vreo 12, în greacă pentru că am fost invitat în Corint acum vreo câţiva ani. Au fost invitaţi doi scriitori. Unul din România, eu, şi unul din Albania, la o întâlnire a scriitorilor din Corint şi a fost superb.

despre-oameni-si-melci-238486lMi-aţi vorbit atât de frumos despre oamenii care v-au susţinut, despre cei care v-au fost alături. Aş vrea, pentru că aţi deschis acest subiect, să-mi spuneţi ce înseamnă prietenia din punctul dumneavoastră de vedere? Are ea vreun secret bine păzit de oamenii au prieteni doar cât să-i numere pe degete?

Secretul prieteniei cred că stă în iubire, pentru că iubirea este fundamentală. Fără iubire, cum spunea apostolul Pavel, nu există nimic. A spus asta într-o epistolă către corintheni, dar i s-a atribuit lui Marin Preda multă vreme, pentru că acesta a reluat-o din sfântul apostol Pavel.

Eu am o relaţie spirituală specială cu apostolul Pavel şi când am fost în Corint am vizitat ruinele, unde a predicat acesta, şi m-am urcat chiar pe balconul de unde el a propovăduit. A fost foarte interesant, am simţit o stare specială, locul acela este plin de o energie sfinţită de sfinţenie.

despre-oameni-si-melci-212797lEste extraordinar. Am bătut toată lumea şi am fost în locuri pline de sfinţenie precum Roma sau Fatima. Am vizitat lăcaşe cunoscute sau care poartă numele unor mai apostoli ai creştinismului. Poate că de aici a fost şi puterea mea de a scrie aceşti psalmi despre care, de exemplu, Romulus Vulpescu, care în credinţa mea, a fost ultimul nostru cărturar, mi-a scris o postfaţă la carte, pentru că aveam un cuvânt înainte al Înalt Prea Sfinţitului Irinel Bistriţeanul. Şi despre carte a scris şi Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania.

Am nişte lucruri ce au rămas. Am avut nişte relaţii speciale, pentru că ai deschis problema iubirii, care într-adevăr este deschisă şi nu cere nimic în schimb. Iubirea de mamă, de exemplu, copiii nu o înţeleg. O mamă niciodată nu va cere copiilor ceva pentru iubirea pe care le-o poartă, copiii vor cere ceva, dar mamele nu. Relaţia cu creaţia, cu viaţa. Numai acolo se poate crea viaţă, în trupul mamei, aşa e lăsat de la început.

Acolo este binecuvântarea, de aceea zona aceea se numeşte hara. Psalmii şi relaţia aceasta de apropiere de Dumnezeu într-o formă care aproape că nu e religioasă, ci una foarte specială, care tot în iubire îşi are rădăcinile şi în conştiinţă. Dumnezeu numai prin conştiinţă poate fi descoperit. Cealaltă relaţie cu Dumnezeu, printr-o rugăciune, printre altele, şi printre alte lucruri amintirea de Dumnezeu numai la necaz, nu sunt relaţiile adevărate. Relaţia adevărată este să-L cauţi pe Dumnezeu în interiorul tău.

Chiar am această expresie „Doamne, te caut în munţi şi pe întinsele ape, năuc, iar tu lângă mine, neclintit, continui lucrarea“. Aşa am ajuns la această relaţie de conştiinţă, unică, în care omul îşi găseşte alinare, în care îşi găseşte locul când simte că este în rătăcire. Am finalul unui Psalm care spune „Doamne, să accepţi ca de câte ori sunt singur să mă întorc la tine“.

VImage027MorometiiEste deci o relaţie pe care aţi învăţat-o pas cu pas, aţi construit-o din copilărie, aşa cum spuneaţi mai devreme?

Da. Este o relaţie pe care am intuit-o de copil, de la mine din sat. Aşa erau ţăranii acolo. Dumnezeu făcea parte din familie. Fără Dumnezeu nu se putea face nimic. Ei nu începeau să mănânce dacă nu pomeneau pe Dumnezeu, nu sfârşeau masa dacă nu-L pomeneau din nou şi mulţumeau.

Erau tot timpul sub presiunea naturii, care putea o dată să se desfăşoare printr-o grindină sau prin ceva rău şi să distrugă toată munca de un an, să nu mai ducă acasă nimic. Atunci oamenii se rugau şi trăiau cu această credinţă, cu această relaţie cu Dumnezeu, pentru că acolo îşi găseau alinarea, acolo îşi găseau relaţia cu natura. Legile erau cele ale naturii.

Omul şi-a făcut între timp alte legi pe care să le încalce. Psalmii m-au încărcat cu un anumit fel de a înţelege viaţa, cu un anumit fel de înţelegere, de care vorbeam, şi pe care l-am predat mai departe copiilor mei, studenţilor mei, prietenilor şi aşa mai departe, tuturor celor care au vrut să primească.

Ca un fel de motto al vieţii mele a rămas vorba mamei, o femeie foarte simplă, dar trăitoare în mediul acela unde relaţia cu Dumnezeu era altfel, „Copile, cine nu te iubeşte nu te merită!“ Pe cei care nu mă iubesc, eu nu-i urăsc, dar singuri se îndepărtează.

Cred că de aici vine acea vorbă „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Aproapele tău nu este semenul tău, nu omul în general, ci este omul care are aceeaşi conştiinţă cu tine, omul care merge pe aceleaşi căi. Pe acela trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Pe omul care merge pe alte căi nu poţi să-l iubeşti, pentru că nu ai aceleaşi scopuri. Scopul vieţii este şi scopul omului, de a crea mereu fericire pentru el şi pentru semenii lui. Şi relaţia cu Dumnezeu. Fără aceste două scopuri, viaţa nu are nici o valoare.

_Dorel VisanPentru că vorbim de valori. Trăim într-o lume în care scara valorilor este inversată, mai ales aici, la noi, lucrurile arată altfel decât e normal. Oameni remarcabili sunt trecuţi cu vederea, iar cei pe care nimeni nu dă doi bani sunt ridicaţi în slăvi. Oare valorile noastre creştine, cele câteva care ne-au mai rămas nouă, ca popor, vor fi folositoare familiei europene cu care tot încercăm să ne încuscrim?

Valorile nu se supun unor legi. Ele au legile lor. Nu poţi încadra un om valoros într-o anumită cadratură. El se încadrează singur. Ca şi geniu. A crede că ceea ce este adevăr în sufletul tău este adevăr în sufletul celorlalţi asta înseamnă într-o formă genialitate.  Asta înseamnă valoare în gândire.

Noi am avut şi avem în continuare foarte multe valori, pentru că pământul acesta nu degeaba când a fost aici Papa Ioan Paul al II-lea a spus „Mă bucur că am ajuns în Grădina Maicii Domnului“. Se consideră că limita Edenului ar fi fost aici, în zona vârfului Omu şi unde sunt Babele, acolo este o zonă crepusculară.

Este o carte numită „Dacia edenică“, a unui scriitor din Cluj, un prieten bun al meu şi un om extraordinar de frumos interior şi de cultivat, erudit, Miron Scorobete, care aduce nişte contribuţii extraordinare la lămurirea faptului că aici pe pământul nostru a fost şi rămâne o zonă sfinţită. Patru râuri au înconjurat Edenul, două au fost Tibru şi Eufrat, şi s-a descoperit prin strădaniile unor oameni că celelalte două sunt Dunărea şi Nilul.

dorel-visan-si-monica-barladeanu-in-despre-oameni-si-melciDeci sigur că au fost mutaţii mari în vremea Potopului, locurile nu mai sunt la fel, dar de aici vin ideile că aici a fost zonă sfinţită, oameni care au avut sfinţenie şi au lăsat sfinţenie şi mai sunt şi astăzi. Din păcate noi fiind un neam la răscruce de vânturi, peste care au trecut atâtea popoare năvălitoare şi fiecare a lăsat şi a luat câte ceva de aici, ne-am format la margine de drum să zic aşa.

Românul este fluctuos în felul de a gândi şi în conştiinţa lui. Se schimbă foarte repede deşi fundaţia este bună, dar schimbă celelalte lucruri. Românul e influenţabil, toţi fanarioţii care au domnit peste noi au lăsat urme şi avem o formă fanariotardă de a ne manifesta.

Am fost ba franţuziţi, ba rusiţi, ba engleziţi, ungurizaţi, germanizaţi,  iar românului i-a plăcut să facă temele stăpânului. Astăzi uite cum ne batjocorim limba. În special generaţia tânără care nu mai are conştiinţa limbii române şi a iubirii faţă de ţară, foarte repede s-au înstrăinat.

Mă doare când îi aud folosind alte cuvinte care nu sunt mai frumoase decât corespondentele lor în limba română. E mai frumos să spui slujbă sau serviciu decât job. Odobescu spunea că într-o ţară în care sunt prea multe cuvinte străine se fac primii paşii spre pieire şi uite că nu învăţăm din marii noştri luminaţi, marii noştri dascăli, marile noastre valori.

despre-oameni-si-melci-238486lMă uit la teatru şi la film unde am o oarecare specializare, cât de mult s-a îndepărtat teatrul de misia lui, de a fi dialog între oameni, de a propovădui cum a spus Aristotel, dar şi marii cărturari, de a potoli patimile oamenilor prin învăţături. Noi nu potolim, noi răscolim patimile oamenilor. S-au făcut mari modificări pentru că au dispărut apărătorii limbii române, valorile care să apere valoarea. Au devenit valoroase lucruri care nu erau nimic.

Eminescu spunea „Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol/numesc sfânt, frumos şi bun ce nimic nu însemnează,/ îşi împart a lor gândire pe sisteme diferite“. Ori noi nu avem nevoie de sisteme.

Sistemul e unul singur: Omenia. Aşa spunea Blaga „Omul creează atât timp cât rămâne om“. În momentul când nu mai e acolo, el nu mai creează decât lucruri contrare iubirii. Cine mai spune „Patria mea e limba română“, cum a spus Nichita Stănescu? Cine o mai apără? După plecarea în infinit a profesorului George Pruteanu n-a mai fost nimeni. Nu mai vorbeşte nimeni de limba română. Este trist. Aici e necazul, dar probabil că merităm această soartă.

1 COMENTARIU

  1. Mi-am curatit sufletul lecturind acest interviu. Sufletul mi se bucura descoperind frumusetea iubiri divine , aici linga noi , in limba noastra. Inconjurati de atata urat, de atita mizerie umana daca cautam iata ca Dumnezeu ne vorbeste prin psalmii lui Dorel Visan, prin omul Dorel Visan. Dumnezeu ne iubeste iar noi trebuie sa invatam lectia iubiri pentru a ramane oameni in suflet si cu semeni nostri. Dumnezeu sa va ajute sa folositi acest har al cuvantului cu care sa atingeti cit mai multe minti si suflete. Va apreciez si va doresc sanatate iar Dumnezeu sa va inspire mai departe.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here