Actorul Cristian Dionise: Credinţa trebuie să se răsfrângă asupra întregii fiinţe şi vieţii însăşi

0
427

insomnile de altadata3Dincolo de zbuciumul vieţii, teatrul continuă să existe. A fost şi rămâne un formator, e cel ce păstrează şi cultivă valorile transmiţându-le generaţiilor următoare. Iar actorul este omul care îţi umple viaţa cu frumos, cu minuni, e cel ce te ia de mână şi te duce în lumea visării, lumea artei. Actorul e cel ce redă zbuciumul fiinţei, aspiraţiile ei, în toată splendoarea şi profunzimea posibile. Cristian Dionise e un actor din noua generaţie, plin de entuziasm şi dorinţa de a îmbogăţi lumea şi viaţa teatrală şi artistică.

Masterand în ultimul an, Cristian Dionise a avut şansa unor roluri semnificative în „Insomniile de… altădată” după texte de Dumitru Solomon, “Încurcă lume” adaptare după A.D.Herz, „Variaţiuni enigmatice” de Eric Emmanuel Smmit, „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, colaborând cu Teatrul Nottara, Teatrul Arca, Teatrul Popular Aurel Elefterescu din Călăraşi şi nu numai.

E semnul că în fiecare clipă se deschid noi pagini frumoase în istoria teatrului românesc.

A fi actor nu este o meserie, este un destin. Asta am învăţat de la Cristian şi îi mulţumesc pentru bunătatea şi sinceritatea cu care a răspuns întrebărilor mele.

img_72605

Ce înseamnă teatrul pentru tine? Cum a început totul?

Toată pasiunea mea pentru teatru a început în timpul liceului, atunci când pe holurile şcolii am văzut un afiş pe care scria „Casting – trupa de teatru a Călăraşiului“ şi am zis „Hmm, de ce nu?”. Aşa că am mers la casting, am recitat o poezie şi am rămas în trupa de teatru „Trepte”, timp de trei ani, vreme în care am jucat în trei comedii de succes („Sforăie în locul meu”, „Sentimente” şi „Încurcă lume”) pe care publicul le-a savurat cu mare plăcere la fiecare reprezentaţie. Iar eu în acest timp simţeam că nu mai vreau să cobor de pe scenă.

Acelaşi lucru se întâmpla şi în timp ce pregăteam piesele. Abia aşteptam să se facă vineri şi să merg la repetiţii pentru a lucra acele personaje cu atâta pasiune şi bucurie, încât simţeam în momentele respective că nu mai există nimic altceva în afara teatrului. Deci, pentru a reveni la întrebare, teatrul înseamnă pentru mine o sursă de puritate, bucurie, inocenţă, o evadare din rutină şi cotidian, o modalitate în care-ţi laşi liber copilul din tine şi uiţi de tot ce te înconjoară.

IMG_1499

Este mai mult decât o meserie.

Teatrul trăit ca o meserie devine un drog pe care dacă nu-l mai administrezi, începi uşor uşor să-ţi pierzi identitatea şi să mori puţin câte puţin în interiorul fiinţei tale. De aceea, trebuie practicat în mod constant, şi dacă este corelat cu viata personală, devine una dintre cele mai bune şi rapide metode de evoluţie a omului, pe toate planurile vieţii.

Pentru actorii de teatru, fiecare spectacol poate fi o premieră, fiindcă sunt oameni care-i văd pentru prima oară jucând… Dă actorul ceva lumii sau ia ceva de la lume?

Eu cred că pentru un actor, fiecare spectacol în sine este o premieră, chiar şi în cazul în care în sală sunt exact aceiaşi oameni de zece ori la rând. Pentru că fiecare spectacol în parte reprezintă o nouă etapă în viaţa şi evoluţia personajului creat.

Evoluţia se produce şi în interiorul actorului, acolo unde personajul a atins nişte corzi sensibile. Odată atinse aceste corzi se creează noi piloni de susţinere, pe care acesta să aşeze experienţele lui personale, ce-i vor trezi sentimente autentice şi naturale care mai târziu vor deveni aşa-zisa „tehnică actoricească“.

bungrazescu, Incurca lume

Prin urmare, ca o piesă de teatru să fie considerată de succes de către public, dar şi de către actori şi regizorii ce au creat-o, trebuie să existe un flux continuu de energie între public şi actor. Ca să mă fac înţeles, voi da drept exemplu cea mai recentă reprezentaţie a spectacolului „Insomniile de altădată“ după texte de Dumitru Solomon, regizat de domnul Mihai Lungeanu – căruia ţin să-i mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce a făcut pentru noi.

În respectivul spectacol am avut parte de un public extraordinar, cu ajutorul căruia am reuşit, atât eu, cât şi colega mea de scenă şi în acelaşi timp sufletul meu pereche, Claudia Drăgan, să preluăm starea lor de relaxare şi bună dispozitie, să o filtrăm prin sufletele noastre şi să o înapoiem înzecit pentru ca apoi să o reprimim însutit şi tot aşa până la finalul piesei, ce s-a terminat în ropote de aplauze.

img_72425Cum ai descrie într-un cuvânt viaţa de actor?

Divină!

Ce te-a determinat să te orientezi către actorie? Cine te-a format ca actor?

Determinarea a venit dintr-o dorinţă interioară a mea de a cunoaşte mai mult, de a înţelege mai mult, de a avea posibilitatea să fiu mai mulţi oameni şi de a trăi efectiv pentru câteva ceasuri vieţile acelor caractere dramatice, pe care dacă îi înţelegeam cu adevărat, atunci reuşeam să-i transform în personaje.

La formarea, sau mai bine zis transformarea mea în actor, au contribuit toţi oamenii cu care am intrat în contact de când m-am născut şi de la care am avut câte ceva de învăţat.

Dar cei care au avut implicare directă, cu intenţie de formare, au fost în ordine cronologică: domnul Ştefan Niţu, unul dintre foarte puţinii oameni de cultură pe care-i oferă oraşul Călăraşi.

Dumnealui este primul profesor de teatru cu care am lucrat în vremea liceului şi care mi-a devenit coleg de scenă, începând cu vara anului trecut, în spectacolul „Variaţiuni Enigmatice“ de Eric Emmanuel Schmit, în regia domnului Mihai Lungeanu. Doresc să-i mulţumesc din suflet domnului Ştefan Niţu pentru tot ce a făcut pentru mine şi pentru teatrul călărăşean.

Cea de-a doua persoană care a avut o legatură directă în modelarea talentului meu, este draga mea profesoară şi aş putea spune o a doua mamă, doamna Margareta Pogonat, căreia îi mulţumesc din toată inima pentru răbdarea, iubirea şi generozitatea cu care ne-a tratat pe mine şi pe colegii mei de-a lungul celor trei ani de facultate.

Cea de-a treia persoană care a contribuit la construirea fundaţiei mele în ale actoriei, este doamna Adriana Popovici, ce mi-a fost profesoară în primul an de masterat şi căreia îi mulţumesc că m-a adus cu picioarele pe pământ exact atunci când a fost cazul. Şi nu în ultimul rând, am s-o amintesc pe doamna Geta Angheluţă, care în ultima perioadă mi-a devenit mentor şi de la care voi avea enorm de multe lucruri de învăţat, atât despre mine ca om în teatru, cât şi despre arta teatrală în sine.

Este poate primul şi singurul formator de teatru, care foloseşte toate datele fiinţei cu care lucrează, care te ajută în primul rând să înveţi cum să lucrezi tu cu tine însuţi. Am să-i mulţumesc şi dumneaei pentru răbdarea şi grija cu care mă ajută să-mi înţeleg sufletul.

 

401579_3105631962108_662849503_nCrezi că talentul se moşteneşte sau este un har pe care-l primeşti la venirea aici?

Talentul este un dar divin pe care-l primeşti poate, înainte de a te naşte. Odată primit, eşti dator să-l fructifici, să-l dezvolţi pentru că dacă nu ai grijă de el, rişti să-l pierzi.

Talentul în sine este de fapt acel ceva care te ajută să înţelegi lucrurile şi situaţiile mult mai repede, intuiţia fiind mult mai dezvoltată în acest caz. Totuşi dacă nu ţi-l cizelezi, nu-l munceşti, ca să zic aşa, el rămâne în formă brută şi la un moment dat poate să ajungă să te controleze el pe tine şi nu tu pe el.

Actorul şi talentul său trebuie să fie în perfectă comuniune şi înţelegere pentru a se crea o relaţie fructuoasă şi luminoasă, să devină un parteneriat imbatabil. Trebuie să ai capacitatea de a-ţi „îmblânzi“ talentul.

Ce simţi înainte de un spectacol?

Depinde de la spectacol la spectacol. În general, înainte de orice spectacol, simt o nerăbdare combinată cu emoţiile aferente acestuia. Intervine nerăbdarea de a lucra, de a arăta viziunea ta asupra personajului.

În cazul unei premiere, intervine un alt gen de emoţie, emoţia de a împărtăşi cu publicul rezultatul muncii tale la rol, de a vedea reacţiile lui, de a testa pe viu, pe oameni adevăraţi (şi nu pe oamenii imaginari pe care ţi-i proiectezi la repetiţie) dacă conceptul pe care-l abordezi este unul care se poate susţine.

scena

În cazul unui spectacol care are la bază mai multe reprezentaţi şi care a început să se aşeze, intervine pofta de a lucra personajul în timpul spectacolului, de a-i descoperi noi înţelesuri, noi valenţe, de a-l aduce spre a fi din ce în ce mai mult o fiinţă vie, de a ţi-l apropia, de a te împrieteni cu el. Se capătă relaxare şi libertate, care în esenţă vor ajuta la redescoperirea lui ca formă-gând. Pentru că până la urmă, dacă acest proces nu se întâmplă, atât personajul, cât şi spectacolul în sine vor suferi o moarte lentă şi sigură.

La fel cum eu ca om şi actor am diverse emoţii şi stări în viaţa cotidiană, care se schimbă în funcţie de varii motive, la fel şi personajul se modifică, se transformă, de la o reprezentaţie la alta, el poate simţi mai intens sau mai puţin intens situaţiile. De fapt, actorul este cel care are emoţii, cel care resimte şi ştie tot, nu personajul.

 

visul unei nopti de vara3Actorul creează o altă lume. Ce înseamnă un rol nou? Rolurile te înstrăinează de tine, te abandonezi personajului?

Într-adevăr să lucrezi la un personaj este o provocare, ce vine în primul rând dintr-o mare curiozitate interioară, pe care şi-o dezvoltă oricine alege calea actoriei. Personal, nu cred că un rol te înstrăinează de fiinţa ta, din contra, te apropie de ea, descoperindu-te pe tine în reacţiile situaţiilor pe care le impune personajul, pentru că pe de-o parte te gândeşti că la bază, toate fiinţele omeneşti funcţionează pe aceiaşi trei piloni: frica, instinctul de apărare şi conflictul.

Astfel că nu se poate să te îndepărtezi de tine!

Pe de altă parte, personajul răsare, prinde viaţă din tine, nu tu, ca om, te desprinzi din el. Şi să nu uităm că până la urmă noi, ca oameni, suntem diferiţi de la o zi la alta şi ne construim diferite personaje în funcţie de conjuncturi, oameni, situaţii sau chiar anturaje. Personajul este de fapt o formă-gând încă de când este pus pe hârtie de dramaturg.

Atunci el este conceput doar în plan 2D, dar odată ce porneşte spre a fi descifrat de către actor începe să prindă contur şi să se transforme încet-încet în 3D. Odată ce-ţi stabileşti punctele de reper, axa pe care se situează personajul şi traseul pe care-l va urma (din punct de vedere tehnic), trebuie doar să te îmbraci cu el, cu acea formă-gând.

În aceste condiţii nu ai cum să te abandonezi pe tine şi nici să te înstrăinezi, pentru că la finalul spectacolului, ca actor, te vei dezbrăca de acele „haine“ pentru a ieşi la rampă şi a primi răsplata – aplauzele. Iar aplauzele sunt întotdeauna pentru actor, nu pentru personaj, pentru că oamenii apreciază tehnica, modul în care acesta a reuşit să-i prindă în povestea dramatică. Cu alte cuvinte, l-au crezut.

Care este rolul care te descrie, te defineşte cel mai bine?

Din punctul meu de vedere nu rolul te descrie sau defineşte, tu îl defineşti pe el. Cu alte cuvinte, dacă eu nu m-aş apuca să lucrez la un rol, personajul acela nu ar putea exista decât, aşa cum am mai spus, în plan 2D.

N-aş putea să spun că un personaj îmi este mai drag decât altul, îmi sunt toate dragi în aceeaşi măsură, pentru că atâta timp cât le-am lucrat şi cunoscut, mi le-am apropiat, dându-le identitatea lor proprie. Personajele sunt oglinda oamenilor, adică pot exista ca oameni vii, în viaţa reală, astfel că ele nu se pot compara între ele şi nici nu pot semăna, pentru că oamenii, la rândul lor sunt diferiţi între ei.

Îmi sunt atât de dragi personajele pe care le joc sau pe care le-am jucat, încât de multe ori mă trezesc vorbind sau răspunzând în replicile lor.

Ceea ce cumva mă apropie şi mai tare de ele, mă ajută să le descopăr noi faţete ale personalităţii. În esenţă, personajele sunt o oază interminabilă de cunoaştere a omenirii, a psihicului uman.

bungrazescu umbrela

Ceea ce se face pe scenă este mai mult decât realitatea?

Absolut. Este cum spunea Caragiale, „sinceritatea sincerităţii“.

Ce sfat de la părinţi ţi-a rămas adânc întipărit în minte şi suflet?

Nu pot să spun care e cel mai bun sfat, pentru că orice sfat am primit de la părinţi, a fost dat cu bună intenţie, dar făcând un cumul aş putea spune că ar fi „să faci lucrul potrivit la momentul potrivit cu metodele potrivite“. Fraza care în timp a ajuns să fie motto-ul după care mă ghidez şi acum.

Ce înseamnă credinţa pentru tine?

Cu credinţa te naşti, pentru că în orice suflet există acel sâmbure de divinitate. Întocmai ca şi cu talentul, trebuie să o fructifici, să o dezvolţi. Credinţa se manifestă în tot ceea ce întreprinzi, fie că este o rugăciune, fie că este un personaj sau orice altceva.

Trebuie, din punctul meu de vedere, să faci cu credinţă tot ce vrei să faci. Ea nu se referă numai la a crede într-o forţă superioară, deşi tocmai de aici se naşte. Dar, credinţa trebuie să se răsfrângă asupra întregii fiinţe şi vieţii însăşi.

Cum l-ai „cunoscut“ pe Dumnezeu?

Cred că-l cunosc pe Dumnezeu dintotdeauna. De la o anumită vârstă, de când am început să am o conştiinţă, am ştiut că există ceva mult mai mult decât realitatea fizică, acea forţă superioară care este responsabilă de tot ceea ce ne înconjoară.

Fie că îi spunem Dumnezeu, Allah, Buddha sau altfel, în esenţă este, de fapt, aceeaşi formă superioară care ne ghidează, chiar dacă vrem să credem sau nu.

Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o porţi în suflet?

Cea mai frumoasă rugăciune pe care o port în suflet, este chiar prima pe care am învăţat-o şi cu care am rezonat încă de atunci, şi anume „Tatăl Nostru“.

 

Dragostea totdeauna3A-ţi iubi ţara pare desuet astăzi, şi totuşi… Ce înseamnă pământul acesta românesc pentru tine?

În ultimul timp am ajuns să realizăm din ce în ce mai tare că noi, ca popor român, trăim pe un tărâm sacru, binecuvântat. Şi tocmai din acest motiv am avut, probabil, un trai atât de dur, să zicem. Încă de la începuturi, noi ca popor am avut de trecut teste de credinţă şi după cum se pare, nu am uitat-o şi nici nu am îndepărtat-o, chiar dacă testele încă se întâmplă.

Am citit recent că un fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea a afirmat că: „Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!“ Tind să cred că ar putea fi posibil, pentru că oricât ar încerca oricine să infirme că noi ca popor suntem pe acest pământ aproape dintotdeauna, noi avem cumva în matriţa noastră genetică adevărul, şi anume că aparţinem acestui pământ sfânt.

Lucrul cel mai greu în viaţă este să-ţi găseşti locul. Simţi că ţi l-ai găsit?

La fel cum omul cât trăieşte învaţă, aşa îşi caută şi locul. Atunci când crede că l-a găsit, va vrea să caute altul şi mai bun. Pentru că până la urmă, psihologia umană este bazată pe nevoia de a evolua pe orice plan.

Dacă te mulţumeşti cu puţinul pe care îl descoperi la un moment dat, vei ajunge să stagnezi şi să te complaci. Pot să spun, că în acest moment am ajuns la etapa pe care mi-o doream cu ceva vreme în urmă, dar la linia orizontului se întrevăd noi ţinte, pe care sper că le voi atinge, pentru a le descoperi pe următoarele.

Un gând pentru cititori…

Aveţi răbdare, toate lucrurile se întâmplă la timpul lor! Totul se întâmplă cu un motiv, care vi se va dezvălui atunci când vă aşteptaţi mai puţin. Detaşaţi-vă de încrâncenări şi de preconcepţii, fiţi deschişi la orice schimbare ce ar putea apărea!

Lucrurile, în timp, se aşează întocmai aşa cum este benefic pentru fiecare. Luaţi lucrurile treptat, moderat, totul este controlat! Fiţi luminoşi, cu inima deschisă şi lăsaţi iubirea divină să vă intre în suflete, să le cureţe, pentru ca apoi să o puteţi da mai departe! Aveţi grijă de voi şi de sufletele voastre!

V-ar mai putea interesa şi:

Vladimir Găitan: Am această credinţă că rugăciunea dinainte de spectacol mă ajută, îmi dă putere şi linişte

 Anca Sigartău: Doar Dumnezeu este măsura înţelepciunii. Toleranţa este o unealtă de şlefuire personală

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here