Actorul Bogdan Stanoevici: „Noi toţi îl purtăm pe Dumnezeu în noi, însă puţini reuşesc să-l şi descopere“

0
6404
Loreta Popa

Bogdan StanoeviciDeţine secretul umorului trecut prin frânele inteligenţei. Este actorul care a cucerit câteva generaţii prin farmecul aparte, efervescenţa jocului, personalitatea jucăuşă, gura mare şi bogată care spunea cam tot ce mintea se străduia să toarcă, uneori cu riscuri, dar numai de el ştiute şi acceptate. Bogdan Stanoevici este românul care de 23 de ani a plecat la Paris, unde a avut şansa să joace nenumărate roluri pe scenele de acolo, dar şi în filme, cu un real succes, nu tuturor accesibil şi la îndemână.

A bucurat suflete de când a plecat din ţară şi până acum, când a decis că acasă rădăcinile îl strigă pe nume. Şi a răspuns chemării. De când îl ştiu pe Bogdan Stanoevici am iubit la el prospeţimea, agerimea minţii care pur şi simplu îţi făcea cu ochiul parcă, lăsându-te să pricepi ce nu are nevoie să spună în cuvinte.

Oriunde apărea, fie la televiziune, pe scenă, în filme, pe stadion, era cald, apropiat, firesc, sincer, ceea ce atrăgea ca un magnet. Era iubit de generaţia lui pentru că le dădea impresia că se ştiau cu el dintotdeauna, iar dialogul între el şi public a existat întotdeauna, ceea ce cu siguranţă spune multe despre un actor.

Rari sunt cei care se bucură de o asemenea popularitate, dar Bogdan Stanoevici şi-a trăit succesul modest şi cu limpezime.

A preluat de la profesorul său, Amza Pellea, generozitatea fără margini, iubirea de oameni, spontaneitatea autentică, omenescul, dar şi optimismul incurabil.

Bogdan ştie că popularitatea nu se poate menţine abordând un singur gen de roluri. Ea trebuie păstrată prin dovezi proaspete de măiestrie profesională. De aceea a căutat mereu să găsească roluri care să-i scoată în evidenţă calităţile, care să convingă publicul ca are un registru expresiv larg, divers.

BOGDAN STANOEVICI (1)

O datorie sacră a actorului, spune Bogdan, şi nu se înşală. „Sania albastră“ l-a făcut celebru.

În grupul Song a intrat în timpul ultimului an de liceu, făcând parte din primii 12 membri ai grupului şi este foarte mândru de asta. Song-ul l-a adus pentru prima oară în faţa camerelor de televiziune, era în anul I la IATC, într-o emisiune a regretatului Tudor Vornicu.

A continuat cu 13 filme şi alte 16 filme de televiziune pe care le-a făcut de-a lungul a zece ani, printre care „Tridentul nu răspunde“, regia Traian Roman, „Învingătorul“ (Tudor Mărăscu), „Ziua Z“, „Noi, cei din linia întâi“(Sergiu Nicolaescu), „Melodii la Costineşti“ (Constantin Păun), „Rezervă la start“ (Anghel Mora).

Bogdan Stanoevici a plecat din România în 1989.

A sosit în Franţa la maturitate, la 32 ani, vorbind franceza ca orice străin. A început cu scheciuri pentru televiziune, la Canal Plus, parodiind procesul lui Ceauşescu, la modă în 1990. Nu i-a fost uşor, dar a reuşit să se impună datorită tenacităţii şi talentului uriaş. A ajuns să joace pe aceeaşi scenă cu Depardieu, iar Delon l-a servit cu şampania sa producţie proprie cu ocazia unei premiere. E puţin, e mult? E totul, am putea spune.

Bogdan Stanoevici a rămas prevăzător şi muncitor, dorindu-şi în permanenţă schimbarea, succesul. Ştie cum trebuie să se poarte, să miroasă, să pipăie, să asculte. Aşa a ajuns încet, dar sigur la stăpânirea de sine. A făcut furori stagiunea trecută în piesa “Boeing, Boeing” şi speră ca şi proiectele pe care le are în minte şi suflet să prindă viaţă.

 

Interviul cu Bogdan Stanoevici este unul de suflet, aparte, altfel. Vă lăsăm în rândurile care urmează bucuria descoperii unui om care vorbeşte despre credinţă, iubire, profesie cu aceeaşi evlavie.

Bogdan Stanoevici, de 23 de ani trăieşti în Franţa, cu siguranţă lucrurile nu au avut ca fundal culoarea roz mereu. Bogdan Stanoevici, spune-mi ce înseamnă credinţa pentru tine?

Credinţa este pentru mine o noţiune de care mi-e greu să mă despart. Credinţa fiind probabil ultimul refugiu al oricărei persoane, în momentul în care o pierdem şi pe aceasta, probabil că nu mai avem nimic de împărţit cu lumea asta şi nici cu noi înşine.

Cineva care nu crede în ceva, care poate să fie Dumnezeu, marele arhitect al omenirii, cum spun anumite cercuri, o idee, imagine, vibraţie, este cineva sec, cineva al cărui spirit este, dacă mai e ceva din el, e pierdut. Credinţa este până la urmă şi un refugiu pentru foarte mulţi oameni.

Din păcate ne amintim de credinţă exact atunci când suntem la ananghie, atunci când avem probleme, drame, care ne ating în mod direct.

Ar fi bine să avem această credinţă tot timpul şi să o păstrăm aşa în noi şi din când în când să ne fie teamă dacă facem ceva rău, că ceva rău ni se poate întâmpla. E cineva acolo sus care ne iubeşte, sigur, pe toţi, cu care ar trebui să semănăm.

CIMG1933-1276693799

Noi toţi îl purtăm pe Dumnezeu în noi, însă puţini reuşesc să-l şi descopere. E bine să nu uităm că aşa cum binele se plăteşte întotdeauna, şi răul se plăteşte întotdeauna. E o vorbă veche românească care spune că „Dumnezeu nu dă niciodată cu parul!“

Da, românii au multe expresii populare de genul acesta.

Poporul acesta are şi multe vorbe care ar trebui scoase, interzise. Mă gândesc la „Capul plecat sabia nu-l taie“, chestie tipic românească, Se poate şi mai rău, iarăşi, „Să moară şi capra vecinului“. Acum se pare că s-a mai lucrat la varianta asta şi a ajuns „Să moară vecinul ca să-i iau capra“. Neamul nostru are mult spirit până la urmă. Am demonstrat-o noi, cei care am trăit epoca de aur prin râsul nostru, prin ce făceam ca să uităm.

Eram mai uniţi atunci, nu ţi se pare?

Eram uniţi şi nu prea. Mi-amintesc însă în martie 1977, după cutremurul în care au murit mii de oameni, de care tinerii au auzit, dar nu ştiu ce înseamnă, să dea Dumnezeu să nu ştie, că trei zile sau patru după acel 4 martie era o bunătate şi o atenţie a oamenilor faţă de semenii lor pe care o sesizai. Era evidentă. O vedeai pe stradă, în autobuze, absolut peste tot.

Din păcate n-a durat şi ne-am reluat bunele sau proastele obiceiuri. Într-adevăr, eram mai uniţi pe atunci, din cauza unui numitor comun pe care îl aveam şi care se numea nimic, pentru că nu aveam nimic decât credinţa, spiritul, umorul.

Faptul că acum se construiesc foarte multe biserici e foarte bine.

O inutilă polemică pentru mine între cei care spun că s-au construit sute de biserici şi doar câteva şcoli. Nu are legătură una cu alta. Românii au fost privaţi ca şi mulţi alţii, de credinţa lor. Ruşii de exemplu au păstrat-o în ciuda comunismului, au fost mult mai atenţi cu relaţia aceasta cu biserica.

 

Sigur că la noi se închideau ochii, erau vopseluri pentru Paşti, brazi de Crăciun. Era o supapă deschisă ca să nu explodeze. Bisericile sunt utile pentru că este locul în care până la urmă orice om la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, va păşi măcar o dată. Ar fi bine să păşească măcar o dată şi nu numai de Înviere, de Crăciun.

Nu sunt convins însă că numărul celor care le frecventează a crescut atât de mult.

Probabil sunt cam aceeaşi, dar sunt poate repartizaţi altfel în numărul de biserici, pentru că pe vremuri bisericile nu aveau cum să-i primească pe toţi cei ce ar fi vrut să intre. Cel puţin de Sărbători.

La şcoli putem spune că depind de numărul de elevi, dar credincioşii cu cât sunt mai mulţi, cu cât sunt mai mulţi cei care se apropie de această idee a dumnezeirii cred că este un mare câştig pentru noi toţi, pentru omenire în general.

vlcsnap-1037581

Pentru că vorbim despre acea perioadă, ai avut vreodată sentimentul că eşti împiedicat să intri în biserică, ţi s-a impus asta?

Nu. Singurele probleme erau pentru acele persoane care aveau funcţii politice sau economice, de responsabilitate. Nu dădea bine, era foarte dificil, era periculos. Atunci dacă acceptai o funcţie trebuia să-ţi păstrezi credinţa în taină să nu te afle vecinii.

Am constatat însă că situaţia s-a schimbat, chiar anul trecut, la slujba de Înviere, pentru că era foarte multă lume. Am fost la o biserică în Bucureşti, un cartier de blocuri, era foarte multă lume şi mulţi tineri. Veniţi ca la un amuzament, sigur, o ocazie de a se vedea.

Dacă se păstrează o atitudine civilizată, de ce nu. Orice om care face acest demers de a călca pragul unei biserici şi de a-şi face semnul crucii câştigă ceva, spiritual, pentru el.

La Paris este o biserică de exemplu, pe Rue du Bac, foarte stranie, catolică, în care nu poţi să te duci să te rogi, nu există decât un altar cu trepte în faţă şi se fac anumite slujbe, dar se pare că se întâmplă ceva în acel spaţiu.

Am fost de fiecare dată când am avut o problemă, reacţia a fost imediată, fizică chiar, e ca un rău care iese din tine.

În momentul în care te apropii şi-ţi pui genunchiul pe acele trepte se întâmplă ceva. Chiar scrie acolo, „Aşezaţi-vă pe aceste trepte şi harul sfânt va coborî pe capul vostru!“.

Este un cartier frumos, nu departe de Louvru.

Enorm de multă lume vine acolo, măicuţe, călugări, preoţi de peste tot din lume. Există moaştele unei sfinte, Catherine Laboure, şi există o medalie miraculoasă a acesteia.

DSCF0232

Dincolo de aspectul comercial al vânzării acestor medalii chiar se întâmplă ceva acolo. Eu am fost ajutat de Dumnezeu atunci, într-un moment în care cineva îmi făcea ceva rău fără ca eu să ştiu, ceva contradictoriu bisericii. Iar singura soluţie era biserica, spiritualitatea, acest suflet al Domnului, aşa îl numesc eu, pe care îl găsim sub cupola unei biserici. M-a ajutat, realmente. Fizic am simţit că nu mai puteam să stau în picioare, a trebuit să mă aşez pe trotuar.

Mi-am dus prieteni acolo şi au avut aceeaşi trăire.

Toţi avem o problemă, o grijă, o apăsare, o greutate. E evident că acolo se întâmplă ceva. Am mai avut o senzaţie de acest fel, o sferă, o bulă în care nu mai aveam nici o temere, deşi aveam suficiente griji ca tot omul, la o mănăstire din Moldova, nu mai ştiu sigur la care.

Terminasem un film cu Lucian Pintilie, acum şapte sau opt ani. A venit soţia şi am dus-o la câteva mănăstiri şi a fost ceva aparte. Ea îmi spunea „Unde eşti, zbori parcă?“… Da, cred că ceva din mine pluteşte aici. Am fost acum, în vara aceasta, în Grecia, unde este greu să mergi şi să nu intri într-o biserică. Sunt aşa de cochete, simple, drăgălaşe, să aprind o lumânare pentru cei care nu mai sunt, pentru ai mei, pentru mine. E important.

ph.bo.pontTe aud vorbind despre credinţă, despre lucruri la care ţii, despre valori aproape de sufletul tău. Spune-mi, ce înseamnă pământul românesc pentru tine?

Este ca un cerc pe a cărui circumferinţă ne aflăm, pe care mergem fiecare în drumul nostru, că fiecare avem cercul lui.

Pământul românesc trebuie să fie un punct pe acest cerc de unde plecăm şi unde mai devreme sau mai târziu ne vom întoarce. La mine aşa s-a întâmplat.

Au fost şi alte motive, tocmai plecarea mamei mele către stele m-a făcut să înţeleg probabil ceea ce nu înţelesesem încă, faptul că locul meu e aici şi nu acolo.

Am stat departe de ţară 23 de ani, la Paris, în Franţa.

Am lucrat, unde mi-a fost bine, unde am o familie, un copil, sunt fericit că-l am. Probabil că ceva lipsea şi acel ceva s-a dovedit a fi esenţial.

Rădăcinile nu ţi le poate smulge nimeni, nicăieri, orice s-ar întâmpla. Sunt cei care preferă să nu recunoască lucrul acesta şi preferă să sufere în străinătate, din orgoliu, decât să se întoarcă. „Vai, ce o să zică vecinul de la 3“, mi se pare absurd.

La mine nu a fost cazul. Nu am venit pentru că nu mai puteam. Funcţionam, existam, eram absolut integrat în sistemul lor, nici nu mă consideram străin de altfel.

Ceva s-a întâmplat la un moment dat, după plecarea mamei mele.

M-a făcut probabil să caut ceva în mine, să revizuiesc ceva în mine, sau să înţeleg ceva. Urmarea a fost simplă. Am revenit. Mulţi îmi spun „De ce ai venit, toată lumea vrea să plece, tu te întorci?“

BOGDAN STANOEVICI (5)Văd întotdeauna jumătatea plină a paharului, am spus că eu cred că se poate. Aici se poate. Am avut bucuria să întâlnesc oameni care gândesc ca mine şi fac parte dintr-o asociaţie numită „Alianţa creştin-ortodoxă română“, care face parte din „Alianţa creştin-ortodoxă mondială“.

Extrem de activi aceşti oameni. Provin din medii total diferite, mediul de afaceri, politic, literar, artistic. Sunt uniţi dincolo de credinţa în Dumnezeu şi de convingerea că e foarte important să nu uităm că există un Dumnezeu, că se poate.

E suficient să ne adunăm oamenii de bine şi să facem ceva ca în ţara asta să se schimbe ceva.

Sigur, dacă cât mai mulţi dintre noi, fiecare la locul lui, s-ar apropia de valorile acelea adevărate ale ortodoxiei pe care le-am cam uitat, în mod evident ceva radical se va schimba.

Atitudinea noastră faţă de ceilalţi se va schimba, atitudinea celorlalţi faţă de noi, faţă de ei şi faţă de ce se întâmplă în jurul nostru se va schimba. „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“. Aşa spunea cineva…

Constatăm anumite minusuri prin integrismul musulman, nu ştiu cum să-i zic, ne temem de cuvinte, ceea ce nu înseamnă că integrismul trebuie asociat cu această credinţă, dar integrismul este mulsuman. Există şi unul iudaic, dar care nu se exprimă în afara teritoriului lor, aşa cum există şi unul catolic, care nu se exprimă. Acesta se exprimă din păcate lovind în credincioşi şi necredincioşi, dar oameni nevinovaţi.

Poate că tocmai vorbind cu aceşti prieteni ai mei din „Alianţa creştin-ortodoxă“ una din preocupările lor este şi apărarea ortodoxiei, pentru că este foarte prost tratată în anumite locuri. În Egipt, din cauza conflictelor de acolo, preoţii copţi au probleme. Au avut mereu, dar au fost protejaţi într-un fel de stat.

 

Fiecare loc are o energie a lui aparte. Ai vizitat multe locuri de pe acest pământ, sunt convinsă. Ai avut parte de trăiri speciale. În Ţara Sfântă ai fost? Ce ai simţit acolo?

Da. Era plin de lume, de turişti, filmam ceva în Israel şi am avut o trăire aparte. Eu şi cu altcineva din distribuţie am cerut un circuit. Am fost dezamăgit de drumul patimilor, al Crucii, pentru că doare să vezi buticurile acelea lipite unele de altele, parcă ceva nu e în regulă, dar pietrele pe care călcam erau pietrele pe care a călcat Iisus Hristos.

M-am descălţat ca să pot să merg pe acele pietre aşa cum a mers El. Când am ajuns la Golgota, am văzut piatra aceea pe care se spune că a fost aşezat trupul lui şi nu am putut rezista tentaţiei de a o atinge.

În furnicăraia de acolo am strecurat mâna pe acolo în care aveam o cruce de lemn sculptată, foarte veche, care a fost miruită şi vine de foarte departe, de la mama şi de la mama ei. Ştiu că am pus-o pe piatră ca să se umple ea de energia necesară. Unde merg o am cu mine. E rădăcina…

Ştiu că relaţia cu mama ta este una cu totul specială. Nu puteam găsi pe altcineva mai potrivit pentru a pune o întrebare la care ţin mult. Eşti un bărbat adevărat în funcţie de cum tratezi femeia în viaţa ta?

Vorbind despre femeie sunt subiectiv pentru că relaţia mea cu mama mea a fost una absolut specială. Mama a fost una dintre acele femei cu foarte multă personalitate, cu frica lui Dumnezeu, fără să fie habotnică sau o practicantă în sensul creştin-ortodox al cuvântului, dar foarte aproape. Şi m-a crescut şi pe mine în acest simţ al credinţei, al dragostei de Dumnezeu, al rugăciunii, neimpunându-mi, nespunându-mi trebuie să fac ceva anume.

A avut o viaţă cu teribile coborâşuri şi urcuşuri, pentru că după ce s-a născut într-o familie cu foarte mulţi bani, nu şi-a cunoscut mama pentru că a murit la naşterea ei. Tatăl ei era turc creştin, mama ei era grecoaică.

Tatăl ei a crescut-o pe ea şi pe sora ei mai mare un timp, până când a fost şi el chemat printre stele, prea devreme. Mama avea 5 sau 6 ani. Apoi a crescut-o sora ei. A fost luată puţin sub aripa ocrotitoare a Reginei Maria, mama fiind născută la Balcic. Era ca şi copilul ei, pentru că ţinea mult la ea.

Povestea este extraordinară, relaţia cu regina, tot ce s-a întâmplat între ele. Totul a început de la o atingere a mâinii reginei de către mama mea la şcoală, în banca ei, când regina a venit să asiste la un curs. Mama avea probabil 6 sau 7 anişori. Povestea e mai lungă, poate vorbim altă dată. Cert este că mama a rămas apropiată de Regina Maria, care era o foarte mare credincioasă, foarte aproape de Dumnezeu şi de spiritualitatea aceasta divină.

Totdeauna există ceva ce te trimite către Dumnezeu şi credinţă în tot ce a făcut ea. Mulţi români nu sunt nici pe jumătate atât de români pe cât era Regina Maria, şi chiar familia Hohenzollern.

Mama a fost pentru mine ca o icoană.

Viaţa a fost extrem de fericită în ciuda unor dificultăţi majore din cauza istoriei mamei mele în perioada comunistă, din cauza absenţei tatălui, care a plecat când aveam un an şi jumătate. Ea a fost totul pentru mine, iar eu am făcut tot ce am făcut în viaţă în primul rând ca să o bucur pe ea. Am reuşit să-i ofer acea bucurie.

Ţin minte, înainte să dau la Institutul de Teatru, ea sărăcuţa încerca să mă convingă să nu dau acolo.

Mulţi colegi de-ai ei îi spuneau „Dar totuşi, nu-ţi dai seama, el e copil, e inconştient, dar tu nu ai relaţii, bani, nu eşti din familiile ăstora, ştii cum se intră acolo“. „Ştiu, dar nu pot să-i plătesc meditaţii, dar copilul vrea să facă teatru şi nu pot eu să-i impun altceva. Copilul trebuie să-şi urmeze gândul lui, dorinţa lui. O să intre bine, nu, asta e. O să facă altceva“.

Ţin minte că a fost înainte de bacalaureat la o mănăstire unde am fost cu ea când aveam eu 5 ani să se roage pentru mine. M-a marcat atunci, era un preot mic de statură, exact imaginea pe care o aveam eu despre un preot bătrân, născut să fie preot.

Aveam atunci un cerc de păr, aproape blond spre alb, perfect rotund în cap.

Ţin minte că a venit preotul, m-a dus să mă împărtăşească, mi-a pus mâna pe cap, apoi pe frunte, mi-a ridicat părul şi a spus: „Copilul ăsta o să ajungă om mare“.

Nu era vorba să ajung ca adult, era un cu totul alt fel de a fi mare. Eu am auzit om mare, şi am spus mamei: „Bine, dar popa ăsta ce mi-a spus că o să ajung om mare, sigur că o să ajung, o să cresc“. Mama mi-a spus care era sensul. Ulterior, reuşind în meseria mea, pe drumul acesta al meu, rămânând în memoria afectivă a oamenilor după atâţia ani de absenţă, nu ştiu dacă am ajuns om mare, dar mă consider un om împlinit, care a reuşit.

Spune-mi, de-a lungul timpului ai legat prietenii frumoase, cu siguranţă. Ce înseamnă din punctul tău de vedere un adevărat prieten?

Prietenia este o stare de fapt care presupune că atunci când am pus mâna pe telefon şi am spus „Am nevoie de tine!“, atunci el sau ea îmi spune „Sosesc!“, înainte de a mă întreba ce se întâmplă. De aceea prietenii se numără din păcate pe degetele de la o mână, şi încă-s multe. Cunoştinţe sunt multe, amici la fel, dar prietenii adevăraţi sunt cei pe care nu trebuie să-i suni în fiecare zi, dar atunci când îi suni sunt prezenţă şi cu tine mai ales în momentele dificile. Fără să ceară ceva.

Oamenii te iubesc, te recunosc pe stradă, te opresc să te felicite, te întreabă de sănătate. Cred că şi piesa „Boeing, Boeing“ a răscolit puţin târgul Bucureştilor şi a readus numele tău pe buzele tuturor. Nu? Ştiu că mai ai şi alte proiecte la care lucrezi.

„Boeing, Boeing“ a avut mare succes şi când am terminat stagiunea trecută, am vorbit între noi, întrebându-ne domne ce facem, şi m-am dus la producător, la fundaţia care s-a ocupat şi am întrebat: „Ce intenţii aveţi cu spectacolul?“ Mi-au spus „Nu ştim!“

Le-am sugerat să se ocupe ca din toamnă să-l reluăm, pentru că merge şi un turneu, există cereri, iar marile oraşe din provincie în mod sigur vor vrea, se va vinde şi va avea succes. „Dacă voi nu faceţi nimic, o să facem noi, pe relaţiile noastre, pe spatele noastre, dar să nu veniţi să spuneţi că e al vostru. Aţi fost până acum. Eu zic să vă ocupaţi voi“.

Nu ştiu dacă acesta a fost motivul, dar cred că a contat, pentru că noi eram hotărâţi crezând foarte mult în acest spectacol şi în noi.

Suntem o gaşcă ce s-a adunat acolo în jurul lui Puiu Şerban, regizorul.

El ne-a adunat şi ne înţelegem foarte bine, funcţionăm extraordinar. Nu avem conflicte, nu avem probleme, orgolii, nu ne poziţionăm diferit unii faţă de alţii, adică suntem împreună într-un proiect care ne place şi ne distrăm copios.

love5

Câteodată prea mult… Este un proiect concret pentru mine. Am şi altele. Împreună cu Cristian Comeagă, regizorul filmului pe care l-am făcut şi care se numeşte „Cel ales“, mă lupt ca să găsim restul de bani ca să-l terminăm şi să putem să-l ducem la Cannes.

Este un film pe care CNC şi anumite persoane nu-l privesc deloc cu ochi buni pentru că atinge anumite probleme politice de dinainte şi de după 89, legate de Securitate, legate de sistemul aşa cum a funcţionat şi aşa cum funcţionează. Deranjează foarte multă lume şi ni se pun foarte multe beţe în roate, mai ales în cele financiare.

E un proiect foarte important, rolul principal a fost scris pentru mine şi joc patru vârste diferite.

E un film foarte frumos, a meritat. Revenirea mea în cinematografia românească se face pe uşa cea mare şi printr-un mare proiect. Culmea este că ultimul film înainte să plec din ţară l-am făcut cu Sergiu Nicolaescu, „Mircea cel Mare“ şi primul film după ce m-am întors tot cu el, „Ultimul corupt“. O buclă, pentru că vorbim de cerc.

Revenirea mea pe primul plan va fi prin acest film, „Cel ales“. Sunt alături de partenera mea, Laura Cosoi. Cuplul nostru ţine într-un fel coloana vertebrală a filmului. Este un om extraordinar. Rar am întâlnit, chiar şi-n Franţa, unde am avut totdeauna probleme cu vedetele care se dădeau vedete şi care nu acceptau să fie considerate altfel decât vedete.

Am constatat că Laura Cosoi, care este o vedetă, nu are nici cea mai mică umbra de vedetă sau mentalitate de vedetă.

Foarte talentată, extrem de ascultătoare la ceea ce-i cerea regizorul, foarte muncitoare, era capabilă să facă 20 de duble dacă trebuia numai ca să fie bine. Care nu a pregetat o secundă să se urâţească pentru că personajul cerea asta, deci o relaţie profesionistă, ceea ce e mare lucru.

E o mare bucurie să ai o asemenea parteneră. Oricât, dacă mi se va mai oferi ocazia merg şi fac orice fel de proiect artistic cu ea. Sunt mulţi cei care joacă, toţi actori, castingul a fost foarte bine făcut, toţi potriviţi personajelor, cred că rezultatul va fi pe măsura aşteptărilor noastre cel puţin, dar nu numai.

Sigur că va trebui să depăşim această barieră a beţelor în roate, chestie românească.

Sunt alţii tot din lumea noastră care nu ar fi neapărat încântaţi ca acest film să facă vâlvă. Nu ne lăsăm. Ştiu că Dumnezeu îi ajută şi-i apără pe cei bine intenţionaţi şi care vor să facă, nu doar să vorbească, sunt sigur că vom găsi acei bani.

Îmi doresc însă ca pe termen lung, este o dorinţă deocamdată, să preiau direcţia unui teatru pentru a putea pune în practică un proiect de teatru, de altfel reţinut în Franţa pentru teatrul din Chartres, unde am participat la concursul de proiecte şi pentru postul de director. Dar şi acolo se întâmplă să aibă loc intervenţii mai puţin teatrale şi artistice.

Au preferat o altă persoană şi au încercat să negocieze cu mine să le dau proiectul contra unei sume mari de bani care m-ar fi ajutat mult. Am spus nu. Doar cu mine. De ce să-l fac acolo, şi de ce să nu-l fac aici, pentru că ar fi mai util, mai binevenit. Aşa că e un proiect la care lucrez şi în momentul în care voi bate la poartă poate că mi se va deschide. Nu vreau să intru în amănunte pentru că sunt superstiţios.

Ce contează cel mai mult pentru tine, ca artist?

Cel mai mult contează pentru mine ca artist să văd o sală plină în care oamenii sunt fericiţi odată cu mine. Iar când s-a terminat spectacolul nu numai că mă aplaudă sau râd, dar atunci când mă văd pe stradă să spună „Vai, ce ne-a plăcut ieri la teatru! Mai vrem!“ E cel mai important. Premiile dau bine pe panoplie, pe CV, dar dacă ar fi să aleg între un premiu şi acest tip de reacţie a publicului nu aş ezita deloc.

Drumul tău nu a fost deloc uşor. Te-ai simţit apărat de ceva, protejat, vegheat vreodată?

Da, de multe ori. Am avut un fel de îngeraş care nu m-a lăsat niciodată. Nici atunci că când am avut eu senzaţia că m-a lăsat jos.

Există o pildă care-mi place foarte tare. Aceea cu Dumnezeu care mergea alături de cineva pe plajă şi la un moment dat nu mai erau două urme de paşi, ci doar una. Cel care mergea alături spune „De ce Doamne m-ai lăsat atunci? Uite, e doar o urmă de paşi“, iar Dumnezeu răspunde: „Atunci te-am dus în braţe“. Mi se pare superbă pilda.

Ei bine, m-a dus cineva şi pe mine. Am avut şansa ca anumiţi oameni, pe vremea aceea, care erau foarte importanţi şi de care depindeau multe, să mă agreeze. Unii pentru că aveau copii care mă iubeau, ca actor. Copile care mă agreau ca actor.

Aveam gură mare, profitând desigur de acea notorietate, de popularitatea pe care o aveam.

Mai scăpam câte una nu tocmai creştinească din punct de vedere ideologic comunist. Dar de multe ori s-au închis ochii, de multe ori mi s-a atras atenţia, de unde şi plecarea mea.

Mi s-a sugerat că ar fi mai bine pentru mine şi ai mei să-mi stabilesc domiciliul în străinătate. Am auzit că şi alţii au avut parte de acelaşi sfat, de aceea şi actele mele au ieşit foarte repede şi am plecat repede din ţară. Dacă nu ieşeau aşa repede nu aş mai fi plecat.

Am plecat în mai şi în decembrie a venit nebunia. Nimic nu e întâmplător, trebuia să mă duc acolo. Ca să mă pot întoarce cu un bagaj, cu o experienţă, cu ceva în plus faţă de cei care au fost aici, Occidentul te învaţă foarte multe. Pot fi folosite.

Toţi cei care se întorc ar trebui să folosească ce au învăţat acolo, pentru binele acestei ţări. E normal, în momentul în care atingi alte universuri şi alt spirit, alt fel de a munci, de a acţiona, de a te comporta, toate astea contează. Sigur, nu totul e roz acolo, dar şi acele lucruri negative trebuie învăţate, ca să nu le facem. Cineva care a trăit în alte ţări sunt convins că are ceva în plus.

vlcsnap-1034482

Crezi că bagajul nostru spiritual, al românilor, poate fi util Europei?

Din păcate, bagajul nostru spiritual a fost puţin tăvălit prin praf în primul rând de noi, pentru că noi nu suntem capabili să vedem ce avem noi bun, noi vom critica imediat orice. Oamenii politici, în foarte marea lor majoritate, de 23 de ani ne-au demonstrat că nu au avut nici un proiect decât personal pentru reuşita lor.

Cei mai mulţi miliardari au ajuns astfel pentru că au făcut afaceri cu statul. Poate că lucrurile se vor schimba. Poate cei din „Alianţa creştin-ortodoxă“, sau unii politicieni, pentru că sunt câţiva oameni de bine care nu au loc de întors, vor reuşi să schimbe ceva. La noi nu există stânga sau dreapta. Sunt doar permutări pentru a prinde o bucăţică din os.

Acest lucru va trebui să înceteze la un moment dat. Sper să nu înceteze cu o revoltă, adevărată revoltă, nu ca aceea din 1989, care să ducă foarte departe. Cetăţeanul de pe stradă va trebui să se gândească serios pentru cine va vota şi de ce.

Noi, românii, avem de învăţat de la popoare care nu sunt departe de noi, polonezii de exemplu.

Îşi apără originile, tradiţiile şi existenţa în Europa. Pe de altă parte îi obligă pe ceilalţi, pe occidentali, să ţină cont de ei. Au reprezentanţi care ştiu să pună problema.

Cred că Europa ar trebui să profite de anumite valori ale noastre, dar pentru asta trebuie să ni le reamintim noi, ca apoi să le spunem lor. Nu avem doar tăiatul porcului de Crăciun, pe care ei vor să-l facem altfel. Sunt lucruri mult mai grave care ţin de agricultura noastră, de sursele de energie. Să nu mai cerem ajutorul cu capul plecat.

Hai să învăţăm să stăm drepţi! Americanii de exemplu, care au multe contracte cu subsolul românesc, au tratat întotdeauna cu dispreţ pe aceia care au pus genunchiul jos. Noi prea des facem asta şi cred că ar trebui să se schimbe.

vlcsnap-975477Cum ai vrea să fii ţinut minte de generaţiile de acum?

Aşa cum spuneau unii oameni, „Ce bine că nu te-ai schimbat!“ Am îmbătrânit puţin, e normal. Vârsta o avem în inimă, în minte, poate de asta fac şi multe prostii de altfel. Aş vrea ca oamenii să zâmbească şi să spună: „Măi, ce băiat bun era Bogdan ăsta! Mă simţeam bine cu el, ne era bine cu el!“

Aşa cum pe vremuri marea majoritate a tinerilor spuneau că se regăsesc în mine, că sunt de-al lor, că-i reprezint într-un fel. Amintirea cea mai frumoasă este că oamenii mă opresc pe stradă şi îmi mulţumesc. Să vezi oameni care te ştiu de acum 23 de ani şi au aceeaşi lumină în privire când te văd e ceva. Consider că nu am trecut degeaba pe aici.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here