Credinţa îşi are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viaţă. Creştinul nu numai că trăieşte prin credinţă (II Cor. 5, 7), dar şi gândeşte prin credinţă. Credinţa prezintă un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaştere în omul credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia. În cadrul infinitei realităţi a credinţei, mintea se smereşte dinaintea tainelor inefabile ale noii vieţi în Duhul Sfânt. Mândria minţii face loc smereniei, şi în acest fel omul îşi asigură pentru sine cunoaşterea adevărului veşnic. Luându-şi puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un proces fără de sfârşit.
Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea şi smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal, iar înaintarea în rugăciune înseamnă şi înaintare în smerenie şi viceversa. Smerenia este o forţă care adună inima în sine şi împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie şi dorinţe trupeşti. Smerenia este sprijinită şi apărată de Duhul Sfânt şi nu numai că îl atrage pe om către Dumnezeu, dar şi pe Dumnezeu către om. În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a lui Dumnezeu cu omul: „Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ”. Smerenia este „podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a îmbrăcat pe Sine”. Smerenia este o forţă dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinţilor, celor ce sunt desăvârşiţi în virtuţi, fiind dăruită prin har. Ea „cuprinde toate lucrurile în sine”. Prin harul Sfântului Duh, „tainele sunt descoperite celor smeriţi”, şi numai cei smeriţi sunt desăvârşiţi în înţelepciune. „Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie”.
Smerenia înseamnă cumpătare iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi”. Cumpătarea vine din smerenie şi doar prin smerenie intelectul este vindecat şi întregit. „Din smerenie izvorăşte umilinţa şi înfrânarea care reprezintă cumpătarea simţurilor”. „Smerenia împodobeşte sufletul cu cumpătarea”. Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit îşi descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel întrupat. „Aşa precum sufletul este necunoscut şi nevăzut vederii celei trupeşti, la fel şi omul smerit este necunoscut printre oameni”. El nu numai că doreşte să treacă neobservat de către oameni, ci doreşte să se adune cât mai mult cu putinţă înlăuntrul său, devenind „ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut şi care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet”. Un om smerit se micşorează pe sine dinaintea tuturor celorlalţi oameni, dar Dumnezeu tocmai de aceea îl slăveşte, fiindcă „acolo unde înfloreşte smerenia, acolo slava lui Dumnezeu creşte din belşug”, iar planta sufletului rodeşte o floare nepieritoare.
Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și Viața în Hristos
Jurnal Spiritual
