A vindeca spre slava lui Dumnezeu

0
103

vindecareDacă boala și suferința pot și trebuie să fie depășite duhovnicește și transfigurate în Hristos și dacă ele pot constitui o cale ascetică în stare să conducă pe culmi spirituale, totuși ele nu trebuie nici dorite, nici căutate. Căci ele îi răpesc omului multe puteri care se pierd în zadar în luptele trupului. Ar fi, de departe, de preferat ca energia care se epuizează astfel să fie folosită la împlinirea poruncilor și la preamărirea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât pentru această lucrare sfântă omul nu are niciodată destule forțe și toate cele de care poate dispune cât este sănătos sunt destul de slabe în comparație cu cele care ar fi necesare la slujirea slavei nemărginite a Dumnezeului Celui întreit Sfânt.

Dacă dintr-un punct de vedere bolile favorizează viața duhovnicească, dintr-un alt punct de vedere ele îi sunt o piedică, așa cum subliniază Sf. Nichita Stithatul: ”Dar pe cât sunt bolile de folositoare celor începători, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuților… Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeiești, le îngroașă prin dureri și greutăți partea înțelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării și usucă lacrimile umilinței cu seceta durerilor”.

E firesc deci că trebuie să preferăm sănătatea, dar cu condiția ca ea să fie trăită în Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Nu dintr-o simplă politețe oamenii duhovnicești, după pilda Sf. Apostol Ioan (3 In 2), urează sănătate vizitatorilor sau corespondenților lor, iar Biserica, în toate serviciile sale liturgice, cere lui Dumnezeu păstrarea  sau redobândirea sănătății pentru toți membrii ei.

Această finalitate a revenirii la starea de sănătate este clar indicată de Evanghelii: în episodul cu vindecarea de către Hristos a soacrei lui Petru, unde este scris: ”Frigurile au lăsat-o  și s-a sculat și Îi slujea Lui”(Mt 8, 15) și în episodul vindecării paraliticului, despre care se zice: ”și îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, s-a dus la casa sa, mărind pe Dumnezeu” (Lc 5, 25-26). Și  este constant reamintită în cursul săvârșirii tainei Sf. Maslu sau a tainei bolnavilor: ”Doctorul și ajutătorul celor ce sunt întru dureri, Izbăvitorul și Mântuitorul celor neputincioși, Însuți Stăpâne al tuturor și Doamne, dăruiește tămăduire neputinciosului robului Tău…, ca să mărească puterea Ta cea dumnezeiască”; ”dăruiește-i lui  tămăduire sufletului și trupului…, ca să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea ta”; ”Doamne, trimite din cer puterea Ta cea tămăduitoare, atinge-Te de trup, potolește-i fierbințeala, ușurează-i suferințele și-i izgonește toată boala cea ascunsă. Fii tămăduitorul robului Tău acestuia, ridică-l pe dânsul din patul durerii și din așternutul chinuirii. Dăruiește-l pe dânsul întreg și sănătos |Bisericii Tale, bineplăcându-Ți Ție și făcând voia Ta”; ”Depărtează de la dânsul toată boala și toată neputința, ca ridicându-l cu mâna Ta cea tare, să-Ți slujească Ție cu toată mulțumirea”; ”Părinte sfinte, doctorul sufletelor și al trupurilor, Care ai trimis pe Unul Născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să tămăduiește și pe robul Tău acesta de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins și fă-l să vieze prin harul Hristosului Tău și ține în viață pe acesta, care, după buna Ta plăcere și prin faptele sale bune, Îți va aduce mulțumire după cuviință”.

În aceste condiții, căutarea vindecării apare chiar ca o datorie pentru creștin, cum notează, de pildă, Sf. Isaac Sirul: ”Cel ce este bolnav și își cunoaște boala trebuie să ceară tămăduire”.

Pe lângă faptul că-l împiedică pe om să-și mobilizeze pentru Dumnezeu toate puterile ce i-au fost date, boala rămâne o dezordine sau chiar o negare a ființei umane așa cum a creat-o Dumnezeu la început și așa cum a restaurat-o în Persoana Sa Logosul întrupat. Ea rămâne legată, prin originile sale primare, de rău, de ”puterile întunericului și ale răutății”, de nimicire și moarte, de păcatul lui Adam și de stricăciunea întregii naturi umane care este urmarea acestui păcat. În loc să vadă în boală o fatalitate și să se lase pradă ei, omul, întărit prin biruința dobândită asupra păcatului și a puterilor răului, trebuie să facă tot posibilul pentru a o combate. Această luptă împotriva bolii face parte, indirect, din lupta pe care el trebuie s-o ducă împotriva puterilor răului, trebuie să facă tot posibilul pentru a o combate. Această luptă împotriva bolii face parte, indirect, din lupta pe care el trebuie s-o ducă împotriva puterilor răului. Și Teodoret de Cir folosește în mod judicios, în această privință, o comparație militară: ”Cei ce sufăr asalturile bolii se străduiesc să alunge suferințele din trupul lor ca și cum i-ar alunga pe dușmani”.

”Teologia bolii”, Jean-Claude Larchet

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here