A te cunoaşte pe tine însuţi, înseamnă a şti ce eşti, ce ai şi ce poţi

0
26279
Translate in

ingeri “Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri.” –  Sfântul Isaac Sirul

Noi pentru noi înşine suntem ca o carte în care abia am citit câteva pagini. Suntem avizi să ştim cât mai multe despre ce ne înconjoară, dar nu ştim mare lucru despre noi. Dictonul “Cunoaşte-te pe tine însuţi” are valoare pentru noi în momentul în care începem să ne cunoaştem, pentru că abia atunci îi descifrăm cu adevărat sensul. Omul care doreşte să se  autocunoască, trebuie să vrea să ştie şi totodată să şi poată să-şi pună întrebări menite a-i permite să afle cine este, ce este, ce ştie, ce poate, să –şi  recunoască sentimentele şi să facă diferenţa dintre ele, să ştie ceea ce simte şi de ce, să ştie ce a cauzat acele sentimente şi nu în ultimul rând, ce trebuie să devină pentru a avea succes în viaţă, pentru a căpăta respectul de sine şi respectul celorlaţi oameni.

Ne cunoaştem prea puţin şi de aceea ne valorificăm prea puţin. Nimeni nu poate face acest lucru în locul nostru, dar putem fi ajutaţi să reuşim. Este aspectul cel mai delicat şi mai important al vieţii, acela al descoperirii de sine, să ştii cine eşti şi care este rolul tău de om în această viaţă.

Ca şi fiinţe umane avem nevoie să ştim ce vrem de la viaţa noastră, încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Atunci când păşim haotic prin existenţă ajungem la un moment dat să ne simţim inutili, nemulţumiti de noi şi lipsiţi parcă de sens. Cine suntem noi cu adevărat? Ce vrem de la viaţa noastră? Ce nevoi reale avem? Care sunt principalele emoţii care ne guvernează viaţa? Care din ele sunt pozitive, constructive şi care ne sunt dăunatoare? Ce vrem cu adevărat? Unde vrem să ajungem? Cine vrem să fim? Cum vrem să ne trăim viata? Ce înseamnă a te cunoaşte pe sine? Sunt  întrebări destul de grele, dar merită să medităm măcar un pic la acest subiecte.

 Dacă te cunoşti, stii ce vrei, stii care îţi sunt principiile şi valorile, stii pe ce drum vrei să mergi în viaţă, capeţi o siguranţă de sine mult mai mare, stii la ce să spui “Da” şi la ce să spui “Nu” şi poate cel mai important ŞTII CINE EŞTI! Aceasta cunoaştere de sine ne va da putere interioară şi atunci ne vom putea obiectiva mai uşor în orice moment, vom putea înţelege dacă un lucru este bun sau mai puţin bun pentru noi şi vom reuşi să facem cele mai inspirate alegeri. Deasemenea vom învăţa să ne depăşim fricile, să ne motivăm acţiunile şi să ne bucurăm de cine suntem.

În aceste vremuri oamenii vor trebui să înţeleagă că este nevoie ca principalul accent să fie pus pe ceea ce sunt, pe  cunoaşterea şi dezvoltarea propriei fiinţe. Pentru că niciodată nu vor putea obţine fericire, bucurie, succese, împlinire, bunăstare pe termen lung. Vremurile deosebite pe care le trăim ne invită să fim, să devenim constienţi de ceea ce suntem noi cu adevărat. Iar asta pentru a evita situaţiile potenţiale de criză ce pot apărea în vieţile noastre şi pentru a fructifica oportunităţile de succes ce pot, de asemenea, apărea în vieţile noastre. Criza sau oportunitatea, suferinţa sau fericirea, eşecul sau succesul reprezintă doar alegerea.

Cunoaşterea de sine este  hotărâtoare în viaţa omului, fără ea devine dificilă, dacă nu chiar imposibilă o viaţă raţională, cunoaşterea de sine nu este  un act gratuit, dimpotrivă însemnătatea sa este multiplă şi deosebită. Prin intermediul ei omul dobândeşte conştiinţa de sine, indentitatea de sine, respectul de sine.

Cunoscându-mă pe mine, arăta Athanase Joja ,,descopăr mecanismele ce guvernează gândirea mea, devin conştient de natura lor, îmi dau seama de necesitatea igienei intelectuale; aflu valorile care conduc viaţa mea morală, intuiesc natura acestor valori şi raportul lor cu faptele şi acţiunile particulare; în fine, eo ipso, ajung la crearea unei căi spre adevăr – methodos – a unei căi universale spre captarea adevărului moral, logic şi ştiinţific’’

Interpretat în diferite chipuri, imperativul ,, cunoaşte-te pe tine’’ este ,, recunoscut ca o condiţie majoră a autorealizării omului şi totodată ca o maximă fundamentală a înţelepciunii în viaţă. Concepută de Hegel ca una din ,, cele trei trepte ale înălţării conştiinţei la raţiune, conştiinţa de sine este primul şi principalul rezultat al cunoaşterii de sine. La acest nivel omul devine conştient de existenţa sa, ca şi de rostul său în lume. ’’

Conştiinţa emoţională  de sine este fundamentul pe care se bazează majoritatea celorlalte elemente ale inteligenţei emoţionale, este primul pas spre explorarea şi înţelegerea exterioară şi bineînţeles spre schimbare. Evident că ceea ce nu recunoaştem nu putem stăpâni. Conştiinţa emoţională de sine este crucială pentru reuşită indiferent care este rolul nostru. De ce? Pentru că dacă nu putem recunoaşte cum ne simţim, dacă nu putem să ne luăm ,, temperatura emoţională’’ riscăm să avem un comportament furios, meschin şi arţăgos, ceea ce îi va îndepărta pe ceilalţi de noi. În consecinţă aceştia ne părăsesc, ne evită şi ne părăsesc, ne evită şi ne privesc într-o lumină foarte nefavorabilă. Astfel indiferent de rolul pe care îl jucăm – fie el de şef, potenţial partener sau angajat – şi indiferent cât de puternice sunt celelalte calităţi ale noastre, cunoştinţele pe care le posedăm şi aptitudinile pe care le-am dobândit, nu vom avea niciodată şansa de a le pune în valoare, dacă ceilalţi fug ca din puşcă atunci când văd că ne apropiem.

Conştiinţa de sine este un fundament esenţial al inteligenţei emoţionale deoarece nu putem schimba acele aspecte de care nu suntem conştienţi, iar conştiinţa de sine este primul pas în modificarea acelor comportamente proprii care sunt supărătoare. Pentru a face acest lucru, trebuie să fim conştienţi de ceea ce simţim şi de impactul pe care aceste sentimente îl au asupra altora. Astfel nu vom reuşi să putem construi relaţii esenţiale. Pe lângă aceasta fără conştiinţă de sine nu vom reuşi să remarcăm când simţim stresul, ne va slăbi capacitatea de empatie pe care o avem şi ne vom compromite capacitatea de a avea o comunicare verbală rezonabilă cu ceilalţi.

Daniel Goleman a spus că: ,,Îndemnul lui Socrate: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi’’ face referire tocmai la ceea ce este esenţial în inteligenţa emoţională: conştientizarea propriilor sentimente în momentul când ele apar. Emoţiile care clocotesc sub pragul conştientizării pot avea un impact puternic asupra felului în care percepem şi în care reacţionăm, chiar dacă nu avem habar că ele lucrează deja.’’

În şi prin cunoaşterea de sine omul stabileşte deasemenea, nu numai că el există, fiinţează într-un anumit context spaţio-temporal, dar că şi existenţa sa este dinstinctă, diferită de a celorlalţi semeni, are cu alte cuvinte o indentitate de sine. Însemnătatea determinării acestei dimensiuni a fiinţei umane este deosebită. ,,Omul –  spune Eric Fromm – ar putea fi definit ca un animal capabil să spună ,,eu’’şi conştient de el însuşi ca entitate separată’’ Dacă omul n-ar găsi în lumea exterioară ca şi în sine însuşi, mijlocul de a satisface această nevoie, el şi-ar pierde cumpătul şi ar încerca dramaticul sentiment al uniformizării sau masificării. Nevoia de a simţi propria indentitate ţine de însăşi condiţia umană. Conştiinţa propriei indentităţi, a faptului că posezi însuşiri şi atribute ce nu permit confundarea ta cu o altă persoană, reprezintă o importantă valoare ce se adaugă Eului. Aşadar, tocmai datorită acestei convingeri, oamenii fac tot ce le stă în putinţă pentru a se distinge unii de alţii, paralel cu preocuparea de a respecta cerinţele psihosociale ce asigură integrarea lor în diferite colectivităţi umane.

Cunoscându-se pe sine, în tot ce are bun sau rău, frumos sau urât, valoros sau nonvaloros, omul poate contribui implicit la o mai bună funcţionare a raporturilor interumane, ştiut fiind că pentru societate în general, este întotdeauna mai valoros omul care, autocunoscându-se, acţionează pentru automodelarea sa, decât acela care e lipsit sau aproape lipsit de un astfel de atribut cognitiv-comportamental.

Sintetizând efectele benefice ale conştiinţei de sine şi cu deosebire ale conştiinţei morale de sine, I. Grigoraş, consideră că ea îndeplineşte următoarele atribute:

– de voce interioară (glasul conştinţei) care ne porunceşte ce să facem, sau ne opreşte de la săvârşirea unor acte;

–  de călăuză sigură care ne conduce în acord cu valorile şi normele morale şi cu idealul nostru de om şi personalitate;

–  de judecător infailibil şi de neclintit care ne apreciază şi  mustră, ne justifică satisfacţia sau ne blamează, ne trage la răspundere şi impută faptele noastre;

–  de autocontrol care ne determină să ne raportăm permanent linia noastră de mişcare şi orice manifestare a sinelui la exigenţele moralităţii noastre;

– de autocritică ce ne ajută să distingem binele de răul faptelor şi manifestărilor noastre de conştiinţă pentru a dobândi noi condiţii de desăvârşire morală.

 Înţelegerea acestui adevăr multiplu verificat de practica relaţiilor interpersonale, l-a determinat de exemplu pe gânditorul elveţian Fr. W. Foorster să afirme, cu deplină îndreptăţire, că ,,nu poţi să iubeşti cu adevărat pe aproapele tău, nici să te stăpâneşti, dacă nu te cunoşti pe tine însuţi’’

Cecetându-se şi cunoscându-se pe sine, omul progresează, dobândeşte certitudini care pot rămâne străine celui ce nu se cunoaşte, nu ştie ce ştie şi ce poate să facă pentru sine şi pentru societate. Recunoaşterea corelaţiei dintre ,,a şti’’, ,,a face’’, şi ,,a vrea’’ o aflăm şi de la  Virgil Stancovici: ,,Căci, dacă omul nu se cunoaşte în ceeea ce este, nu ştie ce poate, dacă nu ştie ce poate, nu ştie ce vrea, dacă nu ştie ce vrea sau ce să vrea, nu ştie cum să facă, orice face, face prost, la întâmplare’’ El are oarecum în mână viitorul, deoarece atunci când viaţa o cere, el se poate schimba la timp, înainte de a fi prea târziu, în raport cu anumite cerinţe de ordin moral şi social, evitând astfel eventualele greşeli şi rătăciri ce-i pot fi nefavorabile lui şi persoanelor asupra cărora este chemat să-şi exercite influienţa.

Omul care se autocunoaşte şi deci este conştient de virtuţile şi limitele sale va fi întotdeauna superior celui care ignoră sau tratează neglijent asemenea exigenţe cognitive, căci, a-ţi cunoaşte propria ignoranţă – spunea filosoful antic chinez, Lao – Tzi – iată partea cea mai bună a cunoaşterii. ,,Un astfel de om se va bucura permanent şi oriunde de respectul semenilor săi, care, oricât de puţin instruiţi ar fi, pot stabili cu relativă uşurinţă deosebirea dintre înţelept şi neînţelept, sau între cel ce se autoevauează corect şi cel ce încalcă această cerinţă prin supra sau subevaluare. Rostul şi valoarea actului cunoaşterii de sine rezidă deci în recunoaşterea adevărului, că de ea depinde în mare măsură înţelepciunea omului.

În cunoaşterea de sine se află echilibru sufletesc ca şi convingerea omului că în eul său se află tainele înfruntării şi depăşirii inerentelor dificultăţi ale vieţii. O asemenea convingere îi sugerează poetului romantic german Novalis cunoscute stihuri: ,, Fericit cel ce s-a făcut înţelept şi numai scormoneşte lumea, / Şi poneşte de la el singur piatra înţelepciunii veşnice / Numai cel ce se judecă e cu adevărat iniţiat / El schimbă totul în viaţă şi aur – trebuinţă numai are de elixiruri.

Valoarea şi mai ales eficienţa cunoaşterii de sine nu stau în teorie, în priceperea cu care omul contemplă lumea şi mai ales pe sine însuşi. Teoria a afirmat şi experienţa socială a confirmat, că forţa de autoinvestigare a omului stă în muncă, în acţiune, în modul în care se confruntă şi surmontează dificultăţile vieţii, când şi unde subiectul automodelator îşi verifică potenţialul său fizic şi intelectual, gradul de concordanţă dintre imaginea sa despre sine şi cea proiectată în conştiinţa altora asupra atitudinilor şi faptelor sale de viaţă.

Indiferent de formele sale de manifestare, ca şi de factorii de care e condiţionată, cunoaşterea de sine are un rol deosebit de mare în munca şi viaţa omului, deoarece contribuie la determinarea exactă a potenţialului fizic şi intelectual de acţiune, la prevenirea unor eventuale erori păgubitoare sau dezonorante, la asigurarea climatului formării şi consolidării raporturilor interpersonale, la alegerea celor mai sigure căi şi mijloace de dobândire a sucesului în viaţă, la facilitarea individului în viaţa socială. Este adevărat că oamenii care se cunosc bine, în tot ceea ce au specific, sunt întotdeauna capabili de o viziune realistă asupra vieţii. Ei vor şti cât de mari sau de mici le sunt forţele de care dispun, ca şi genurile de activităţi la care şi pentru care se pot angaja.

Erica Guilane – Nachez consideră cunoaşterea de sine o călătorie pe parcursul căreia învăţăm magia care ne ajută să învingem frica, să sfidăm riscurile, să devenim regizorul propriului destin pentru a-l face mai bun. Vom învăţa, că dacă nu ne place viaţa pe care o trăim o putem schimba. Vom învăţa să fim calmi şi totodată puternici – forţe liniştite – şi cum să dialogăm, să ne impunem, să reuşim. În decursul acestei călătorii, vom mai descoperi şi alte minunăţii – comori, aur, pietre preţioase, îngropate înnăuntrul nostru. Această călătorie ne va învăţa cum să avem încredere în noi, să credem în viaţă şi în puterile noastre. Vom învăţa cum să profităm de cornul abundenţei pe care îl purtăm în interiorul nostru şi cum să scoatem din el tot ce ne trebuie, să găsim propriile noastre răspunsuri, să vedem limpede în interiorul nostru, să scoatem la lumină din noi tot ce înseamnă aptitiudini, talente, atuuri, capacităţi. A nu te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă să laşi toate aceste bogăţii să doarmă, dar noi nu trebuie să permitem nici măcar să le lăsăm să moţăie. Lumea este a celor care sunt treji, care acţionează şi îşi extrag din ei înşişi propriile puteri. Exact ca şi cum ar extrage aur din adâncul unei mine.

Prin observaţie, cu o privire cât mai clară şi mai neinfluenţată de subiectivitate, avem şansa să devenim conştienti de propria persoană. Încercând să te analizezi cu obiectivitate, îţi poţi da seama cum traieşti, cum doreşti să fii şi cum eşti cu adevărat.  Poţi afla şi de la specialişti  sau din teste de personalitate, dar dacă vrei cunoaştere autentică, este necesar să asculţi şi vocea interioară, indiferent cum îi spui – intuiţie, revelaţie, inspiraţie, etc, aşadar o primă condiţie a valorii autocunoaşterii, ce decurge din natura sa dialectică, o constituie sinceritatea autochestionării.

Cuviosul Paisie Aghorîtul spunea despre cercetarea de sine că ,,este cea mai folositoare dintre toate cercetările. Cineva poate cerceta multe cărţi, dar dacă nu se supraveghează pe sine, toate cele citite sunt zadarnice. În timp ce, dacă ia aminte la sine şi mai şi studiază puţin, se foloseşte foarte mult. Şi atunci purtarea lui devine fină în toate manifestarile. Altfel face greşeli mari şi nici nu-şi dă seama.

Acela care nu ştie cine este, nu trebuie să spere să cunoască ceva. Focul cunoaşterii trebuie mai întâi să se aprindă în voi, acolo trebuie să răsară soarele. Obscuritatea interioară vă va interzice să mai vedeţi ceva în altă parte. Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă!

Toma Cristina

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here